Durerea explodată din plex i se înfipsese în grumaz, apoi în ceafă, până-n creştet; vru să se ridice, dar nu reuşi decât să se rostogolească pe-o parte, mâinile şi picioarele îi erau legate cu sârmă ghimpată. Sângele de pe faţă i se prelinse-n gură înecându-l, o vomă acră, uşor alcoolică, îi împroşcă faţa şi, zgâlţâit de frisoane puternice, începu să urineze.

Cum zăcea resemnat în propria-i urină fierbinte, durerile păreau amorţite, din preajmă, destul de aproape şi amplificate de liniştea nopţii se auzeau două voci; primul îndemn fu să ceară ajutor, îşi aduse aminte însă de cele întâmplate şi renunţă. Auzea numai cu urechea dinspre pământ şi destul de înfundat, cealaltă zvâcnea dureros şi cuvintele erau distorsionate ca de-o bandă magnetică cu turaţia din ce în ce mai joasă.

Înainte de a continua, mă simt stânjenit, ca-ntotdeauna, de altfel, de câte ori încercam să-mi amintesc cele întâmplate atunci; un al-nu-ştiu-câtelea simţ îmi lăsa impresia că totul e fals, că ceva nu era în regulă, că o parte din întâmplarea aceea care-mi părea că s-ar fi petrecut altcuiva ar trebui să mi-o asum: chiar dacă a fost sau n-a fost, aşa sau altfel; chiar dacă nu-mi mai dau seama dacă a fost vreodată a mea şi chiar dacă a fost sau n-a fost, vreodată, a altcuiva, fiindcă lucrurile şi mai ales realitatea despre care am pomenit mai înainte şi tot ce va urma, stau sub semnul incredibilului... Conştiinţa de sine veţi spune, ea nu te lasă, e un dat şi nu ai încotro, se simte solidară cu tot ce se întâmplă, s-a întâmplat şi se va mai întâmpla oricăreia dintre semenele ei. Aşadar, eşti condamnat la sinceritate. Lumea concretă e una şi realitatea e alta şi mereu ne îndeajuns de înţeleasă, ori de cuprins, mecanica minţii cu raţiunea ei discursivă, logică, dialectică, etc. şi etc., pusă mereu pe analize şi justificări, orbeşte de strălucirea faptelor din realitatea aceea şi năluceşte abstracţii, iar Soma – trupul nostru cel de toate zilele – zadarnic îşi ascute senzorii, iar biocurenţii-şi sfârâie neuronii, doar, doar, vor dibui măcar o idee, ceva...

Rezultatul?! … O chimie năclăită de simţuri: „...aici totul ni se arată ca-n oglindă şi toate le desluşim din ghicitură...“. Mi-e teamă că lucrurile sunt mult mai subtile. Nemăsluită, viaţa noastră are o cu totul altă imagine, o cu totul altă reflectare în conştiinţa de sine. Cu toţii suntem depozitarii chipului real al faptelor noastre, premeditate sau nu, ai întâmplărilor fericite sau nefericite şi de care simţim nevoia la un moment dat să scăpăm ca de o povară, şi uite aşa ne trezim, povestind, că punem totul pe seama altcuiva. Ca să scapi de coşmar inventezi un Alter Ego căruia îi pui în cârcă isprăvile tale, vezi Doamne, apelezi la depozitul imaginar.

Faţa mi-era umflată, tumefiată şi zvâcnea, nu puteam să mişc buzele şi nici să deschid ochii, nici glas nu mai aveam. Mă simţeam părăsit într-o beznă mâloasă prin care se năpusteau fioroase, săpând galerii adânci, cârtiţe de nelinişti şi spaime, căutând parcă într-adins prin gudronul bietei mele vieţi numai fapte necugetate, nelegiuiri ori păcate greu de iertat şi pentru care acum trebuia să plătesc. Risipisem o bună parte din ea fără să-i fi dat vreun sens, numai trufie, râs şi pradă lacomă. Ca orice fiinţă, fusesem şi eu înzestrat cu haruri, dar de care, fie că mi se părea firesc să le am, fie că nu-mi bătusem capul să le înţeleg şi să le preţuiesc, îmi cam bătusem joc.

Tata fusese arestat şi dus la Canal în ’52: exact la trei ani, după radierea forţată a firmei (Anul ’49, Naţionalizarea tuturor patronilor mari şi mici, capitaliştiexploatatori... chestii cu lupta de clasă...) a fost arestat în aprilie, primăvara, de pe stradă, lângă casă. Locuiam pe atunci la mansarda din strada Doamnei, la doi paşi de fosta Poliţie a Capitalei şi Prefectură, care-ntre timp devenise Miliţia Capitalei. La numai un an de zile am fost şi eu arestat. Vor trece 12-13 ani de la moartea tătucului Stalin, pentru care fusesem închis, va avea loc demascarea şi condamnarea cruzimii regimului său, a lagărelor, gulagurilor şi tuturor crimelor, mai întâi de către Hruşciov şi apoi de celelalte state din lagărul socialist, se va vorbi tot de „dezgheţ” , va avea loc întâlnirea de la Geneva şi amnistierea tuturor minorilor, printre care mă număram şi eu.

Ani buni după arestare am avut momente în care, dintr-o dată, vederea mi se întuneca – simţeam pe ochi apăsarea ochelarilor negri, etanşi, de la Securitate, întocmai ca acum – după care, brusc, începea tortura unui joc absurd şi chinuitor: eram fugărit de fiinţe ciudate, iar din cauza spaimei ce mă copleşea, îmi păreau a fi ca nişte entităţi fluid gelatinoase şi mirosind înţepător a vaselină industrială, cu care se ung motoarele. Intuiţia, sau o anume capacitate senzorială ce o dobândisem, mă ajuta să presimt de obicei ce urma să mi se întâmple şi să scap de aşa-zisa atingere a lor, moment în care îmi reveneam. Coşmarul dura câteva secunde, din care mă trezeam încercând să las impresia că starea mi se datora firii mele mai distrate, de artist, vezi Doamne. Cât de convingător păream nu mi-am dat niciodată seama, mai ales atunci când mă aflam cu cineva, oricât de apropiată mi-ar fi fost persoana, iar în societate nici atât, acum însă nu se mai termina: părea ca şi cum m-aş fi refugiat într-un coridor şi continuam să alerg, deşi urmăritorii mă abandonaseră, în schimb din pereţii coridorului străbăteau strigăte disperate amestecate cu vaiete şi rugăminţi care mă biciuiau şi mai tare: „Ajutor!… Nu da, nu mai daţi!… Ajutor, fie-vă milă!… Omorâţi-mă, nu mai pot, nu mai pot!… Fie-vă milă!… Mai bine mă omorâţi!…” O bufnitură puternică, ca de uşă metalică trântită, din spatele meu, m-a propulsat într-un spaţiu îngust care cobora vertiginos.

Eram într-un ascensor, întocmai ca… Da, întocmai ca acela din nopţile de anchetă de la securitate şi ochelarii de sudură erau aidoma, numai că de data asta ascensorul părea dereglat şi-n cădere şinele încinse aruncau scântei şi pale de lumină ca de la sudură. Continuam să cred că în curând criza avea să treacă, dar nu, ascensorul dispăruse şi nimerisem într-un fel de sală imensă de castel medieval, nu-mi dam seama, fiindcă părea că fusese transformată la rându-i în hala unei uzine uriaşe: pe o platformă înaltă, din lemn sau metal, ca o imensă tejghea de lucru, cum văzusem când am lucrat la măcelarii din Obor, erau azvârlite trupuri ale unor fiinţe, cunoscute parcă, aduse cu un pod rulant, aşa cum se căra fierul la laminoarele de tablă de la Galaţi. De extremitatea podului ca o contragreutate, atârna spânzurată de păr E., prima mea soţie, care râdea cu chiote, sau aşa mi se părea mie, de câte ori forjorii, protejaţi în costume de scafandru, prindeau în căngi de metal trupurile căzute, care apoi erau zvârlite în gura unui cuptor uriaş. Totul se petrecea într-un mod repetat, până mi-am dat seama că vacarmul se transformase într-un soi de jelanie, ca o doină, peste care îmi auzeam paşii şi m-am oprit. Era glasul baciului Vanghelie din Cisnădie, care cânta Mioriţa: „… Cine mi-a văzut / Şi mi-a cunoscut / Mândru ciobănel / Tras ca prin inel / Mustăcioara lui / Pana corbului….” Fusese arestat pentru că cineva îl turnase că în fiecare dimineaţă se aşeza în mijlocul curţii, în genunchi şi se ruga. Când a fost întrebat la prima anchetă pentru ce se ruga, a răspuns: „Pentru de-ale noastre necazuri, de-ale prostimii, domnule căpitan”; „Hai, bre nea Vanghelie, fii sincer şi spune-ne şi nouă cum e cu gârlaşii...”; „Aia era aşa, o glumă de le-o spuneam oamenilor, domnule căpitan... Da-ncolo mă rugam pentru oi, vite, pentru copii...”; „Păi dacă era numai o glumă, spunene- o şi nouă, să râdem şi noi, hai!...”; „Da-mi daţi drumu’ p-ormă?...”; „Păi dac-o fi numai de-atâta, ce Dumnezeu – vorba matale, sigur că da.”; „Ziceam şi eu aşa cu glas tare ca să m-audă vecinii care pândeau pe după gard să vadă ce fac: Doamne adă mai repede gârlaşii...”; „Care gârlaşi, măi nea Vanghelie?... că la Cisnădie şi nici prin împrejurimi nu e nici-o gârlă.” L-au ţinut în bătăi şi anchete până le-a spus că gârlaşii erau Americanii, după care n-a mai scos un cuvânt şi nu a vrut să semneze procesul-verbal, deşi ştia carte. În timpul procesului şi după proces, n-a mai vrut să vorbească, făcea greva tăcerii, fără să ştie ce e aia, până-ntr-o zi când l-au pus în lanţuri şi l-au băgat la neagra; iar când după zece zile l-au scos la aer, singur în curte, s-a aşezat turceşte în mijlocul ei şi a început să cânte. Încremeniserăm toţi din cameră, singurul care a avut curajul să se apropie de fereastra cu gratii a fost Ţânţăreanu, fereastra era la nivelul paturilor; de atunci am urât toată viaţa această baladă şi chiar când o recitam, o recitam în duşmănie, şi culmea!, avea succes.

Ne aduseseră pe toţi politicii în penitenciar, Canalul şi alte lagăre de muncă se desfiinţaseră, Piteştiul se transformase, după demascarea torţionarului Ţurcanu, din centru de reeducare, în închisoarea Târgşor pentru femei. Murise Stalin, era în vara anului cu Festivalul Tineretului care se ţinea în România şi până la noi ordine creaseră în închisori locuri speciale pentru duşmanii regimului; altfel nu am fi putut avea onoarea, noi, bandiţii, să stăm alături cu bieţii criminali, violatori, borfaşi, escroci sau tâlhari care, vai de capul lor, sărmanii, ajunseseră în starea asta datorită bestiilor burghezomoş iereşti-monarhisto-fascist-capitaliste (hai c-am zis-o!), care eram noi. Când am intrat pe poarta închisorii am avut parte de-o primire extraordinară: de la toate geamurile se bătea în gratii cu gamele, cu linguri, se huiduia şi se înjura. Pe cei de prin curte sau de pe coridoarele pe unde treceam, gardienii îi fluierau din ţignale şi le strigau: „Faţa la perete, vin Americanii!” Şi aşa, cu tot alaiul, triumfal, am traversat curtea mare a închisorii şi am fost băgaţi câte 30-40 de deţinuţi în celule – două, pentru izolaţi, acolo unde îndeobşte sunt ţinuţi în lanţuri cei mai periculoşi criminali – din curtea mică.

După ieşirea din închisoare, cu toată amnistia, eram nu numai marginalizat, ci chiar în mod brutal mi se amintea de către miliţie prin ofiţerul de supraveghere că drepturile civile îmi fuseseră ridicate, pentru cât timp? mi-am dat seama abia atunci când am dorit să urmez o facultate. Altfel eram trimis mereu către o margine socială care nu mă speria, eram obişnuit cu munca şi nedreptatea. Îmi făcusem un fel de educaţie şi credeam sincer că poţi dobândi un ideal sau mai multe chiar, prin muncă, voinţă, tenacitate, şi că orice eşec s-ar datora numai ţie, neputinţelor tale, numai şi numai din vina ta, într-un cuvânt credeam într-o viaţă normală, cu greutăţile ei, dar şi cu echitatea unei justiţii imanente în care vei izbândi, până la urmă. Remuşcări, coşmaruri, regrete şi păreri de rău mai avusesem şi-n alte dăţi şi de fiecare dată-mi promiteam că odată scăpat voi face şi voi drege, câte-n lună şi-n stele, ca să-mi răscumpăr păcatele. Bine, eram un nemernic, „un duşman al poporului şi un putregai“, vorba anchetatorului meu de la securitate, căpitanul Teodorescu.

Numai că poporul pe care-l apăra Teodorescu, al cărui produs era şi-al cărui duşman mă dovedisem a fi şi chiar eram, nu era altceva decât o turmă imbecilă de puturoşi şi hoţi, puţind a băutură proastă; iar proletarii lui n-aveau nimic de-a face cu meseriaşul cu ştaif, harnic şi priceput, cumpătat, care-şi creştea copiii cu gândul că într-o zi îi va călca pe urme, cel puţin, dacă nu visa la mai mult. Poporul lui la petrecere îşi punea mâna în şold, ţopăia sârba învârtind ceapa de coadă deasupra capului, şuierând şi urlând de-o bucurie capie cu ochii injectaţi de alcool prost şi vin acru… Într-adevăr, eram duşman al acestei turme jegoase pe care Teodorescu o numea popor şi recunosc: faţă de această haită analfabetă eram vinovat, n-o suportam. În primul rând că erau analfabeţi, şi nu pentru că nu ar fi putut să înveţe măcar cele 4 sau 7 clase, ci pentru faptul că erau putori… S-au găsit tot felul de tipi care să-i apere să le găsească scuze, invocând tot felul de nenorociri şi catastrofe sociale inventate, şi eu cunosc bine realitatea oropsirii acestei lumi. Mi-am dat seama de toată minciuna încercând să le înţeleg doctrina. Pe Teodorescu, după condamnarea lotului nostru de trădători din Octombrie ’53, l-au făcut maior, iar după ce l-a arestat, anchetat şi omorât în bătaie pe cumnatu-său, l-au făcut colonel.

Problema nu era că fusesem bătut, sau că altă dată am fost şi arestat şi bătut, cât faptul că de fiecare dată m-am simţit vinovat şi mai ales acum, lăsând la o parte violenţa şi cruzimea celor care m-au bătut şi pe care oarecum nu puteam să o înţeleg, nu reuşeam să-mi amintesc motivul şi unde greşisem, la ce nu fusesem atent. Făceam eforturi să adun, să pun cap la cap, cele întâmplate în după-amiaza şi seara de ieri, adunam frânturi de imagini şi căutam sensuri care nu făceau decât să-mi producă o şi mai mare confuzie, nu reuşeam să aflu din ce mi se trăgea.

Adunarea festivă „Serile Scânteii Tineretului” la care fuseserăm invitaţi mai mulţi, eu şi încă două colege din teatru, o orchestră formată din tineri de la Conservator, două cunoscute cântăreţe de muzică populară şi G., regizorul şi organizatorul în calitate de instructor al clubului, coleg de altfel cu noi. „Copii, ne zicea el, e vorba de nişte premieri ale ziarului şi tov. U., directorul Casei de cultură din T.Sv., ne-a invitat să-l ajutăm… într-un cadru mai Cultural… să nu pară tovarăşilor premianţi că este un act formal… am chemat-o şi pe nevastă-mea… (una din cunoscutele soliste).”

G. era cunoscut ca om al partidului, comunismul l-a găsit ca tânăr jandarm în garda financiară. După desfiinţarea ei, s-a înscris la conservatorul muncitoresc „Muncă şi Lumină”, făcuse regia şi apoi fusese trimis cu o bursă la Moscova pe bază de dosar sănătos. Mai avea şi alte calităţi, numai talent n-avea.

Tov. Director U. ne-a invitat mai întâi în biroul său: „mnea! un coniac, o cafeluţă, fursecuri… picromigdală acolo… aşa ca o atenţie… mnea!… păi nu?…Până după şedinţa dă premiere, că p-ormă tovarăşul secretar... mnea!... cu tovarăşii de la judeţ… Ce mai, facem o ieşire… mnea”. „Nu prea, eu aş vrea să plec, am tren... Ştiţi, unii dintre noi avem repetiţii şi eu am chiar spectacol şi afară de asta...” „N-oi fi obişnuind tu … Oţi fi având voi spectacol că noi, nu. Nu-i aşa, G. (adăugă doamna G)”. „Sigur că da, păi de ce crezi că ne-a dat U.T.C.-ul autobuz … Terminăm târziu şi la restaurant”… „mnea!… ştiţi chestia cu restaurantul e aşa… ne-am gândit că… să fie, aşa… ca pentru artişti… mnea!… de atmosferă… Aranjăm şi luăm micii, carnea şi peştele, gata făcute, mergem la mine acasă, şi-i tragem un chef… mnea!… stau cu mama, n-am probleme… Şi-aşa la restaurant n-aveam loc de-ntors. ” „Cum adică, loc de-ntors?…” „mnea!… adică dumneavoastră, mai o poezie, o romanţă, tovarăşul artist, o glumă, ca oamenii… mnea! Ne mai aerisim şi noi cu intelectuali ca dumneavoastră.” „Tovarăşe director…” am dat să zic. „Am înţeles, aranjăm şi cu deplasarea şi la propriu şi la numerar, mnea! Eu înţeleg repede să ştiţi…” Tot timpul cât încerca să ne convingă îşi lua ca argument un coniac şi plescăia din limbă scoţând înaintea frazei, sau la sfârşitul ei, acel ciudat „mnea!…” „Mnea!… mi se usucă limba şi respir greu...” Acum se oprise şi mă privea, nesigur parcă, nu-şi dădea seama ce vreau, doar el oferise totul. Încercam să-i aflu gândurile, dar nu reuşeam, se uita la mine cu o privire tâmpă, o privire fără privire. Omul acesta nu avea ochi şi nici nu ar fi avut nevoie, ce să exprime cu ei? Parcă ar fi zis: „Ce mă-ta vrei, mă intelectualule, ai?… mnea!… Mă doare-n cur de râzgâiala ta… mnea! ” – asta era tot ce puteam desluşi în privirea lui; mă priveau două răni alb-albăstrii, apoase, cu pleoapele roşii, congestionate de alcool, în care se vedea doar efortul tâmp, neputincios, al prostiei intrigate. Aveam sentimentul că mă învăluie o nemărginită singurătate, o tristeţe amarnică, auzeam tot mai depărtat hlizeala colegelor mele, în compania solistelor de muzică populară şi a lui G, care mă urmărea cu coada ochiului, îngrijorat probabil, să nu fac vreo gafă, cum aveam obiceiul: „Vezi ce faci, cum te porţi şi ce spui. Ştii!… c-ai mai fost pe-acolo. Tovarăşii te preţuiesc şi-ţi acordă încredere, unii dintre ei te cunosc din copilărie. N-am ştiut că ai copilărit pe Griviţei.” „Da, am stat pe strada Caraiman ”, îi spusesem pe drum; „Hă! i-auzi, în cartier cu conu Jenică?!” Jenică? Te pomeneşti că ăsta l-a cunoscut pe tata, mi-am zis. „E.B. acela care a scris… despre … ă, Cuţarida, groapa celor flămânzi…” Mi-a venit inima la loc. Pe tata-l chema Ion, dar lumea în genere îl cunoştea sub diminutivul, franţuzit, de Jean sau Jenică; când se alinta el sigur, îşi spunea Jean Valjean, fusese fascinat de personajul lui Hugo. Până şi în cartea lui E.B., era pomenit ca fiind unul din speculanţii care jupuiau clasa muncitoare şi pe săracii cartierului, măturaţi de regimul democrat, numindu-l Jean Speculantul. Am făcut imediat legătura, într-adevăr Jenică ăsta al lui G. fusese şi el jandarm, sau în garda financiară, era cunoscut în cartier, era fiul unei precupeţe, la vremea când îl ştiam eu… După caracterizarea făcută la dosar de Teodorescu eram laş, inteligent şi poltron.