Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Poemul din pudrieră de Ioana Pârvulescu


Saşa Pană scrie... ca să nu fluiere". Sub acest titlu a apărut răspunsul redactorului revistei unu la o amplă anchetă literară din 1935 a revistei Facla, în care este pusă o singură întrebare: �De ce scrieţi?". (Răspunsurile au fost reluate într-o pasionantă culegere de anchete literare ale anilor '30 de către Victor Durnea şi Gh. Hrimiuc-Toporaş la Ed. Polirom, în 1998). Titlul pare persiflant, nonconformist, avangardist, aşadar potrivit cu spiritul de la unu. Or, în volumul de memorii, Născut în '02, în care sînt inserate şi pagini de jurnal, Saşa Pană se arată nemulţumit de �mica insolenţă a micului Badea Marinescu, anchetatorul", care i-a ironizat şi răstălmăcit răspunsul serios, dat, mărturiseşte autorul, sub influenţa lecturilor din Freud. Scrisul ar fi aşadar o sublimare a surplusului de energie.

Scriu, fiindcă simt nevoia să scriu. La fel cum simt imperioasa necesitate să dorm, să citesc, să iubesc. Aud mesagii care se cer exprimate; primesc un ordin şi nu-mi rămîne decît să-l execut. [...] Aş încerca să nu mai scriu. Dar s-ar putea ca din acea zi să încep a fluiera. Şi fluier prost... (23 mai 1935)

Medic militar, Saşa Pană poartă cu el o servietă burduşită cu manuscrise şi corecturi de la revistă, pe care o ascunde cu grijă de ochii colegilor. Cum cititul şi scrisul sînt socotite activităţi neserioase pentru un om din armată, poetul nu îndrăzneşte nici măcar să citească ziarul în timpul serviciului. Duce însă o viaţă dublă. Căci în timpul liber are în grijă o revistă şi o editură, citeşte sau i se citesc manuscrise, unele publicabile altele de aruncat la coş, întreţine o corespondenţă cît se poate de variată cu scriitori şi pictori din România şi din Franţa, editează primele poeme ale lui Tzara căutîndu-le prin reviste în ore întregi de bibliotecă, se ocupă de textele rămase de la Urmuz, îşi scrie propriile cărţi şi le publică, traduce din Breton, Aragon, Eluard, stă în cafenele, găzduieşte prieteni avangardişti cînd sosesc în Bucureşti. Lui i se datorează fotografia făcută lui Roll în uşa celebrei Lăptării la Enache Dinu, numită şi Secolul (am publicat-o recent în articolul despre Geo Bogza). în 13 februarie 1934, la una din aniversările soţiei sale, Mary Ange, Saşa Pană care nu împlinise încă 32 de ani, îi face cadou un poem, Cadenţa inimii, pe care i-l ascunde în pudrieră. Poeziile dedicate iubitelor (soţiile avangardiştilor rămîn toată viaţa iubite) apar uneori în unu şi cadourile în versuri sînt la mare preţ.
Saşa Pană nu a rămas însă între marii poeţi avangardişti. în perioada interbelică vocea lui e mai clară, din moment ce Eliade, de pildă, scrie la un moment dat în Memorii că, întîlnindu-l pe Ion Călugăru i se pare că acesta vorbeşte cu citate care i se par din Urmuz şi din Saşa Pană. Astăzi vocea lui Pană este aproape indistinctă, poezia lui e înecată în tonuri comune cu ale celorlalţi, în schimb activitatea de editor, delicata muncă de păstorire a unui grup nu tocmai comod, iese în evidenţă. Unul dintre cei care îi vor fi produs cele mai mari griji este Geo Bogza. Mai întîi pentru că Bogza a fost îndrăgostit de Magdalena (Madda Holda), sora lui Pană. Dar acest episod, prezent în jurnalul lui Bogza şi sursă de chinuri pentru el, lipseşte atît din memoriile lui Saşa Pană, cît şi din jurnalul propriu-zis, care începe în 1933, deci după ce Bogza renunţase la Madda şi se însurase. Apoi, pentru că Bogza a avut datorită poeziei probleme mai grave decît ale celorlalţi, iar acuza de pornografie l-a pîndit încă de la începutul anilor '30. Pe baza unor pagini din jurnal, Pană reface cîteva opinii exprimate pe această temă de Geo Bogza, la sfîrşitul lui septembrie 1931. Cuvintele lui Bogza, chiar dacă aflate indirect, de la Roll, care le pune într-un context negativ, sînt lămuritoare: �Se declară contra pornografiei, dar se bălăceşte în ea în ultimul timp. Se poate scrie c..., dar acel c... să fie plasat în azur, pentru că dacă e pe pămînt, îl evită. Cum e şi împotriva cuvîntului azur cînd pute a altceva". Pană pune pe seama lui Bogza şi îndemnul adresat academicienilor, �să se bărbierească pe creier". Ca şi în jurnalul lui Bogza, şi în cel al lui Pană se simt destule animozităţi în interiorul unui grup care, privit din exterior pare extrem de solidar. La Bogza dăruirea e totală, iar suferinţa, cînd apar fisurile, e aproape copilărească. Pană are ceva didactic în scris, judecă rece purtarea lui Bogza, are un ton supărător de neutru. Totuşi, cînd pericolul creşte şi Bogza e arestat prietenii se unesc din nou.
La 20 februarie 1934, înapoiat de la Buzău unde se afla compania lui, Saşa Pană află că mai tînărul său prieten e închis la Văcăreşti. Motivele arestării nu sînt clare de la început. Circulă trei versiuni: prima, o intervenţie a puritanului Iorga, a doua, un atac gazetăresc din �cotidianul gogist" Ţara noastră, semnat Zenobie Bîrsan şi intitulat Literatură cu scîrnăvii, a treia, că un profesor a găsit Poemul invectivă în bancă la un elev. După cum se ştie, Bogza a fost de fapt arestat pentru că Poemul invectivă ar reprezenta un atentat la bunele moravuri. O zi mai tîrziu, cînd Mary Ange îl vizitează (în calitate de avocat) pe Bogza, la închisoare, îl găseşte liniştit, interesat de ceea ce se întîmplă în jur, ca viitor material pentru scris. Urmează o săptămînă în care ziarele dezbat problema �Artă şi morală", prietenii lui Bogza iau atitudine, iar la 28 februarie Bogza este eliberat din închisoare, urmînd să fie judecat. Dacă aceste lucruri sînt destul de cunoscute, un alt episod consemnat atunci în jurnalul lui Saşa Pană e surprinzător. Cartea lui Bogza nu fusese retrasă din librării, ba chiar era �ceva mai căutată", cum se întîmplă îndeobşte în cazul cărţilor însoţite de scandal. în două librării care aveau Poemul invectivă (Montaureanu şi Alcalay) a apărut un individ care se dădea drept agent de la Siguranţă şi ridica volumele. Pană află că �agentul" era Bogza însuşi şi are �o discuţie neplăcută" cu el în legătură cu această diversiune. Cum autorul jurnalului nu revine asupra episodului, intenţiile lui Bogza rămîn, pînă astăzi, nelămurite. Iar gazetele anului 1934 se concentrează, curînd, asupra altui scandal: Prefaţa lui Nae Ionescu la De două mii de ani, cartea lui Sebastian. Cea mai bună apărare a lui Bogza apăruse însă cu doi ani înainte într-un articol de primă pagină din unu. Geo Bogza discută aici �aspectul sexualităţii" în revistă şi în poemele sale �imorale" şi încheie cu următoarea profesiune de credinţă: �M-am servit de imagini şi de cuvinte tari nu pentru a-mi provoca un gen de satisfacţii pe care l-am detestat, ci dintr-o pornire mai adîncă de a-mi mîntui spiritul [...] de intensitatea unor turmentări atavice cu care întotdeauna nu s-a făcut decît poezie şi cu care nici eu n-am vrut să fac altceva decît poezie".
Dintre celelalte personaje ale jurnalului lui Saşa Pană, nici unul privilegiat, nici măcar cel care-şi spune �eu", îl voi mai pomeni doar pe Gellu Naum. în octombrie 1932 la revista unu ajung trei poeme şi un bilet: �Stimate Domn / trimet pentru revista d-voastră poeziile alăturate, cu credinţa că îndeplinesc toate condiţiunile cerute pentru a putea fi publicate. / Dacă d-voastră credeţi altfel, aştept în aquariumul viitorului unu pentru n.g. ceva care să semene a refuz. / în aşteptare vă strînge mîna / n. gellu". Poemele nu vor fi publicate pentru că după nici două luni revista dispare, dar biletul însuşi e de o sobrietate caldă fără cusur.

La o tutungerie, unde intru să iau ziarele, aflu o veste tragică. Aseară pe peronul gării Sinaia, cînd se înapoia de la o audienţă la rege şi vroia să urce în trenul de Bucureşti, I.G. Duca, primul ministru, a fost ucis cu patru focuri de revolver [...] Asasinul e un membru al Gărzii de fier, Nicolae Constantinescu. Dintre cei doi complici, unul e Doru Belimace. E acelaşi Belimace care, în urmă cu 2-3 ani scria într-o revistucă infamă, Licăriri, sub titlul Modernismul exagerat diferite inepţii despre scriitorii grupaţi în jurul revistei unu: că sînt o liotă de perverşi sexuali, nebuni etc. (30 decembrie 1933)

Istoria mare se amestecă cu istoria mică în paginile din jurnalul lui Saşa Pană. Ca mulţi avangardişti este un om de stînga, citeşte Aragon (pro-sovieticul Hourra L'Oural !), Maiakovski, vibrează la filmele sovietice, e prezent la seri de lectură din G. Lesnea, Demostene Botez, Haralamb G. Lecca şi Aron Cotruş. Ce m-a deranjat în aceste pagini nu este opţiunea politică (pe atunci primejdioasă), ci faptul că punerea în scenă pare trucată, frazele sînt cosmetizate sau scrise în primul rînd pentru ochiul cenzorului. Născut în '02 a apărut în 1973, tezele din iulie încep să fie aplicate, iar intervenţia cenzurii este evidentă în multe pagini. (N-am simţit-o în cazul jurnalului lui Bogza, publicat mai tîrziu, în 1987). Chiar în descrierea serii de lectură din poeţii amintiţi, după numele lui Aron Cotruş apare o paranteză, adăugată evident ulterior şi care n-ar avea ce căuta într-un jurnal conceput într-un singur plan: �...Aron Cotruş (alt viitor trădător al nădejdilor stîngii)". Formula aleasă, amalgam memorii şi note zilnice, se explică probabil prin imposibilitatea de a publica în 1973 un jurnal pur al perioadei anilor '20, '30, '40. Cartea lui Saşa Pană se încheie la revelionul dintre anii 1944 şi 1945 cînd, la familia Pană apare �primul secretar al Partidului", care �părea întinerit" şi �a dansat cu cîteva tovarăşe". Anul 1945 este socotit anul �primului guvern de democraţie reală". Iată şi ultima propoziţie a memoriilor: �Ne-am regăsit, frumoasă libertate!". Sfîrşitul cărţii lui Pană lasă un gust teribil de amar. Abia acum Saşa Pană dă impresia că �scrie ca să nu fluiere" şi că greşeşte opţiunea.