Vasile Dan, Lentila de contact, Editura Mirador, Arad, 2015, 72 pag. Din păcate, critica este astăzi cu un pas în spatele literaturii. În fiecare an apar cărţi importante care, cu cîteva excepţii, rămîn necitite şi necomentate. Dacă autorul nu face parte dintr-un grup de reciprocităţi şi firitiseli „critice” şi dacă îşi păstrează iluzia că exclusiv valoarea literară a cărţii sale contează în ecuaţia receptării, va observa, singur, cum stau lucrurile. Nu cum ar trebui. Ar trebui să nu conteze editura la care a apărut o carte, funcţia pe care o are sau nu o are cel ce a scris-o, bursele pe care le dă sau nu le dă, salariile pe care le asigură sau nu le asigură; ar trebui să ne lase indiferenţi locul unde se manifestă talentul şi să nu mai împărţim literatura între bucureşteni şi ne-bucureşteni. Ne-ar trebui, cred, ceva din „umilitatea” criticilor care au construit literatura română postbelică nu altfel decît căutînd şi descoperind valori, de la Matei Călinescu citindu-l pe studentul Nichita Stănescu la Nicolae Manolescu ascultîndu-l la cenaclu pe tînărul Mircea Cărtărescu şi Laurenţiu Ulici descoperindu-l pe tînărul Ioan Es. Pop. Aceasta este critica şi mi se pare firesc ca, odată ce am remarcat o tendinţă de distorsionare a rolului ei, nu doar să o semnalez, ci şi să încerc, pe cît îmi stă în puteri, să o îndrept. Avantajul prezentat de criza de autoritate a criticii fiind următorul: cînd şi dacă vom asuma obligaţiile nescrise care ne revin, fiind, vorba lui Lovinescu, nici mai mult, dar nici mai puţin decît critici literari – o literatură actuală pe cît de diversă, pe atît de valoroasă în multe „puncte” ale ei va da substanţă şi sens profesiunii noastre. Deocamdată, avem restanţe profesionale faţă de scriitorii epocii noastre. În pofida celor pentru care literatura română începe la intrarea în Bucureşti dinspre Piteşti şi se termină la ieşirea din Bucureşti spre Ploieşti, harta ei este puţin mai complexă. Ea integrează autori cu o concepţie mult mai evoluată decît media (cum era M. Ivănescu) şi cu un discurs artistic cîtuşi de puţin „provincial”, ci, dimpotrivă, nutrit cultural şi saturat de conştiinţă literară. Este meritul generaţiei ‘80 acela de a fi des-centrat literatura română contemporană şi de a fi propus formule poetice alternative, nu numai în raport cu neomodernismul canonic, ci şi în interiorul paradigmei „optzeciste”. Vasile Dan, la a cărui carte de „poeme noi” ajung după acest lung preambul, reuşeşte o sinteză personală de echinoxism şi postmodernism, cu înmuierea componentei forte a fiecărei „şcoli”, astfel încît contrariile aparent ireconciliabile să se poată întîlni şi influenţa. E destul de dificil să figurezi, într-un acelaşi text, şi haloul de mister al realităţii, şi risipirea lui. Lentila de contact vine cu această performanţă nu atît tehnică, cît de conştiinţă poetică rafinată şi lucidă. Versurile vor fisura mai întîi cotidianul prozaic, într-un proiect de substituţie metafizică; iar apoi – dacă nu chiar simultan – ele vor deconstrui metafizicul, odată cu limbajul poetic care l-a făcut posibil, aducînd diurnul, prozaicul, banalul secvenţelor de toată ziua în orizontul misterului abia figurat. Numărătoarea inversă anunţă din primul vers o întîmplare dramatică pentru care nu există semne în cotidianul trăit, dar căreia i se vor ataşa semnificaţii în poezia acestuia. Simptomatic pentru poemele noi ale lui Vasile Dan, sîntem în toiul zilei, cu soarele sus pe cer: „Nimic nu prevestea ceea ce avea să se întîmple./ Era o zi ca oricare alta de lucru, de vară, de iulie, de miercuri./ Soarele sus încingea totul fără milă sub el./ Pluteai pe asfaltul moale ca pe o lavă fierbinte, aproape în levitaţie, spre casă./ Drumul mereu acelaşi nu se scurta însă, nu se lungea/ mărunţind doar timpul în acelaşi număr de clipe distincte./ De unde să ştii că acum numărătoarea era alta, reală, înapoi/ ca la o lansare nouă spre Lună./ Aşa că la ultima trecere a străzii te simţeai mai uşor ca oricînd./ Geanta pe umăr, neagră, goală avea în ea doar cîteva/ file albe, una sau două poeme abia începute şi uitate acolo/ de-o vreme – ea era singura ta ancoră./ Dar clipele de la coadă spre cap se grăbeau şi ele şi/ nu doar ale tale, ci ale tuturor celor din jur./ Uite, chiar acum, dintr-o dată, din spate te prinde/ bolidul care-o luase cu mult înaintea ta.”. Poemul (sau, cu termenul autorului, poema) are acelaşi limbaj de la primul vers la ultimul: unul cvasi-referenţial, tranzitiv, în formatul imediat accesibil al comunicării obişnuite. Cu toate acestea, realitatea construită prin el se schimbă, mobilitatea, dacă nu „fluiditatea” ei, explicîndu-se, în primă instanţă, prin întîmplarea dramatică a unui accident sugerat (şi nu numit), evocat (dar indirect). La o privire mai atentă, însă, episodul dramatic pare că influenţează peisajul încă înainte de a se petrece efectiv. Poetul face o lectură inversă a experienţei şi, fără a plasa în text semne premonitorii, „anunţă” accidentul anume prin atmosfera atît de obişnuită, de familiară, de tipică a unei zile „ca oricare alta de lucru”. Un lector cu experienţă va înţelege după primele versuri că într-un asemenea poem se va întîmpla ceva, că acest tablou al cotidianului prozaic şi repetitiv, scăldat în lumina verii, va fi deodată spulberat. Pînă la punctul de ruptură, poemul începe să lase umbră. O zi ca „oricare” alta, drumul „mereu acelaşi”, „acelaşi număr de clipe”... Dar personajul iese din spaţiul securizant al desfăşurătorului obişnuit (oricare, acelaşi, aceleaşi) şi alunecă, pe nesimţite, în acela al excepţiei: „mai uşor ca oricînd”, la „ultima trecere a străzii”. Înaintea întîmplării dramatice şi, deocamdată, fără altă referire la ea decît cea din primul vers, culorile tabloului liric au devenit neliniştitoare. Arta lui Vasile Dan e de a face aceste treceri fine, aproape insesizabile, de la o realitate banală şi omogenă la una spartă şi tragică. Deodată, ritmul existenţei obişnuite se va accelera. Timpul care bălteşte pare că nu mai are răbdare: „clipele de la coadă spre cap se grăbeau şi ele”. Imperfectul programului-stas lasă loc prezentului dinamic, dramatic, transformator: „chiar acum, dintr-o dată, din spate te prinde/ bolidul”. Poetul pune un „uite” înainte, pentru a ne face şi mai atenţi asupra faptului că experienţa particulară e de fapt simbolică, iar persoana a doua singular devine generică. Dacă pentru autorii lipsiţi de înzestrare este simbolic tot ce li se întîmplă lor, la scriitorii de nivelul lui Vasile Dan simbolicul va fi obţinut prin întîlniri succesive: între poet şi personaj, între experienţa parcursă de al doilea şi figurată de primul, între lectura şi relectura întîmplării, în fine, între semnificaţiile diferit constituite pe care subiectul, poetul şi lectorul unui poem ca Numărătoarea inversă le atribuie. Altfel spus, simbolicul nu apare prin aducerea lui formală în spaţiul textului, ci printr-o lectură în profunzime a realităţii care, mai devreme sau mai tîrziu, ni-l va oferi. În textele de mică întindere din Lentila de contact, rafinamentul autorului şi ştiinţa construcţiei poematice sînt şi mai uşor de observat. Poeţii tineri, în numai şase versuri, oferă o proiecţie metafizică şi voluptuos-tragică, precum în marile texte narative ale lui Ion Mureşan. Spre deosebire de accidentul nenumit, dar mereu prezent ca virtualitate dramatică, aici moartea ocupă scena de la „bun” început, delimitîndu-şi un vast teritoriu, marcîndu-şi preferinţa pentru poeţii tineri: „Mă gîndeam: morţii îi plac mai ales poeţii tineri toţi/ fără vîrstă fără să îmbătrînească vreodată/ cum le mai trosnesc atunci oasele precum nişte versuri/ nou-nouţe sub pneurile ei/ foarte, dar foarte critice/ apoi brusc sar ei iar în picioare”. Moartea are pneuri, precum „bolidul” din ziua „ca oricare alta”, iar aluzia la criticii literari care se întîlnesc în acelaşi fel cu textele nu e foarte măgulitoare. Fiindcă poeţii cărora le „trosnesc” oasele capătă o stranie vitalitate la final de poem. Cu cît artistul bun moare mai de tînăr, cu atît versurile lui vor îmbătrîni mai puţin – ceea ce nu e flatant nici pentru poeţii care au ghinionul să nu fi murit. Ironia şi autoironia modulează această splendidă poezie a morţii şi a „morţii”, a poeţilor care mor de tineri şi nu îmbătrînesc „vreodată”, a uimitoarei lor prezenţe verticale după ce au dispărut dintre noi, în floarea vîrstei. Profunzimea reflecţiei se asociază, la Vasile Dan, cu ineditul şi insolitul perspectivei şi cu o ingeniozitate atît pe spaţii discursive ample, cît şi pe spaţii mici. Dintr-un volum atît de substanţial şi de pregnant, în care nu există denivelări valorice şi din care orice text e citabil, voi mai da un singur exemplu edificator. Se poate spune, în cinci versuri, totul? Deşi are un titlu emfatic, Singurătatea celui absent ne convinge că da: „Pe stradă nu era nimeni, rondouri de flori/ crude în faţa caselor mici cu jaluzele căzute./ Întunericul din ele era bine împachetat în cuburi/ în care fiinţe albe şi mici scînceau/ pitite în colţuri.”. Lentila de contact se numără printre cele mai bune cărţi de poezie apărute în ultima vreme şi o recomand criticilor literari care ar fi trebuit, conform fişei postului, să o citească.