Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Poeţi ai "Şcolii nemţene" de Gheorghe Grigurcu


1. În versurile sale ostentativ orînduite în tiparul prozei, Nicolae Sava deplînge civilizaţia. E o atitudine, desigur, cunoscută, pe care poetul o nuanţează cu o suavitate imaginativă sau cu bruscări modern-scientizante sau pur şi simplu cu mici gesturi familiare - toate stigmate ale unei retractilităţi sufleteşti. Avem a face cu lirismul unui timid care bravează, inclusiv prin suprimarea semnelor de punctuaţie, resimţite drept pretenţioase, astfel cum un ins s-ar înfăţişa la o ceremonie într-un veşmînt de meşteşugar: "Acum cînd anotimpul acesta neaşteptat de frumos vine pe furiş ca o fetişcană ce nu a cunoscut niciodată străzile oraşului cu firmele lor ultramoderne cînd benzina poartă ciuboţele roşii iar toxicomania tinde să devină război mondial cînd undeva în mijlocul oceanului un disperat lansează semnale esoes pe care nu le mai interceptează nimeni din cauza bruiajului altora cu rentabilitate mai imediată cînd bomba cu neutroni face pipi de emoţie înainte de a intra în scenă iar moartea în lift şi trandafirii de plastic mai sînt dorinţele intime ale multora la ora cînd planeta s-a mai îngrăşat cu cîteva tone şi obezitatea îi procură celelalte boli anexe hipertensiune singurătate colesterol acum cînd cele mai importante obiecte de uz casnic au devenit telefonul şi hîrtiile tip formular" (Prolog). Abordînd cosmosul, poetul nu izbuteşte a trece pragul inhibiţiei ce se luptă cu sine, abia fiind în măsură a se înfăţişa ca atare, prin grila imaginilor ce se vor dure. Frecvent însă ele se înmoaie sentimental, ca şi cum gratiile s-ar transforma în vrejuri vegetale elastice, iar pietrele în mingi. Ironia însăşi capătă un aer inofensiv, amabil: "Atenţiune poate trece tot convoiul întregul convoi de cuvinte minele dedesubt stau cuminţi o eventuală declanşare nu ar stîrni decît o uşoară adiere ironică o briză albastră de pescăruşi aţi împachetat amintirile voastre urîte le duceţi în colţul enigmatic al gurii (vezi Mona Lisa lui da Vinci) podul va avea trepidaţii stelele furate iată vă curg din buzunare împrăştiindu-se înapoi pe cer vedeţi cîrdul acela vă aşteaptă la a doua încercare bineînţeles după ce treceţi acest pod interminabil pe sub el curge calea lactee despre care ne-a vorbit atît de frumos profesorul nostru de geografie care acum (scuzaţi) e mort de-a binelea" (Podul). Eul născător de imagini neobişnuite pare astfel a dori să-şi dovedească o brutalitate pe care n-o are. Dar "stupefiantul imaginar" de care vorbea Aragon îşi arată efectul nu atît într-un registru violent, cît într-unul blînd halucinatoriu. Aspectul corespondenţelor programatic bruscate pare produs prin diluarea lor în apa cotidianului stătut, monocord: "Aici oamenii fac dragoste se plimbă bîrfesc pe cei de alături tăcerea mea e insuportabilă geamantanul meu a născut azi dimineaţă o bibliotecă veveriţele de aici şi-au pierdut libertatea gesturile lor fac parte din civilizaţie tariful biletului nostru roz de sindicat" (Poem la Soveja). Sau: "o bătrînică firavă coborîse din istorie să ne vîndă fragi seara la dans hi hi hi hlizi doamna dansezi ca un arbitru de box în colecţia de ziare a bibliotecii îmi găsii nişte versuri în dreptul numelui meu cineva puse un oribil semn de întrebare hi hi hi doamna plecase ora se făcuse ceva peste zero" (ibidem).
Grotescul dobîndeşte o înfăţişare blajină, de simbol al solitudinii ce se resemnează cu cochetărie: "Celebritatea mea e o broască ţestoasă voi o vedeţi venind legănîndu-se-ncet şi frică vă e că o bombă despre a cărei naştere nu ştiţi mai nimic va exploda în creierul vostru foarte electronic pus la punct după ultimele reţete ale doamnei Melancolia et comp." (Viaţă publică şIIţ). Liniştea însăşi e resimţită ca o primejdie virtuală ce se autoironizează: "şi liniştea vă va fi aruncată desigur în aer dar de fapt la ce v-ar mai folosi periculos e să fii liniştit ca o lebădă" (ibidem). Cultivînd un cinism dulceag, de învins, bardul ni se prezintă drept un Bacovia logoreic (în ipostaza cînd mărturisea: "şi nu mai tac din gură"). Catastrofele sînt contrase în secvenţele habitualului: "Călătoria într-un autobuz capacitate finită la un moment dat un călător sparge gălăgia cu o întrebare cine doreşte să coboare cu mine la staţia aceasta ne-aşteaptă o dulce prăpastie" (Autobuzul). Aceeaşi redundanţă întoarsă pe dos ca o mănuşă amestecă actul scriptic, prietenia, noaptea, cerul, odaia, ceaiul de mentă, cîinii vagabonzi: "Să nu-ţi lepezi niciodată hîrtia de scris şi prietenii cugetam într-o noapte scandalos de cuminte la masă era şi maşina de scris dar cerul incolor şi comun nu trecea prin camera mea de tortură adia un vîntişor metafizic la care noi nu aveam acces Niţă trecea triumfător printre furcile caudine ale vieţii (sic) speram ca odată şi odată să iubesc şi eu ceaiul de mentă şi pozele din tinereţe dar iată îmi spun bucură-te de subiecte şi predicate de cîini vagabonzi şi de oameni subiectele sînt ale lor iar tu baţi suav cîmpii" (Sfatul unui frate mai mare către un frate la fel). E în cauză o boemă provincială, de solitar, care afectează în egală măsură "viziunea" şi comunicarea ei. Aparentul dinamism, combinatoria metaforică se încheagă în figuri moi, vlăguite, reflectînd devitalizarea. Însăşi evaziunea în univers se dovedeşte a fi iluzorie, o reverie subţire a unui individ claustrat ce se încumetă a se confesa doar pe jumătate (afectînd a nu-şi lua în serios confesiunea): "Ţi se întinde o foaie albă ţi se spune fii sincer fii sincer fii sincer ai voie să fumezi şi să iubeşti să fluieri şi să minţi dar ţi se întinde o foaie albă şi nici un prieten trebuie s-o parcurgi cu sufletul altădată făceai naveta pe jos la un liceu (uriaşă distanţă între tine şi profesorii tăi de chimie) acum ţi se întinde o foaie albă" (Bancnota). Acestei existenţe înţărcuite atît exterior (prin toposul provincial), cît şi interior (prin structura morală), îi corespunde apăsătoarea senzaţie de reluare continuă, de monotonie. Mecanica unei asemenea psihii repetitive, ducînd la impresia că nu mai e nimic nou sub soare, e un simptom al "epuizării care durează": "Ce să fac bine gloria sapă vechile galerii pentru fiii ei mai mărunţi cineva îmi băgase programul acesta de victimă şi nu voia nicidecum să-nţeleagă că scena se mai petrecuse o dată" (Un fel de răspuns). La un moment dat, lepădîndu-şi masca bacoviană (o ipostază, totuşi, imaginativ-productivă), Nicolae Sava se mărturiseşte fără ocol, prin transparenţa unei rugi în care verbul nu mai contează în sine, devenind sens ultimativ-transcendent: "Doamne nu te întreb cu ce ţi-am greşit de mi-ai dat numai mie povara aceasta care creşte cu fiecare zi dar în afara trupului meu unde să plec nefericirile mele se prefac în cuvinte şi rămîn întipărite în memorie oare vor trece anii peste toate aceste confuzii oare sufletul meu îmi va fi favorabil vreodată?" (Vina). Nu altminteri s-ar fi rugat unchiul Vanea al lui Cehov.

2. Un alt component al Şcolii nemţene de poezie este Adrian Alui Gheorghe. Inhibiţia, rezerva, timorarea lui Nicolae Sava (al cărui suflet înfricoşat-domol se exprimă în metafora tancurilor care trebuie scoase la păscut) dispar în discursul acestui liric, alimentat de un bios robust, dominat de porniri vehemente. El lucrează direct cu concretul arzător, precum un metalurgist fără mănuşi şi fără ochelari de protecţie. Nota sa specifică o reprezintă o impulsivitate, o sangvinitate a asociaţiilor. Cele mai dense stihuri ale poetului se nutresc din resursele imprevizibile ale materiei, vălurite de o suflare fantastă: "muzica feţei se descompunea lăsînd în urmă/ venele lustruite ca lungi liane/ care se agaţă înfricoşate de zidurile oarbe./ toamna îşi făcea numărul intra prin/ cîrciumi cu arlechinul beţiv la braţ.// şahişti metafizici dădeau mat unor iluzii/ după fiecare catastrofă fericirea e mult/ mai concretă în subsolurile credinţei/ numai dumnezeu încape în picioare./ foşnetul trupului trece în cuvinte dă alarma" (Exilul şi frica). Sau: "Toamna de acum. de sub pupile ies zeii/ şi pleacă pleoapele noastre aripi fiindu-le/ pînă departe. e un spectacol de ochi/ lichefiaţi pe ferestrele zilei moare liliachiul/ din frunze mor locuitorii şoaptelor de/ iubire cu capul pe malul de estetică fovă.// Una cîte una ies ghearele aerului din plămîni/ lăsînd trupurile libere să leviteze/ trec dintr-o parte în alta ca baloane/ de piele strigă copiii: mamă şi tată,/ a venit toamna, uite-i cum trec toţi/ plutind peste mirişti sau e numai/ duhul miriştilor dar albii părinţi/ sînt departe plutind ca aerostatele/ lăsate în derivă să anunţe odată sfîrşitul// madona desnuda ţintuieşte la soare/ una din înfăţişările artistului cu o/ arteră deschisă în loc de chip/ cu mîinile copilăreşte mişcîndu-le/ direct din inimă precum păianjenii/ derutaţi în faţa unui fluture ce/ semnifică la nesfîrşit frumuseţea" (Madona desnuda. Toamna de-acum). Bardul se dedă unei senzorialităţi care trece lesnicios în senzualitate: "calc iarba e putredă de parcă mustul ei fierbe/ aprins de pofte alchimice e indecent cum inima/ pipăie de dinlăuntru un trup făcîndu-i propuneri..." (Pastel). Ori această incisivă notaţie a unei concupiscenţe universale: "O lume de orgasme sau numai un orgasm/ uriaş nesfîrşit. noaptea şi ziua gem precum/ porcii înjunghiaţi" (Cîntece de îngropat pe cei vii).
Instrumentul la care cîntă Adrian Alui Gheorghe sînt simţurile puse rînd pe rînd la contribuţie, ieşind la scenă deschisă. Deloc orfică, poezia sa e una fiziologică, rezultînd din orientarea organelor senzoriale în dublă direcţie, spre exterior pentru a capta datul lumii şi spre interior pentru a prelucra datele în chestiune, a le filtra prin alambicul unei percepţii imaginative. Văzul, în complicitate cu memoria picturală: "greu de amintire uşor învineţită un tablou de Manet copiat/ stîngaci de un pictor care se inspiră în general din/ peisajul ferestrei deschise mereu acelaşi adăugînd de la el/ doar lumina în nopţile în care se entuziasmează de propria/ neputinţă artistică/ în imagine o femeie pămînt în care/ nu se sprijină nici o rădăcină culori foşneşte rama" (...Şi femeia a creat bărbatul). Simţul tactil: "o lume atît de largă încît ceea ce ştim stă în/ vîrful degetelor dispare prin presiune la durere" (ibidem). Sau: "ce e straniu ne frecăm pîntecele unul de altul" (ibidem). Auzul: "ascult cum sărutul plescăie mulţumit/ sub presiunea asfinţitului iubirea" (Supravieţuitorul). Mirosul: "Serile astea de toamnă miros a spirt medicinal. (...) întreb primul întîlnit: mirosul/ acesta de spirt medicinal este al cărnii sau/ este al memoriei dumneavoastră?" (Oraş înclinat). Poemele devin astfel expoziţii ale senzorilor care tind, candid-orgolios, a se compune în imagini (imaginile reprezentînd un soi de mitologie a vieţii trupeşti, cutezător ascendentă spre propria-i izbăvire estetă). Materia utilizată e suculentă aidoma unui fruct copt, scurgîndu-se, precum un lichid, printre degetele celui ce încearcă a o strînge în pumni: "din sînii desenaţi cu stîngăcie pe varul/ adăposturilor curge lapte îndoit cu nisip" (Sînt un popor neguvernabil). Sau: "Dar nu se aude nimic. bat tunurile dintre/ pleoape" (Războiul continuu). Sau: "văd cum zidurile/ se strîng/ ca un pumn de flăcări într-un felinar/ ameninţînd întunericul/ stau cocoşat şi însămînţez cu sînge/ acest trup/ însămînţez cu verbe poezii care s-au/ pietrificat sub greutatea contradicţiilor" (Dicţionarul cu vorbe deşarte). Sau: "jilave dealuri gata să se surpe în hăul/ mutilat de meteoriţi. eram toţi adunaţi/ la cină, comunicam ca înecaţii trecîndu-ne/ salata de alge unul altuia cu mişcări unduioase de apă" (Exilul şi frica).
Două sînt direcţiile moral-estetice în care se orientează această poezie stufoasă, luxuriantă. Una este cea a "laudei lucrurilor", a impulsului incantatoriu, a beatificării lumii în stilul lui Ilarie Voronca. E o aventură a încifrării străvezii, a extazului: "noile chipuri şi vechile măşti îmi/atîrnă precum ferestrele unei case/ dăruită vîntului/ plăcerea de a fi om mi-a răpit/ atît de multe visuri/ dimineaţa cînd văd cum se evaporă cafeaua aburii lungi îngrămădindu-se/ pe tavan/ senzaţia de frică îmi păşeşte pe carne/ oasele ancoră le arunc în pămînt/ nesiguranţa zilei, doamne, ce aventură!/ vapori de trup/ par o muzică/ încîlcită în vinişoarele urechii// trăiesc părul roşu al femeii/ trăiesc dicţionarul cu vorbe deşarte/ trăiesc magia unei monede? (Dicţionarul cu vorbe deşarte). Cealaltă ramificaţie se încarcă de o tensiune a frustrării. E un delir tendenţios, înciudat, satiric, purtînd pe valul său agitat felurite reziduuri, impurităţi ale spiritului contrariat sau purtător el însuşi de contradicţii: "Deja sîngele v-a ajuns în burtă deja sîngele/ v-a ajuns în tîmple duce noroiul unei realităţi/ percepute cu gura cuvîntul iese năduşit din/ caznele capului doamnelor şi domnilor cineva/ înnebuneşte încercînd să vorbească/ loviţi-l peste vorbe/ (e o părere) obligaţi-l/ să se sinucidă sau aruncaţi-i afară mormîntul sărac/ lucrurile sînt deja simple: viii îi linguşesc/ necontenit numai pe cei morţi? (Cîntece de îngropat pe cei vii). Şi într-o postură şi-n cealaltă, autorul se îmbată de propria sa vitalitate, transpusă în libertatea conexiunilor, o libertate confuză, iritată, primejdioasă, probă a impactului asumat cu lumea: "eşti atît de liber că poţi să te strecori pe sub peisaj/ eşti atît de liber încît o întreagă lume/ poate fi în pericol. poţi să le întorci tuturor pieile/ pe dos să le vezi creierele inervate de pofte" (Cititorul). Introvertirea aparentă a poetului nu e decît un cod al posturii sale autentice de extrovertit ambiţios.

1. Nicolae Sava: Proză, domnilor, proză! Ed. Axa, Botoşani, 1997, 142 pag., preţ nemenţionat.
2. Adrian Alui Gheorghe: Supravieţuitorul şi alte poeme, Ed. Axa, Botoşani, 1997, 140 pag., preţ nemenţionat.