Îmi amintesc că, la începutul verii anului 2010, participând la
Conferinţa pan- armeană a scriitorilor care s-a desfăşurat în staţiunea
Dzaghcaţor din Armenia,
s-a născut ideea alcătuirii unei antologii
cu lucrări ale celor mai de seamă scriitori
armeni – victime ale Genocidului din
1915.
Iată că la cinci ani după ce am fost
martora unei asemenea iniţiative, în 2015,
la împlinirea centenarului acelor evenimente
tragice, în timpul cărora au fost răpuse
vieţile unui milion şi jumătate de armeni,
la Erevan a apărut, în limba engleză,
volumul The Earth Speaks (Pământul
vorbeşte), alcătuit de doi scriitori armeni
– Hermine Navasardian şi Dikran Kapoyan,
prima născută şi crescută în Armenia, cel
de-al doilea născut şi crescut în marea
comunitate armeană din Siria, dar în
prezent refugiat în Armenia. Volumul
este publicat de Editura Uniunii Scriitorilor
din Armenia, sub patronajul guvernului
armean. Toate lucrările selectate din
creaţiile a zece scriitori – victime ale
Genocidului – au fost traduse în trecut şi
tipărite în diferite cărţi şi publicaţii din
Armenia, SUA şi Canada, ele fiind republicate
în această antologie cu permisiunea
primilor traducători. Pământul vorbeşte
se deschide cu un studiu semnat de Vasken
Gabrielian, profesor de filologie la Universitatea
de Stat din Erevan. De la început, cititorul
află că această antologie este „un original
panteon” în care au fost adunaţi zece
scriitori armeni occidentali, născuţi în anii
1870-1880, dar care au murit cu toţii
în acel an tragic 1915, când au fost arestaţi,
torturaţi şi omorâţi cu brutalitate. Ei făceau
parte dintre cei 235 de intelectuali armeni
din Constantinopol, cărora le-au fost
alăturate şi alte câteva sute de intelectuali
din Imperiul Otoman, considerându-se
necesară decapitarea conducătorilor
comunităţii armene. Implementarea
planului de eliminare a tuturor armenilor
a demarat pe 24 aprilie 2015, zi care a
rămas înscrisă în istorie ca data la care
a început primul genocid al secolului al
XX-lea, socotit o crimă împotriva umanităţii.
Aşadar, să nu uităm că primul pas a început
cu descotorosirea de minţile strălucite
ale naţiunii armene.
După încheierea Primului Război
Mondial şi după fuga din ţară a criminalilor
turci, cei câţiva intelectuali armeni care
fugiseră sau se ascunseseră s-au întors
din nou la Constantinopol, în speranţa de
a reînvia cultura literară.
Unul dintre scriitorii supravieţuitori,
prieten şi confrate al celor ucişi, a fost
Hagop Djololian Siruni (1890-1973),
cel care avea să devină membru postmortem al Academiei Române. El s-a
instalat în România la îndemnul lui Nicolae
Iorga, pe care l-a cunoscut în 1922 la
Bucureşti, când venise să-i înmâneze
savantului român carnetul de membru
al Casei Culturii Armene din Constantinopol,
asemenea altor personalităţi europene
care se interesau de civilizaţia armeană.
Peste cincizeci de creaţii în versuri
şi în proză ale unei părţi dintre cei dispăruţi
şi evocaţi mai sus de către scriitorul şi
savantul H.Dj. Siruni, dispăruţi în urma
unei morţi violente, sunt prezente în
volumul Pământul vorbeşte.
Creaţiile lor constituie astăzi o parte
importantă a patrimoniului literaturii
armene, o prezenţă perenă chiar şi la
împlinirea unui secol de la dispariţia
lor.
