Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Poeme din anticamera morţii de Tudorel Urian

Pare astăzi greu de imaginat faptul că poetul Ion Chichere a debutat editorial abia după căderea regimului comunist, în anul 1990, e drept, cu un volum al cărui titlu este mai mult decât elocvent, Poeme vesele şi triste scrise prin cârciumi comuniste (Editura Semenicul, Reşiţa). În memoria mea - probabil şi a altora - el figurează ca un poet optzecist cât se poate de reprezentativ, perfect sincron cu întreaga evoluţie a fenomenului. O explicaţie posibilă a acestui sentiment de prezenţă plenară a liricii lui Ion Chichere în capitolul dedicat poeziei deceniului nouă din istoria literaturii române ar putea fi legată de productivitatea ieşită din comun a poetului reşiţean. Chiar dacă a debutat foarte târziu, abia după căderea comunismului, Ion Chichere nu a pierdut vremea. Până în 2004, anul morţii sale, a publicat nu mai puţin de 17 volume de versuri. Chiar este impresionant.
La trei ani de la moartea poetului, doi dintre colaboratorii săi apropiaţi, Costel Stancu şi Gheorghe Jurma (directorul editurii reşiţene Tim) au avut iniţiativa tipăririi unui volum care să cuprindă o parte dintre poemele inedite, păstrate în arhiva familiei. Pentru că, în mod paradoxal, deşi a publicat şaptesprezece volume de versuri în numai 14 ani, Ion Chichere a fost şi un mare risipitor. La fel ca Nichita Stănescu (de care îl leagă în chip straniu şi destinul biologic - ambii au murit în al 50-lea an de viaţă), poetul reşiţean avea un dar înnăscut al poeziei, versifica foarte uşor, iar versuri de-ale sale au fost împrăştiate în timp pe şerveţele, bucăţi de hârtie de tot felul, cutii de chibrituri şi alte materiale aflate la îndemână în clipele de graţie.
Volumul Poemul fără sfârşit nu a fost gândit de către Ion Chichere. Concepţia lui îi aparţine lui Costel Stancu, cel care a selectat dintre inedite poemele menite să ilustreze cât mai bine propria sa viziune despre poezia celui dispărut. O combinaţie firească de sentimentalism şi literatură, menită să se transforme într-o efigie postumă a poetului Ion Chichere. Cartea are coerenţă internă (poate prea multă), poemele creionează în succesiunea lor un chip al poetului. Prin felul cum sunt ordonate poemele în volum se poate vorbi, într-un fel, de fixarea - conştientă sau nu - de către autorul antologiei a unei anumite imagini a poetului în posteritate. În fond, nu altceva a făcut Titu Maiorescu atunci când a alcătuit volumul Poesii, al lui Mihai Eminescu, aşa cum foarte lucid probează Iulian Costache în excelenta sa carte, Eminescu. Negocierea unei imagini. Singurul element de luat în considerare în selecţia poemelor pentru alcătuirea unui astfel de volum este puterea de adaptare a imaginarului poetic la viziunea tematică proiectată de antologator. Cronologia creaţiei, experimentele formale (specifice, poate, unei anumite perioade din producţia artistică a celui în cauză) sunt ignorate sau utilizate, doar în măsura în care servesc "tabloul" imaginat de criticul care alcătuieşte volumul. Deşi pare lipsit de importanţă (în fond toate versurile volumului îi aparţin lui Ion Chichere), rolul antologatorului devine, în astfel de cazuri, unul uriaş. Selecţia poemelor şi ordinea lor în volum îi pot oferi cititorului indicii despre stările de spirit, sensibilităţile, vulnerabilităţile unui autor. Scrierea unor poeme ţine adesea de diverse experienţe circumstanţiale, mai mult sau mai puţin reprezentative pentru existenţa celui în cauză. Accentuând pe anumite elemente, favorizând anumite teme, antologatorul ajunge să îşi impună propria sa proiecţie despre autorul în discuţie, dincolo de realitatea propriu-zisă a universului liric al acestuia.
Moartea unui poet încă tânăr produce multă emoţie printre cei care l-au cunoscut şi admirat. Răsfoindu-i înfioraţi manuscrisele rămase, ei au tentaţia să caute în primul rând urmele morţii, semnele premonitorii, ascunse în paginile niciodată făcute publice sau deduse printre rânduri. Sensibilizat de destinul tragic al prietenului său, Costel Stancu este mereu atent la poemele în care este invocată moartea. De aceea, ele constituie partea cea mai consistentă a antologiei. Într-un poem fără titlu, cu rol de Ars poetica, creaţia însăşi devine un simplu exerciţiu al morţii: "Poezia mea este o gimnastică a morţii,/ o repetiţie zilnică a verbului Ťa fiť,/ până când se şterg diferenţele/ dintre timpuri.// De fapt acesta e sensul:/ să stai tot timpul cu uşa deschisă.// Sora mea moartea bea cât bea/ din viaţa mea/ apoi îmi adoarme, cuminte,/ pe umăr."
Aceeaşi combinaţie obsedantă moarte-beţie-poezie apare şi în alte poeme, ducând, inevitabil, cu gândul spre lirica lui Bacovia. Sentimentul, resimiţit acut de cititor, este unul de singurătate, de goliciune interioară, de dilatare a timpului şi de repetitivitate mecanică. Entuziasmul a dispărut de mult, nici o rază de lumină nu îşi face loc în acest univers noros, procesul de creaţie însuşi ia forma unei banale comenzi de inspiraţie, făcute unui chelner divin: "În ceasul oprit - nici o grabă./ Moartea e răbdătoare,/ vorbesc cu ea ca şi cu o soră/ ne tocmim asupra preţului.// Cu fiecare pahar sunt mai aproape/ de Dumnezeu./ Chelneriţele sunt îngeri/ chiar şi la mesele goale,/ ele aprind lumânări/ lângă creştetul meu./ În timp ce eu, lovind/ cu palma în speteaza scaunului,/ comand încă un substantiv./ Ceva,/ acolo..." Nu este mai puţin adevărat că o adiere de ironie planează postmodern peste spleen-ul poetului. Aceste poeme sunt tipice pentru influenţa pe care o are biografia asupra poeziei. Completând, inevitabil, realitatea textuală propriu-zisă cu ceea ce ştim noi astăzi despre poet, ajungem, practic, să găsim în poeme sensuri diferite. În cazul în care viaţa lui Ion Chichere nu s-ar fi curmat în anul 2004, cu totul alta ar fi fost astăzi lectura acestor poeme. Puse în contextul dramei, ele dobândesc alte semne, ironia, atâta câtă este, se transformă în gravitate, tensiune existenţială şi spirit premonitoriu. Să încercăm să recitim aceleaşi poeme imaginându-ne că Ion Chichere este bine-merci, un poet din generaţia lui Florin Iaru, Mircea Cărtărescu sau Alexandru Muşina. Ironia sare în ochi, intenţiile ludice devin evidente. Nu l-am cunoscut niciodată pe Ion Chichere, dar portretul pe care i-l face în postfaţă Gheorghe Jurma mă îndeamnă mai degrabă spre o astfel de lectură: "... Ce personaj bizar. Venea, cel mai adesea, cu întârziere, după ce trecea printr-o cârciumă, poate pentru a-şi face curaj, poate din alt motiv, deschidea uşa intempestiv şi, de regulă, întrerupea lecturile, îşi exprima părerile în gura mare, asta nu-i poezie, uneori dormita sau se prefăcea că doarme, alteori ţinea să citească el ca să arate celorlalţi ce înseamnă cu adevărat poezia. Viaţă de boem, de spectacol, poezie aşişderea".
Ceea ce reuşeşte această antologie pe alocuri excesiv de pioasă din grijă pentru imaginea postumă a poetului este ca, pe lângă exerciţiul de nostalgie oferit tuturor celor care l-au cunoscut şi apreciat, să ofere revelaţia întinderii lumii poeziei lui Ion Chichere. Poezia a fost dimensiunea cea mai importantă a existenţei acestui personaj boem şi teribilist. Nimic din ce ţinea de arta versurilor nu îi era străin. De la haiku-uri la poemele ample cu rezonanţe epice, de la sonurile romantice şi simboliste la intertextualitatea, aluziile livreşti şi ironia specifice liricii postmoderne, de la dulceaţa versului popular la ciudatele asocieri suprarealiste, totul îi era la îndemână acestui "poet excepţional", în poezia căruia "cântă simultan privighetoarea şi cucuveaua" (Ştefan Augustin Doinaş).
Ion Chichere este fără îndoială unul dintre poeţii foarte reprezentativi ai "generaţiei 80". Aproape niciunul dintre versurile antologiei Poemul fără sfârşit (alcătuită, repet din poemele care au rămas după publicarea a 17 volume de versuri în numai 14 ani) nu lasă impresia de şantier, de variantă de lucru sau de improvizat. Toate au aspectul de treabă finită şi ar fi putut intra, fără probleme, în volumele antume ale capriciosului autor.
Publicând Poemul fără sfârşit Costel Stancu şi Gheorghe Jurma fac o reverenţă în amintirea celui mai cunoscut poet reşiţean al ultimelor decenii. Prin efortul lor, numele lui Ion Chichere rămâne în actualitatea noastră literară, chiar dacă de la moartea sa au trecut deja mai bine de trei ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara