În cadrul celei de-a 26-a ediţii a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga“ (organizat de Societatea Culturală „Lucian Blaga“ Cluj, în parteneriat cu Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România şi cu Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” Cluj), a avut loc lansarea Poemelor luminii în ediţie bilingvă româno-franceză.

Traducerea din limba română este semnată de Jean Poncet. Volumul e însoţit de o postfaţă de Horia Bădescu şi a apărut prin colaborarea editurilor Jacques André Editeur (Franţa) şi Şcoala Ardeleană (România) şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba şi al Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” Alba. Pentru traducere s-a folosit ediţia Lucian Blaga, Opera poetică, Humanitas, Bucureşti, 1995. Acest volum este primul din Integrala poetică blagiană în versiune franceză pregătită de Jean Poncet.

Când, cu câteva seri în urmă, editorul Şcolii Ardelene, George Vasile Dâncu, mi-a înmânat volumul proaspăt ieşit din tipografie, prima mea reacţie a fost „Ce carte frumoasă!”. Înveşmântate în albul mătăsos al supracopertei, Poemele luminii/ Les Poèmes de la lumière sporeau minunea lumii, captau în reverberaţiile unui crepuscul întârziat, prefaţând voluptatea lecturii, emoţia reîntâlnirii cu un poet şi o limbă care-mi sunt deosebit de dragi. De Lucian Blaga mă leagă, dincolo de pasiunile literare, amintiri din copilărie şi adolescenţă; de limba franceză – o viaţă.

În tălmăcirea unui alt poet, Jean Poncet, poezia lui Blaga are o strălucire aparte, un timbru care o particularizează în limba de adopţie. Acestea vin dintr-o înţelegere superioară, o hermeneutică atentă la vibraţiile sensului; vin dintr-o sensibilitate pe care doar un practicant asiduu al alchimiei verbului o poate avea şi vin, fără îndoială, din „ospitalitatea” (ca să preiau termenul lui Ricoeur) unui idiom stăpânit, mânuit cu rară şi riguroasă măiestrie.

Comentând propriile traduceri din Baudelaire, Stefan George vorbea despre traducerea poeziei ca despre un poem ţesut în jurul unui alt poem, Umdichtung. Aş îndrăzni să afirm că Jean Poncet e mai degrabă locuit de poezia lui Blaga. Şi-o apropriază, îi interpretează partitura purtând spre lumină inefabila ei pendulare între tradiţie şi modernitate. Recursul la forme uşor arhaizante, care trimit la tezaurul patinat al unei limbi (il faisait soif, rarisimul le ponant provensal, eludarea articolului), mai vizibile şi mai pregnante în franceză, surprinde, de fapt, la Blaga, acel moment de inflexiune în care poetul ezită încă în a se desprinde de autoritatea unei condiţii anterioare, pentru a îmbrăţişa pe deplin experienţa fiinţei şi reflecţia fiinţei ca atribute ale unei modernităţi asumate. E meritul traducătorului de a fi intuit şi redat, cu o extremă economie, într-un joc subtil, nuanţat, reperele conceptuale ale acestei lumi „în descoperire”: lumina (declinată sub toate formele) şi întunerecul (interesantă forma de singular pe care o propune poetul Poncet, la ténèbre); liniştea sau tăcerea; misterul, nepătrunsul, neînţelesul.

Nu am intenţia acum, la cald, să definesc ceea ce traductologii numesc o strategie a traducerii. Urmăresc, mai curând, surprizele textului, promiţându-mi pentru mai târziu un studiu aplicat. Nu pot să nu remarc însă acele condensări expresive cum ar fi „paumes en calice”// „ce-o s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir” („Frumoase mâini”/ „Les Belles mains”) sau, în acelaşi poem, substantivarea verbului („Presimt”/ „Je pressens”, ambiguu în franceză, înlocuit cu „Pressentiment”, „Visez”// „Rêve”, „Şi plâng”// Douleur”). În „Trei feţe”// Trois visages”, o impersonalizare interesantă: versiunea franceză pierde „ticul” posesiv, universalizând sentimentul pe care nimic nu-l mai desparte de absolut – „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”// „Sagesse et amour est le jeu” [s.n.]; o remarcă identică pentru „Cresc amintirile”// „Les souvenirs grandissent” în care „numele meu” devine „un nom”.

Departe de acrobaţii stilistice ori căutări preţioase, Jean Poncet e mai curând preocupat să redea vigoarea şi tandreţea versului blagian, făcând din ele nota dominantă. Se joacă, de asemeni, cu imaginile-memorie, aluziile voalate, care, respectând imaginarul propriu al poemelor, ne fac să descoperim întâlnirea lor cu marea scriitură palimpsest a poeziei. Aparte, deci, traducerea „deasupra cer,/ şi cer sub mine”// „Ciel au-dessus/ et au-dessous ciel” (amintind de eminescianul „Un cer de stele dedesupt/ Deasupra-i cer de stele”); nervalianul „L’infini pose ses lèvres sur mon front”, pe care-l regăsim şi în transferul „Şi scoate rugi de sânge pe obraji”// „et empourpre son front” [s.n.] din „Mugurii”// „Les bourgeons”, ori ritmul rimbaldian „Un vent solitaire sèche aux carreaux/ ses larmes froides. Il pleut.” („Melancolie”// „Mélancolie”).

Ce-ar mai fi de spus despre „Stalactita”// La Stalactite”, care ne face parcă să auzim sunetul veşniciei, şi pe care traducătorul îl reia, într-o altă gamă, măiastru: „Lin/ lin/ lin/ picuri de lumină”// „douces/ douces/ douces/ gouttes de lumière”. Sau „Dorul”/ „Le Désir”, în care ritm, rimă, asonanţe interioare bat la unison, sau „Pământul”// „La Terre”, „Sus”// „Là haut”: „Pe-un pisc./ Sus./ Numai noi doi./ Aşa: când sunt cu tine/ mă simt nespus de-aproape/ de cer./ Aşa de-aproape,/ de-mi pare că de ţi-aş striga/ în zare – numele – / i-aş auzi ecoul/ răsfrânt de bolta cerului./ Numai noi doi./ Sus.”// „Sur un pic./ Là-haut. Rien que nous deux. / Voilà: lorsque je suis avec toi/ Je me sens indiciblement proche/ du ciel./ Tellement proche, / il me semble que si je criais/ à l’horizon – ton nom – / il m’en reviendrait l’écho/ de la voûte des cieux./ Rien que nous deux./ Là-haut.”

Reuşite singulare? Nici pe departe. Viziunea traducătorului e unitară, coerentă, concordantă. Marele merit al acestor Poèmes de la lumière este acela de a fi „tors” metafora, de a o fi făcut să alunece în armonii ductile, de a fi păstrat parfumul proaspăt al unei poezii care aduce laolaltă pasiune şi inteligenţă, lirism şi meditaţie, credinţă şi revoltă, aspiraţie spre absolut şi trăire în clipă.

O carte frumoasă, spuneam, dar mai ales o carte care se ţine de cuvânt. O carte care-i poate deschide cititorului francofon orizontul viu al poeziei lui Blaga şi prin cele două texte-ghid, prefaţa traducătorului şi postfaţa poetului Horia Bădescu. Şi o lecţie despre ceea ce înseamnă a traduce poezie.