Născut pe 24 iunie 1936 în Kent (Marea Britanie), J.H. Prynne şi-a desăvârşit educaţia la Gonville and Caius College, Cambridge. Talentul, inteligenţa artistică sclipitoare şi munca neîntreruptă s-au dovedit ingredientele unei cariere de succes. A devenit în scurt timp o figură proeminentă a grupării moderniste British Poetry Revival, care îşi luase drept modele pe Ezra Pound şi William Carlos Williams; a fost un eminent colaborator al revistei The English Intelligencer.

Profesor de literatură engleză la University of Cambridge şi director cercetător la Gonville and Caius College, J. H. Prynne s-a retras din activitate în 2006, devenind bibliotecar al colegiului.

A publicat aproape patruzeci de cărţi de poezie, începând cu Force of Circumstance and Other Poems (1962) până la cele mai recente, Each to Each şi Of the Abyss (2017). Erudit în adevăratul înţeles al cuvântului, a semnat diverse studii, pagini de istorie şi critică literară, dintre care nu pot trece nemenţionate monografia dedicată lui Ferdinand de Saussure şi comentarii la opere lui Wordsworth şi Shakespeare.

Personalitate nu doar complexă, ci de-a dreptul surprinzătoare, J. H. Prynne a scris poeme şi în limba chineză clasică! Greu de tradus…

Prezentare şi traducere de Carmelia Leonte

Poemul lunii

Noaptea aceasta este deja liniştită şi eu
sunt captiv în răsărit şi prăbuşire:
învăţând să-mi doresc mereu mai mult.
Aceasta este calea, apogeul statorniciei
până acolo unde culminarea însăşi
va fi linişte şi se va revărsa fără urmă a devoţiunii.

Cum trebuie să păstrez măsura în asta,
nu revoluţie, ci schimbare lentă
ca imaginea zăpezii. Provocarea nu este
o tulburare morală, ci întinderea,

continuitatea răbdării
dilatându-se în forme
mai mult decât materie să fi fost.
Probabil că nici măcar nu aş alege locuirea
dorinţei întârziate: este cu adevărat întuneric şi cunoaşterea
nevăzutului e o căldură care se împrăştie în
înalta ceremonie a răspândirii. Liniştea spune

că actul făptuit
se întinde tot mai departe, acolo,
în această insurgenţă a formei:

suntem mai docili decât mercantila noţiune
a alegerii va hotărî – mergem pe drumul acesta
mereu şi nesfârşita imagine a speranţei
este locul nostru în lume. Trăim acolo şi acum

în noapte recunosc aceste semne,
calmul este
o modestie a vieţuirii în

sensul cel mai moral. Ne dispersăm în eter
ca valurile, ne supunem unei şchioape noţiuni a
alegerii care devine obiceiul pierdut al
dorinţei. Trăim ca şi cum am fi acolo mai des decât

ne dăm seama. Dacă ne extindem
în această vacuitate sălbatică şi personală
putem deveni măsura

tuturor atracţiilor care acum sunt prea departe,
dincolo de
noi. O comunitate a dorinţei, ca stepa
care ar pulveriza
densitatea morală, casa modernă şi compactă.

Consecinţa acestei pastorale ardori
devine însăşi
condiţia noastră, dar

ştiu că există mai mult decât simpla năzuinţă de a
rătăci în larg, din moment ce dorinţa însăşi îşi
produce
ecoul şi nu va sfârşi niciodată: acestea sunt
cântecele nopţii
lipsite de durere, ştiind că

dorinţa este darul oferit spiritului,
este acolo unde ai voie
să rămâi cât vei

merge iar şi iar în viaţa inimii
şi a îndurării deschise în ambele părţi, est şi vest.
Sunt psalmi pentru harpă şi strălucitoarea
piatră: delăsarea şi patima neclintită a nopţii.

Pentru o zi liniştită

Există bărbaţi care se concentrează
pe adevărata intensitate, ştiu
şi nu aş vrea să mă cert cu ei: este
violent, harpa – şi totuşi nu o voi face

atât de blând
e timpul , în umbra
lui tinereţea ar putea
să doarmă. Dar nu

o voi face, cu aurita harpă
şi toate ale ei, pedalele, pentru
duioasa atingere. Şi curbele
sunt uneori tandre, vom fi

în succesiunea
luminii, speranţei,
seara

distrage: şi este întotdeauna prea
frumoasă, prea exasperată, nu voi abandona
nobila cursă – şansa
unei voci care ţipă.

Şi dacă intensitatea
e mai aproape de adevăr, atunci
eu vreau drumul cel mai blând, pe care

seara este mai mult decât suntem noi,
sau ziua îmbibată, nesigură,
zdrobită de suferinţa atingerii. Acesta
este locul de odihnă, afară, în stradă.

Pentru că noi suntem aşa , şi
pentru alte lucruri,
nu o voi face,
nu; aceasta este o zi liniştită.

O formă a îndurării, a spunerii

Dominând destinul: aşa
întreabă timpul şi e gri, cu
aproape solemnă insistenţă. Da, este, aşa
că probabil numai mirosul răşinii

îl ţine în unicul
glob al speranţei. Ea ştie că acolo este
incitarea oblică, între ei.

Ramurile se descompun în ţurţurii
orizontului: pentru toţi, teama sau prea
departele în deviere. Dezbinarea pe care ea adoră
să o joace,
ascunsă în sunetul respiraţiei lui.

În lumina unde fiecare
ar putea, fugind de sine,
să atingă distanţa
tăinuită, în ochiul

unde există iubirea, şi sunetul apei, euterpe
va putea fi chemată. Ei vor trece dincolo
de alunecare, frământându-şi carnea şi unghiile pe
arătoasele degete, în desfăşurarea luminii,

jocul în palma deschisă
care speră să păstreze totul, înfricoşătoarea
dictatură a dragostei: în lumina gri
şi speranţă în coloane, lângă râu.

Împotriva durerii

Hărăziţi cu atât de multă
suferinţă, ar trebui să fie şi
sunt astfel – durerea în cap

care se lipeşte de mine
şi norii scunzi deasupra
orizontului: în curând
va fi întuneric

Iubim scurtimea nopţii, de unde
rapida trecere, relativa tihnă ca şi cum
am aluneca în alinare şi

copacii cresc şi
cresc. Pot să disting
fiecare moment al creşterii lor, oricât de mic

spaţiul se macină astfel,
afară, în casele de dincolo, jos
luminile stradale de sodiu, în cap:
durere, lovitura dată tuturor

celor ce mă însoţesc. Seninătatea
este sensul lor subţire.
Nu a mai rămas mult

timp. Îi iubesc pe toţi, pe fiecare în parte
şi în cea mai mare distincţie posibilă.
Acum, cu neînsemnată întristare, asta

este pentru tine.