Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Poeme în limba română ale tânărului Andrei Codrescu de Andrei Codrescu

Poemul lipsă





Acestea sunt câteva (multe, puţine ?) dintre poemele româneşti ale lui Andrei Codrescu, publicate prin reviste înainte de a pleca, în 1965, în S.U.A. Şi, în acelaşi timp, aproape toate poemele lui Andrei Steiu, tânărul sibian de 17-18 ani. Pentru că poezia lui lasă în urmă un întreg şir de pseudonime, de la Steiu, Maria Parfenie, Codrescu, inclusiv numele real - Andrei Perlmutter - cu care nu a semnat niciodată. Reunite, după mai bine de 43 de ani, din reviste, sau schimbate, filatelic parcă, între "colecţionari", ele umplu un gol bibliografic şi totodată unul de receptare. Graţie domnilor Robert Lazu şi Nicolae Stoie, care mi-au completat incipienta colecţie de "inedite", clasorul de timbre e acum destul de amplu.

Sunt, în toate ale lor, poemele unui adolescent, pe care fiecare le recunoaşte într-un fel din experienţa proprie. Cu marea deosebire că acestea rămân, datorită nu ştiu cărui vizionarism precoce, perfect lizibile, la orice vârstă.

În mod sigur, dintre aceste texte lipseşte o poezie - Dragostea - apărută într-o publicaţie anuală a cercurilor literare braşovene: Pagini contemporane. Singura poezie erotică din antologia cu pricina, după cum aflăm dintr-o consemnare în Steaua. Povestea căutării ei îi suplineşte, parcă, absenţa. După două săptămâni de aşteptare la Biblioteca Naţională, am primit, pe aceeaşi cotă, un manual tehnic (de electronică, parcă). Mult mai mult decât o eroare comică, o coincidenţă frisonantă: printre coautori se află un anume inginer Codrescu...



Cosmin CiotloŞ





La poeziile regăsite





Pe la sfârşitul anilor '50 mă plimbam încruntat prin Sibiu făcând repetiţii pentru discursul meu la decernarea premiului Nobel pentru poezie, un discurs care cataloga, fără milă şi fără omisiuni, toate păcatele grave ale soţului mamei, d-l Inginer Puiu Brătăşanu. Domni şi doamne din toate ţările, uitaţi-vă ce injustiţii grave a comis această brută împotriva spiritului poetului. Nu uităm desigur nici păcatul minor de a fi fost bătut cu nuiele pentru crima de a scrie "cutie poştală" cu litere stinghere pe cutia de lemn pe care d-l Inginer o pusese pe uşă, dar crima cea mai de neiertat era ( şi mai este) smulgerea căţelului Nemo din braţele copilaşului de 10 ani şi volatilizarea sa în Neant. Descris ca "o casă de prieteni din cartier," Neantul a necesitat o căutare zilnică cu urechi bine antrenate să audă lătratul familiar de la distanţă. Alte evenimente minore se petreceau în cursul Marii Căutări: descoperirea poeziei lui Lucian Blaga, cenaclul de miercuri din Sibiu, amorul disperat împărţit între Aurelia (inaccesibila) si Marinela (opozitul), cunoştinţa lui Adrian Munţiu care mi-a citit carnetul de poezii şi le-a declarat bune, încurcături la şcoală, unde eram o problemă disciplinară neajutată de atracţia nebună pentru profesoara mea de rusă şi disciplină, tovarăşa Papadopolu. Prin toate aceste tulburări adolescentine începuse să bată vântul poeziei şi să-mi umfle pânzele şi capul. Vedeam cu claritate sărăcia poeziei publicate în revistele literare care ajungeau greu la Sibiu şi le comparam nefavorabil cu poeţii pe care-i citeam şi reciteam: Blaga, Arghezi, Vinea, Fundoianu, Bacovia. Subit s-a deschis acest mugure (într-o metaforă tipică a vremii) al poeziei în mine şi cu el au venit şi prieteni cu care discutam serios despre literatura toxică a acelei perioade: Nicolae Stoie, care traducea Villon şi Esenin; Ion Pop, care scria poezie frumoasă la Cluj; Adrian Munţiu care ne-a pus la dispoziţie camera lui să vorbim nestingheriţi; si iubita mea Aurelia Munteanu (devenită în timp de un an mult mai accesibilă). Am descoperit şi poezia lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru şi Ana Blandiana. Am citit atent debuturile contemporanilor mei Ion Pop si Ion Dumitru. Am umplut un carnet plin de poezii pe care l-am pierdut. Am jurat să nu mai scriu poezii niciodată. Carnetul meu plin de izbucniri lirice se dusese în Neant să stea cu Nemo, şi în depresie l-am învăţat pe de rost pe Bacovia si pe Nerval. Jurământul meu s-a clătinat cu un carnet nou în care primele poezii pe care le-aş recunoaşte ca "ale mele" au fost scrise. Acest carnet e pierdut şi el, dat de mama unui coleg tipograf neamţ la plecarea noastră din România, ajuns la Detroit în anul 1968, când d-l Willy, emigrat şi el din România, l-a expediat din München; şi pierdut prin anii '70 în peregrinările mele prin America. Aceste poezii publicate în reviste româneşti sânt o fracţiune din cele pierdute, aşa că "poemul lipsă" are tovarăşi nepublicaţi. Majoritatea acestor poezii dezgropate cu grijă şi tandreţe de domnii Ciotloş, Lazu, şi Stoie, mă jenează niţel, dar mă şi amuză. Chestia cu "şantierul" şi "baraca" provin evident din dorinţa de a apărea în presa socialistă, dar sunt şi rezultatul (cam sărăcăcios) al unei luni de zile petrecute la hidrocentrala în construcţie din Argeş unde fusesem trimis cu poetul Ion Gheorghe (in loco parentis) să acumulez "experienţa" necesară pentru transformarea mea eventual într-un "poet al poporului." Acest proiect a eşuat lamentabil, cum se vede, şi nu ar fi reuşit nici dacă aş fi devenit "perforator," cum spune cam ambiguu poezioara cu "perforatoare". Primele poezii recognoscibile (de mine) ar fi grupajul din Steaua, cu acel vânt care "bate din Ave Maria," poezii din al doilea carnet, pline de vuietul Sibiului si de fiori mistici. Copilăria poetică mă emoţionează. Simt cu simpatie gingăşia turmentatului tânăr care le-a scris cu litere stângace, dar mari. Să vezi şi să nu crezi, dar Marea Căutare continuă: e pe-aici pe undeva Nemo.



Andrei Codrescu



Şantier



Păduri de vuiete şi foc
ridică pulberea din loc
Şi la căldura razelor de soare
Îi dă putere, formă şi culoare.
Fiecare sunet îşi cunoaşte
Putinţele mărimii
Dar toate se înalţă
Cu buza arsă
De văpaia înălţimii.
De-aici la steaua
Cea mai depărtată
E doar un pas mărunt de fată.
De-aici, răsucită printre stele,
Fâşia dură a visului
Are prin ochelarii de sondor
Dimensiunile abisului.

Luceafărul, Anul V, Nr. 7, 1 Aprilie 1962
Poşta redacţiei: Andrei Permuter



Prieteni


Cu glasul vostru, ca o barcă-ntre tâmple,
Alunecând pe marea sevelor de-april,
Îmi cresc puteri fără de număr;
Mă răsfoieşte vântul ca pe-o carte
Şi-oceane albe-mi curg pe umăr.
Inima către voi
Mi-am deschis-o ca o poartă
Tranşeea cu profil de şarpe
S-a prăbuşit în mine, moartă.
Mâinile voastre, toate,
Le-am strâns în mâinile mele
Şi-au pornit vânturi în lumină.
Pe podul braţelor voastre
Mă ridic către soare.
Albii porumbei ai bucuriei
Au învăţat, neîntrerupt, să zboare.

Luceafărul, Anul V, Nr. 14 (97), 15 Iulie 1962
Poşta redacţiei: Andrei Steiu


Puls


Geamul meu
e pulsul neştiut al străzii
care-n trecători se zbate
şi-n castanii albi de duc
nopţile de toamnă-n spate

Toamna asta fără margini
zbucium lung şi holde mari
cât o simt de plin şi greu...

Dinlăuntrul ei se zbate
ca un fluviu geamul meu
Toamna unui pictor

Se zbate pânza nopţii, albă
Şi culorile toamnei stau nerostite
Pe buzele noastre în pârg.

De lumina strugurilor plină-i
Ţesătura de aer dintre casă şi trup.
Iar mâna-i o vioară din care
Culorile ţipă, erup.

Luceafărul, nr. 2, 15 ianuarie 1963
Poeţi din regiunea Braşov: Andrei Steiu


Prima baracă


Au îngenuncheat ca într-o vioară munţii
În lemnul ei cu crengi încă verzi

Şi-un surâs al cuiva printre brazii maturi
S-a risipit ca un cântec albastru-n păduri.

Ţipa un munte-ntors din mâini în ape,
Ca o lumină-n noaptea grea, opacă;
Şi peste zarea spartă ce nu mai încape
Se-nalţă-nvingătoare întâia-ne baracă.

Luceafărul, nr. 5, 1 martie 1963
Viaţa cercurilor literare: Andrei Steiu


Cântec de dragoste


Iată am venit. Şi ţi-am adus câmpiile şi vântul
Şi răsăritul lunii în ceasurile rare
Şi ţi-am adus puterea de-a umple tot pământul
Cu porumbei şi păsări lungi de mare


Şi ochii tăi albaştri mă fac mai pur, mai bun
Şi palmele mi-s pline de dorul de-a zbura...
Simt soarele pe buze şi-o creangă de alun
Apropie în treacăt o lucitoare stea.


Steaua, nr. 5, mai 1963
Cenaclu: Andrei Steiu


Moment la Argeş


Am devenit al muntelui, deodată.
Prenumărat între vibraţii,
m-au adoptat ca pe o sevă pinii...
Poate de aceea inima pietrei bătând
nu vorbea frumos, cu comparaţii,
cum se cade faţă cu străinii.
Am coborât atunci în mina
care taie stânca şi o suie,
şi am aflat astfel, ciudat,
că şi piatra ştie taina care-o schimbă-n statuie.
Secundă cu perforatoare


Despre perforatoare se pot scrie poeme
Numai în clipa grea şi rară
când mâna asudată le-atinge
între conştiinţa muntelui şi seară.
Şiţ, situat cu umerii amândoi
lângă peretele acestei clipe
am devenit subiect pentru poemul meu
şi trup pentru tăcutele-i aripe.
Fără să vreau mi-am amintit de casă
şi de suavii mei gutui şi pruni...
perforatoarele ţipau, vibrând
la orizontul altei viziuni.

Luceafărul, nr. 19, 14 septembrie 1963
Din caietele elevilor: Andrei Steiu
(Şcoala medie, Sibiu)


Cântec de femeie


Ruguri au izbucnit în câmpie.

Iubitule, se ard vrăjitoarele,
Se ard vrăjitoarele,
Ascunde-mă în începuturile pământului,
în umbra deasă a mărului.
Fă-mi o boltă din dulci păsări tainice,
sau o scorbură în carnea pădurii,
clădeşte-ţi săgeţile zid şi ucide soarele.
Ruguri au izbucnit în câmpie,
iubitule se ard vrăjitoarele...
N-ajunge braţul tău, n-ajunge arcul
trupului tău de bărbat
ca să le stingă luminile?
În cetate foşnesc jivine roşcate
sau sunt numai ruinile...

Ruguri au izbucnit în câmpie.

Au părul lung, luna răsare din el,
dar de o viaţă nu mai e lună,
e numai o zare de lupi înflorită,
înflorită.

Se aud vorbele străjilor
şi lăncile lucitoare, amarele...
Ruguri s-au aprins în câmpie,
iubitule, se ard vrăjitoarele.


Decembrie


Iarna sticlim crunt adunaţi în triunghiul
cărnii pregătite să înnebunească de ger.
Ninge cu femei fără trup
Smulse neterminate din cer.
Casa s-ar aduna într-o nucă de aur
şi nuca ar fugi printr-o scorbură în pământ,
dar în scorburi ninge de demult,
vulpile roşcate-au luminat crăpând...
Iarnă în oasele răzbunătoare,
Iarnă în carnea răsucită în arcuri prelungi,
în pântecele mamelor îngenunchiaţi
copiii dorm întunecaţi ca nişte dungi.
Iarna sticlim crunt adunaţi în triunghiul
cărnii pregătite să înnebunească de ger.
Şi motoarele, şirul absurd al motoarelor
târăsc drumul sticlos în fier
şi zuruie sângele spart al ogoarelor...


Seara

Bate un vânt dinspre Ave Maria.
Se înfing camioane piezişe în marginea lumii,
şi tu ai umplut lumea cu apă,
ai sare pe gene şi şerpi de apă pe gură,
tu ai făcut toată tăcerea
şi ai aprins fete în colţurile lumii.

Trebuie să ridic gulerul şi să trec
înalt cât tuburile de orgă,
prin toamnă.

Bate un vânt dinspre Ave Maria.

Steaua, Anul XV (1965), Nr. 1 (180)
Cenaclu: Andrei Steiu


Poetul
Lui Nicolae Stoie


In odăile sfinte:
un rând de metale,
un rând de cuvinte.

In odăile muritoare:
un rând de femei,
un rând de culoare

Poetul
trecea printre ele noduros:
le ierta pe cele de carne
si le muşca pe cele de os.

( Cluj,1963 )

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara