Într-un foarte elegant volum, format mare şi însoţit de un CD, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, Simona Popescu îşi propune un obiectiv extrem de ambiţios: nici mai mult, nici mai puţin decât reabilitarea genului liric, într-o epocă tot mai opacă. Amânând puţin analiza cărţii sale (şi trecând peste amănuntul că o apărare a Poeziei ar impune, totuşi, o înzestrare artistică superioară), să admitem că versificatorii de astăzi au o viaţă destul de grea. Spre deosebire de antecesorii lor tipăriţi în tiraje mari, recompensaţi cu premii consistente şi introduşi (chiar dacă nu cu cele mai bune texte ale lor) în manualele de literatură, "nouăzeciştii" şi "milenariştii" afirmaţi după Revoluţie bat încă la porţile editurilor şi ale consacrării, cerşind parcă un interes mai larg şi mai profund; pe care, fără îndoială, unii dintre ei îl şi merită. Cel mai original şi mai important poet din ultimele două decenii, care întâmplător poartă tot numele de Popescu, rămâne, la atâţia ani de la moarte, un autor încă necunoscut. şi needitat...
Polemica Simonei Popescu are însă alte adrese decât aceste condiţii improprii scrierii şi receptării poeziei. Autoarea nu se exprimă, cum ne-am fi aşteptat, din postura unui poet autentic nerecunoscut de mediul socio-cultural şi îndrituit să facă niţel scandal (cazul Marius Ianuş). Simona Popescu se lansează de pe poziţia... adevăratei poezii, cea tranzitivă şi "transgresivă", postmodernist-suprarealistă, cu dubla inteligenţă a Creierului şi a Inimii, poezia care înseamnă "emoţie şi amintire şi love şi viaţă". Mediul ostil, refractar, indiferent reprezintă doar ţinta iniţială, făcută vizibilă prin dezinteresul unor studenţi de la Fabrică (Facultatea de Litere din Bucureşti) faţă de versuri şi autorii lor. Curând, această încorporare juvenilă a ignoranţei îşi va schimba semnul: din minus în plus. Nu studenţii de la Litere care vin la cenaclul Simonei Popescu sunt de vină că nu le place poezia. De vină sunt profesorii care i-au îndobitocit anterior, vinovat este sistemul universitar (anchilozat, osificat), de vină e, hélas!, poezia "pură", cu esenţe, lumi de dincolo, abstracţiuni şi alte kestii naşpa, care le-a fost băgată pe gât de propagatorii modernismului. De vină sunt criticii de rahart şi kritikuşii; de vină sunt Figurile Pustiului, Palidele Mutre vorbind despre Poezia Curiculalară; de vină sunt băieţii care "rumegă canoane" şi brutele adulate "de-un cerc de cvasicretini"; Scarbo şi scribii "astupaţi"; junii "superrrrb" adaptaţi, parveniţii perverşi, cu "anchetele lor de sticleţi"; vina este a cultrurarului şi handărgraundului, ori a tânărului "poet" expresionist de gang, un fake total şi-un purtător de servietă; de vină sunt "deştepţii" profund cretini, mincinoşi, ticăloşi, "fanfani ai popoeziei, cvasidecerebraţi"...
Capisci, pitic? ricanează autoarea, făcându-ne să tresărim. Nu cumva se referă şi la mine? se întreabă cititorul speriat, îngrozit că, nolens-volens, va aluneca - a alunecat deja - într-una sau alta din categoriile penibile. Sunt atât de multe, şi nu se vede nici un culoar de fugă: "regret domnişoarelor, domnişorilor, doamnelor, domnilor, profesorilor, profesioniştilor, kritikuşilor, universitarilor, poeţilor, reprezentanţilor de generaţii sau simple trene, recitatorilor, juraţilor, clasificatorilor, uscaţilor, exterminatorilor, regret/ dar eu am/ altă părere despre poem..." (p. 159). şi chiar dacă am scăpa, în primă instanţă, autoarea ne-ar urmări cu obstinaţie şi ne-ar lua de guler, într-o imprecaţie atent rimată: "Yoy, experimentalistule, oulipo-istule/ iar jocuri de langaj? Iar/ stârniţi de NIMICU'/ mângâiaţi între urechi p(s)i(h)sicu'?/ Ce făcurăţi, expresioniştilor de sezon, post-avan-/ gardiştilor-triştilor, urechiştilor, prostmoderniştilor, voi?/ Na! Aţi ajuns să vă iubească doar fetele de la Păcâlna..." (p. 41). Iar dacă vom ieşi, ca prin urechile acului, şi din aceste versuri aiuritoare, ne vom încurca oricum în Noduri, terminale, fire, capitolul al zecelea în care Simona Popescu îi "îmbină" pe Ezra Pound şi René Char. Din Cantos plus Počme pulverisé rezultă, la autoarea româncă, următoarea poezie cu pledoaria subînţeleasă: "... se derulă ca de obicei torentul... de dimineaţă un sunet auriu... Passons... tubul catodic te-a încremenit... dezbatere cu lumea presei... în reluare nişte capcane literare reţele subiacente nucleu inaccesibil lui Groby şi lui Erudilă cu creierul frigid... şi nici lui Recenzilă, Grăbilă, Căldicilă, Filozofilă şi Discursilă, Poezilă şi tot aşa... caută-n pădurea deasă doar un Prieten de mătasă... distanţa, mai ales distanţa de aş putea s-o ţin! şi javrelor umane le mai arunc un os, e ultimul şi gata! mă înarmez cu băţul! cu inima strânsă parcurg. vidul adevărat. vidul fals. neutrinii. criptomnezii. comut la "şcoală"... multiplul autoportret al lui Duchamp cu pipa-i... împăcări. o componentă puternic africană. pigmentări. rarefieri. les âmes découragées de la vertu. să ocultezi. aveau dreptate (într-un fel). îi ştii prea bine. la uşă trebuie ţinuţi patibularii cu insignă de intello. acuma îşi împart proprietăţile. ideologice. mica privatizare. ştii ce le poate pielea. de vânzare un animal împăiat. preţ supralicitat. şi scorpionii universitari cu pălărie şi ilic. o artă marţială a creierului" (p. 274).
O artă marţială a creierului? Nu întru totul. Ar fi o eroare metodologică să căutăm aici coerenţă (poemul e, doar, "pulverizat") sau vreo reflexie de artă. Puternică este numai componenta marţială, cu accese de furie multidirecţionată, de un interes psihologic. Un critic tânăr pe care-l preţuiesc, Andrei Terian, a fost atât de încântat de aceste Lucrări în verde, încât a comparat cartea ("o epopee get-beget"), cu Levantul lui Mircea Cărtărescu. Greu de găsit o comparaţie mai neinspirată. Cu liminară sinceritate, cum cerea un partizan al autenticităţii, voi spune că această Pledoarie... îmi pare o tentativă disperată de autolegitimare. Fără vreun indiciu de talent, de inspiraţie, de creativitate, fără forţă cognitivă, fără pregnanţă expresivă, fără propulsie imaginativă, fără toate aceste imponderabile, desigur, vetuste, depăşite, out-of-date, volumul Simonei Popescu se susţine exclusiv prin spirala resentimentară a producătoarei. Scuturate de citatele masive din diferiţi scriitori, capitolele apar atât de căznite în platitudinea lor "nonconformistă", încât din cele peste 300 de pagini, format mare, ale volumului nu se poate reţine un singur citat care să ne convingă de înzestrarea autoarei. Când, deodată, ceva ne place, e un mic accident la mijloc, o ruptură, o schimbare de plan: intervin nişte salutare ghilimele, care însă, în curând, se vor repeta, semnalând încheierea citatului şi revenirea la scriitura-standard. Iată un exemplu de stiluri alternate (pe aceeaşi pagină), mai convingătoare în succesiunea lor decât orice argumentaţie. Stilul Simona Popescu: "Mă-ntreb ascultând pe unul ca tine de nu cumva/ ciorba "realităţii" reîncălzită de fiecare generaţie nu face parte, uneori,/ din ritualul Fight/ (lupta pentru afirmare, putere şi funcţii).../ Păi nu mai bine să urmezi pe Kindlichkeit?/ Prietene, dă-mi voie să-ţi dau, la subsol, un citat/ din autorul lui Sebastian Knight". şi stilul Nabokov: "Am încercat să fac din voi buni cititori, care citesc cărţi nu cu scopul infantil de a se identifica cu personajele, şi nici cu scopul adolescentin de a învăţa să trăiască, şi nici cu scopul academic de a se complace în generalizări. Am încercat să vă învăţ să simţiţi un fior de satisfacţie artistică, să împărtăşiţi nu numai emoţiile oamenilor din carte, ci şi emoţiile autorului - bucuriile şi dificultăţile creaţiei" (p. 96).
Chiar şi aceste convocări forţate ale unor scriitori şi critici de calibru îşi pierd mult din efect din cauza insistenţei autoarei în a-i face mai simpatici, cool, marfă, în jargonul snobilor dâmboviţeni sau al "băieţilor de cartier". Breton le ştie, le cam vedea, Artaud o zicea mai mişto, gagiul Pindar "îşi punea problema artei sale" ("Ce? Nu-i mişto?"), Byron, la fel, e un gagiu ce s-a distrat pe cinste în Don Juan ("Ay, ce haioasă, cool, beton şi marfă/ Inteligenţă"). Bacovia, sărmanul, este "rapărul cel mai tare", iar teoria literară nu e doar teoretică: "e senzuală şi e mişto"... Simona Popescu simte nevoia să-şi sublinieze continuu tinereţea spirituală, nonconformismul, atitudinea antielitistă, inclusiv prin asemenea alinieri jenante la limbajul străzii şi al gangului - altfel, incriminat în cazul unor tineri poeţi de azi. Oscilaţiile eului auctorial (cu toate cele trei faţete ale sale, Profy, Scry şi Sy, las tres Simonas devoalate cu voluptate exhibiţionistă) indică, în fapt, suprapunerea unor deziderate complet opuse ale scriitoarei. Aceasta se vrea totodată, parcă neconştientizând contradicţiile, în centrul canonului şi în aerul tare al Pieţei; în interiorul Sistemului şi în marginea contestării lui; în Universitate şi împotriva "Fabricii" universitare; în manualele şcolare şi împotriva felului în care manualele şcolare deformează tânăra generaţie.
Chiar inaccesibile lui Discursilă, Recenzilă şi Grăbilă, reţelele textuale ale autoarei post-"optzeciste" rămân impure prin mixajul lor întotdeauna convenabil, oportun. Nu există o linie discursivă în care principiile enunţate să fie desfăşurate şi realmente asumate. Când contextul se schimbă, se modifică automat şi principiile, puse pe hârtie la fel de băţos. Deontologia este pliabilă, etica scriitoricească despre care se vorbeşte frecvent e moale şi modelabilă ca plastilina. Cartea Simonei Popescu e interesantă, prin urmare, exclusiv ca psihologie în act (fie el şi ratat). În rest: o pledoarie fără poezie, compilaţie fără creaţie şi literatură de strânsură.
