Antonio Colinas s-a născut în La Bañeza (León) în 1946. A fost lector de spaniolă la Universităţile din Milano şi Bergamo. Traducător din scriitori italieni, clasici şi contemporani. Poezia lui a fost caracterizată drept o poezie a faptului de cultură, asumat cu o discretă şi totodată intensă vibraţie lirică.

Preţuieşte mai presus de orice un impuls sau un sentiment al libertăţii, prin care înţelege creaţia independentă, ferită de teorii, de grupări şi programe literare, dar mai ales de orice imixtiuni conjuncturale, întotdeauna nefaste.

În cadrul unei anchete despre natura creaţiei poetice a declarat că pentru el este fundamentală situarea într-o lume de dimensiuni cosmice, într-o lume a culturii în sensul cel mai larg, de cult şi cultivare (de colind, am zice noi, cu frumosul cuvânt provenit din colo,-ere), cu rădăcini în agricultură, în silvicultură şi chiar în straturile profunde ale geologiei.

În acest cadru de vaste teritorii minerale şi vegetale, pe care îl stabileşte ca fundament al creaţiei sale, spaţiul predilect în care se mişcă poetul este totuşi populat de oameni, cu amintirile vieţii lor unice, însă perfect comunicabile în maniera clasică a insului generic. Şi cu înfăpuirile lor perisabile şi în acelaşi timp, chiar în ruină, totuşi durabile, cel puţin în chip de memento. Reperele lui mereu proaspete, chiar străvechi fiind, sunt lucrurile care vibrează la simpla lor numire şi care ţin, fireşte, de domeniul umanioarelor, aflat permanent în combustie interioară. Astăzi – constată ecologistul din el –, când am poluat aerul, pământul şi apa, nu ne-a mai rămas decât focul. Trebuie să luăm seama, însă, amintindu-ne de Icar, la riscurile pe care le implică apropierea de dogoarea lui.

Tunete şi tânguiri de fluier într-un templu

Când pasul lent străbate odăile deşarte
se înfioară templul în sunet grav de ceteri.
O, marmoră, putea-vei cândva să ne descoperi
sub colb de vremi vechi taine, ca bunăoară dacă
pe neaua-ncremenită prelinsu-s-au şiroaie
de sânge? Cunoscut-ai sărutul, trandafirii
cu dulcea lor mireasmă? Ori sub înalta boltă
nevinovate păsări jertfitu-s-au de-a valma?
Şi voi, făclii aprinse de zarea aurie
ce s-a ales văzut-aţi de aripile frânte?
Şi gâlgâind pe dale ce vrea să spună vinul
vărsat cu-mbelşugare din mlădiate amfori?
Au fost acestea toate doar oarbă nebunie?
A putrezit iubirea precum un fruct lovit.
A depănat iubirea tristeţi înveninate.
A sfărâmat iubirea tăria omenească.
Vezi, anevoie toamna se caţără pe stâncă,
se-ascunde în cotloane, se-nghimpă în hăţişuri.
Din criptele deschise îşi nalţă zborul fluturi,
iar galbenele frunze ţes scoarţe foşnitoare.
Semeţul templu-al zânei ridică-se-n tărie
când soarele-asfinţeşte. E crugul sfânt al vremii.
Iar la căderea nopţii el ţintuieşte cerul
cu vaste constelaţii. Stâlp neclintit al lumii.
În tânguiri de fluier, puzderie de astre.

Întâlnire cu Ezra Pound

Să mergi într-o duminică spre seară:
atunci Veneţia se stinge mai încet.
Se-ntorc acasă puşti sătui de joacă
pe lângă roze ziduri coşcovite
ce-n aşternute umbre – ascund grădini.
Să-l cauţi mergi, deşi n-o să-ţi vorbească.
Nu lua în seamă că înghite marea
ostroave şi biserici şi palate,
cupole mândre cum pe lumea asta
nu mai găseşti. De cântec de sirene
tu amăgit nu te lăsa. Ci ţine minte
un singur lucru: Fondamenta Cabala.
Pe-aproape-i un vitraliu de Murano
şi-o cârciumă cu muzică duioasă.
De el întreabă la pensiunea Cici.
Acolo-a tras în asfinţit bărbatul
care-a venit cu-un singur gând: să vadă
la faţa locului veneţieni sadea.
Americanul ăla-ntr-o ureche,
un deşirat cu barba colilie.
Treci dincolo de pod, printre băltoace.
De-ţi iese-n cale o pisică neagră,
fereşte-o, înconjoară pescăruşii.
Acolo-n apa de canal, verzuie,
plutind vezi flori de portocal şi coji de fructe.
Vioara lui Vivaldi auzi-vei.
Opreşte-te şi mut rămâi cu ochii aţintiţi
la numele străduţei cu glastre la fereşti:
Ramo Corte Querina. Fundătura
altă ieşire n-are decât moartea.
Aici stă Ezra Pound.

Prezentare şi traducere de Andrei Ionescu