Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Plămînul în plus de Ioan Holban


Pornite după toate regulile şi strategiile literare pe care şi le circumscrie captatio benevolentiae (autorul scrie la rugăminţile delicate ale unui prieten, Cornel Ungureanu, după ce primul volum de versuri se publicase "prin presiunea lui Horia Stamatu şi I. Cuşa", pentru ca, acum, să fie invocat spiritul critic al cititorului: "Îţi spun aceste vorbe - scrie în loc de precuvîntare, Paul Miron -, ca să-ţi cîştig indulgenţa şi să te rog, prietene, să mă tragi de mînecă, dacă exagerez lungimea iepurelui, mormăitul ursului sau frumuseţea domnişoarei de la poştă"), memoriile şi corespondenţa lui Paul Miron din Măsura urmelor (Editura Marineasa, 2000) se structurează în jurul unor teme majore care au născut nu puţine pasiuni şi controverse în societatea românească a ultimului deceniu şi de rezolvarea cărora depinde, în bună măsură, aproximarea viitorului apropiat; nu e prima dată - Iorga ne învaţă asta - cînd o carte despre trecut ne avertizează asupra viitorului. Prima temă e libertatea: plecarea în lumea largă a început, spune Paul Miron, la "Timişoara ocupată de sovietici" şi se datorează, proiectiv, unui ofiţer neamţ care i-a şoptit "Drum bun, curajosule, eşti liber. Descurcă-te!". Dincolo de efectul imediat asupra biografiei autorului, mai e ceva: a trebuit să treacă aproape cincizeci de ani pentru ca un altul decît Paul Miron să poată da curs acestui seducător mesaj şoptit. Libertatea a fost, se poate spune, tema vieţii lui Paul Miron, fie că o regăsim în călăuza fugarilor din România comunistă spre Vest, în studentul din Franţa "năuc de libertate", în acţiunile de pe "frontul ţară-exil" sau în felul cum a înţeles să cultive libertatea interioară celor rămaşi sub ocupaţie. Într-o altă ordine, Paul Miron eliberează în memoriile şi corespondenţa sa "fondul special" (celebra "sală 3" de la Biblioteca Academiei), acolo unde se ascundea de ochii şi mintea oamenilor românitatea aflată în exil: Valeriu Gafencu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Eugeniu Coşeriu, Sever Pop, George Racoveanu, Basil Munteanu, Eugen Lozovan, Paul Popescu, C.V. Gheorghiu, Ion Popinceanu, Ştefan Teodorescu, Octavian Buhociu, Ion Negoiţescu, Grigore Gafencu, Ioan Cuşa, Principele Nicolae, mulţi, foarte mulţi doar pomeniţi sînt, în portrete şi evocări sau în confesiunile din epistole, inimile care nu s-au otrăvit, asigurînd, în diaspora, sîngele necesar funcţionării unui "plămîn în plus" de care avea nevoie cîmpul cultural din ţară: un inventar de valori abia acum restituite şi toată amărăciunea consemnării lui se regăsesc în Măsura urmelor: "În procesul de memorizare a celor care au închis ochii printre străini, se include o durere infinită. Cît ar fi putut dărui României mintea şi faptele lor! Aceste pierderi se înscriu în inventarul distrugerii sistematice a valorilor autentice, fără să concureze, bineînţeles, în număr şi intensitate cu acelea pomenite în "Memorialul durerii". Persoanele numite aici formează un careu nedespărţit de vii şi morţi, în sfîrşit laolaltă în avatarurile istoriei". Ca atare, nu lipsesc paginile pe care le-aş numi ale lui ce-ar fi fost dacă: s-ar fi întors, de exemplu, în ţară, după 1990, Eugen Lozovan "cel mai potrivit dascăl în munca de refacere a învăţămîntului distrus de vechiul regim"; s-ar fi făcut măcar ceea ce a spus Kipling fiului său, cum aminteşte Principele Nicolae într-o epistolă trimisă lui Paul Miron: după dezastru adună firimiturile; ar fi putut funcţiona un program al legăturilor cu ţara, precum cel proiectat în corespondenţa cu Mircea Eliade, în anii '70; s-ar fi putut să ne lăsăm cuprinşi de lucrarea Sihăstriei, "centrul spiritual al opoziţiei", cum numeşte Paul Miron locul sfînt; cîte şi mai cîte, ale lumii româneşti, din ţară şi din diaspora, dar şi ale fiecăruia în parte, de aici şi aiurea, nu încap în aceste pagini care încep, din nefericire, cu "ce-ar fi fost dacă".
Portretele, povestirile, evocările, confesiunile, scrisorile şi, nu în ultimul rînd, arhiva fotografică reprodusă în Măsura urmelor restituie o afectivitate intensă care îşi apropie, deopotrivă, analiza, reconstituirea istorică, informaţia literară, judecata de valoare şi de situare, dar şi anecdota, ironia şi lirismul. Locul lui Paul Miron? "Şi iarăşi am cugetat şi am văzut că locul meu în asemenea vremuri prăpăstioase e în turmă". Scopul lucrării sale literare, ştiinţifice, sociale, politice? "Întărirea şi biruinţa ideii româneşti în lume". În urmele pe care le lasă literatura memorialistică a lui Paul Miron se regăseşte măsura unui om care binemerită toată lauda.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara