E timpul

E timpul, nu mă mai pot abţine
să vă spun că mi-e scârbă, scârbă de voi,
Cei Tari şi Cei Mari.
Dacă aş zice că jigniţi Geometria
aş fi ridicol şi aţi rânji. Dacă aş urla
la voi, ca la nişte javre,
v-aţi arăta dinţii albi, strălucind
« ca nişte perle », ai câinelui mort, puţind,
din acea poezie persană,
intimidându-mă.
– O, Estetica,
jignită atât de frumos!
Creierul meu încă nu-i negru, negru,
cum e al Poetei, şi nici
voce destulă nu am
ca să strig la toate răscrucile
că-i negru, negru, negru. Chiar dacă,
făcând concesii alegoriei,
oră de oră, noaptea
pune în mine câte un pumn
din cenuşa de peste zi.
Să scot un ţipăt incult, – câţiva gură-cască
s-ar amuza o clipă,
în drumul spre supermarket.
Să tac mai bine,
în aşteptarea chibritului?
Oho, visând cumplitul, sfâşietorul
bubuitorul meu glas
îndesat în gură, sub căluşul
de dinamită cu fitil umed,
de sub iarba cu ţârâit somnolent de greieri
de mâine, de poimâine.


Sculptură pentru orb

Nu vă bucuraţi prea devreme, nu-i un fenomen
de falsă memorie, – ştiu
foarte bine cine
a rotunjit „Sculptura pentru orbi”.
Eu folosesc influenţele
numai împotriva singurătăţii
şi nu-i nimic ruşinos în asta,
e, poate, doar puţin trist.
Fapt e că,
descumpănit şi cam dezorientat,
am început şi eu
să mă descopăr prin pipăit,
de când am simţit un miros suspect
ce nu-mi părea a fi doar de transpiraţie, -
nu alergasem, nu urcasem trepte,
nu cărasem mai mult
de cinci kilograme de cărţi.
Vreau să ştiu, pur şi simplu,
(Doamne iartă-mă!)
dacă sunt cel care sunt.
Căci nu-i decent şi nu-i nici frumos
să te descompui când tocmai încep
să pâlpâie-n iarbă brânduşile
sub fluierat de mierle. Mă tem, însă,
că tocmai asta mi se întâmplă.
Aşa se face că mă trezesc dimineaţa,
numărându-mi cu grijă coastele,
că verific dacă-s rotunde rotulele,
că mi-e frică să nu simt, alunecând prin dreptul inimii,
nu ştiu ce muşuroi,
îmi trec palmele, lent, peste ochi, tremurând
să nu dau cu degetele de peşti şi pietre.
Doamne, am ajuns să mă-mbrăţişez cu mine,
ca morţii!
Mai ciudat e că am început să vorbesc singur,
deşi cred că sunt încă în toate minţile.
Bine măcar că nu va afla
aproape nimeni despre toate astea.
Şi sunt foarte sigur că nici mierlele,
nici brânduşile.


Ghemul

Mi-au spus, ani de-a rândul,
că somnul cel mai odihnitor
e în poziţie ghemuită
ca a fătului din pântecul de odinioară, -
mi-au arătat, ca să mă convingă,
desene, planşe, fotografii
cu schelete din antice morminte.
Am văzut într-o zi şi un ghem, –
te desfaci simplu, te-aduni la loc,
te-aduni, te desfaci,
ştiind, neştiind,
te aduni, te desfaci...
Am văzut într-o zi şi un ghem.


Cutare poet

Cutare poet, încă tânăr, cu muşchi de fier,
a luat de curând
o mare Decizie.
Să stea pe marginea patului,
să facă săpături.
Se uită-n nimic,
şi-şi scoate din nas, răbdător,
mărunte cocoloaşe.
Scrie apoi despre noile sale descoperiri,
un vers
şi încă unul.
Furnica, Sisif, Schliemann, Fefeleaga, -
printre exemplele minore.


De îndată ce

De îndată ce mi-am vomat urletul
a năvălit în mine duioşia
fără de margini, pătrunzându-mi
până în sânge, ieşind prin pori
ca o rouă în zorii de zi.
Am vărsat, iată, pământ, -
n-a mai rămas din mine
decât o carcasă,
o aură speriată.
Iar acum, dintr-odată,
Atâta seninătate!
Tu, animal, tu, durere
împinsă brusc de sub nume
printre resturile acre
ale zilei fără de nume.