A devenit deja o tradiţie ideea
de număr tematic, susţinută
în sumarul Revistei de traduceri
literare prin grupajele de texte
dedicate unor aspecte ce
preocupă (sau ar trebui să
preocupe) întreaga breaslă a
traducătorilor literari. S-a scris despre
statutul socio-profesional al traducătorului
literar şi legislaţia europeană a
drepturilor de autor, menită să-i apere
demnitatea în primul rând prin
recompensarea activităţii pe care o
depune, despre necesitatea sau
inutilitatea retraducerilor, despre
importanţa acordată traducerii literare
în cadrul unor manifestări ştiinţifice
de mare anvergură, precum recentele
conferinţe internaţionale de la Lisabona
şi Köln, au fost dedicate grupaje
omagial-comemorative Antoanetei
Ralian şi celor doi titani ai culturii
occidentale, Cervantes şi Shakespeare.
Pornind de la ediţia estivală a Colocviilor
de traduceri literare de la Biblioteca
Metropolitană, care i-a avut ca invitaţi
pe doi reputaţi unversitari bucureşteni,
profesorii Vasile Morar şi Radu Toma,
cu Peter Sragher în postura de amfitrion
şi moderator al evenimentului, acest
număr îşi propune spre dezbatere
tema plagiatului.
În vremuri de demult, ceea ce
numim astăzi plagiat ţinea de
normalitatea creaţiilor literare orale,
după cum aflăm din excelentul articol
semnat de Mariana Băluţă-Skultety.
Legislaţia, actele normative care
definesc delictul ca pe o faptă penală,
apar(e) în epoca modernă, marcată
de raţionalismul cartezian. Recomand
călduros articolele scrise de Radu
Toma şi Vasile Morar, care pun sub
lupă acest „fenomen” din perspective
diferite, cea juridică şi cea etică,
aceasta din urmă decurgând din
Decalog, din morala iudeo-creştină.
Ceea ce se întâmpla în antichitatea
elină, când hălci întregi de text migrau
dintr-un poem epic în altul, în funcţie
de dispoziţia (şi memoria) de moment
a aezilor sau în funcţie de cererea
publicului, s-a perpetuat şi în epoca
elisabetană, când contemporanii lui
Shakespeare (în frunte cu însuşi
Bardul) „împrumutau” vârtos unul
de la altul imaginile meşteşugite,
frazele memorabile, replicile îndrăgite
de publicul plătitor. În piesele majorităţii
dramaturgilor din epocă abundă
pasajele preluate din Marlowe, modelul
urmat de toată suflarea acelor vremuri.
Shakespeare are lungi pasaje în care
nu face decât să versifice, cuvânt cu
cuvânt, paragrafe întregi din cronicile
lui Hall şi Holinshed sau din traducerea
englezească a Vieţilor paralele (Plutarh
în versiunea lui Thomas North, aşadar).
Spre deosebire de Marele Will,
care „împrumuta” fără scrupule,
rivalul său contemporan, Ben Jonson,
vrând să-i dea o lecţie despre cum
se scrie „de-adevăratelea” o piesă
cu subiect roman, a pus cap la cap
sute de pasaje din Tacit, Suetoniu şi
Titus Liviu când a compus tragedia
Căderea lui Seianus, însoţite de note
de subsol ce trimiteau foarte exact
la sursa citată.
Ben Jonson l-a precedat, aşadar,
cu secole, pe T. S. Eliot, care şi-a
conceput celebrul poem The Waste
Land (Ţara pustie) ca pe un colaj
de aluzii la şi citate din diverse texte
aparţinând unor autori din perioade
diferite. De la John Barth şi „literatura
epuizării” încoace, post-moderniştii
şi-au asumat adevărul dictonului
„nimic nu-i nou sub soare”. De la
colaj, pastişă, aluzie, citat la plagiat
distanţa s-a dovedit adesea extrem
de mică. Aşa a păţit Eugen Barbu,
care merita o soartă mai bună, fiindcă
oricum va rămâne în istoria literaturii
române, cu Groapa şi Principele.
Plagiatul, în cazul traducerii literare,
presupune din capul locului o retraducere,
revizitarea unui text deja
tradus. Anterioara noastră dezbatere
despre retraduceri, găzduită tot de
Biblioteca Metropolitană, în organizarea
lui Peter Sragher, a relevat faptul că,
atunci când primesc o comandă
editorială de retraducere sau îşi asumă
din proprie iniţiativă re-traducerea
unui text clasicizat, unii confraţi
lucrează cu mai vechile versiuni pe
masa de lucru, în timp ce alţii preferă
să lucreze eliberaţi de povara permanentei
confruntări cu înaintaşii. Până aici,
toate bune şi frumoase. N-am auzit
până acum de vreun traducător literar,
mai ales de unul care îşi respectă
statutul de profesionist al scrisului,
care să fi „dat cu cioarda” de prin
scrierile vreunui precursor. Ceea
ce i se întâmplă de câteva luni de zile
încoace distinsei clasiciste Ioana
Costa, târâtă prin tribunale într-o
grotescă farsă kafkiană cu iz de
calomnie, exact cu acuzaţia de plagiat,
nu demonstrează decât faptul că în
societatea noastră, de ieri, de azi, nu
ştiu de când, poate dintotdeauna,
anormalitatea s-a aflat la putere. Este
continuarea unui alt episod tragic,
în care Doina Cerăceanu s-a văzut
deposedată de drepturile de traducătoare
la romanul Shogun al lui James Clavell,
cu a cărui reeditare s-au îmbogăţit
nişte rechini editoriali care au mai
şi târât-o pe colega noastră în instanţă,
în ipostaza de pârâtă, trimiţându-i şi
procuratura la uşă.
În cazurile de plagiat ale unor
traduceri, machiavelii trebuie căutaţi
nu printre traducători, ci printre
editori. Aflu cu uimire, dintr-o teză
de doctorat în curs de pregătire la
Universitatea Dunărea de Jos din
Galaţi (sub protecţia anonimatului
doctorandului şi îndrumătorului de
teză) că traducerea romanului Trei
într-o barcă de Jerome K. Jerome,
apărută la Editura Univers în 2009,
reprezintă în proporţie de 80% clasica
traducere semnată de Leon Leviţchi
la sfârşitul anilor 1950. Spun 80%,
pentru că inventivul pseudotraducător
aflat în spatele acestei „inginerii”
literare a alternat pasajele copiate
cuvânt cu cuvânt din Leviţchi cu
pasaje întregi (copiate tot cuvânt
cu cuvânt) dintr-o altă traducere
anterioară, apărută ceva mai recent.
Nu mă miră că asemenea furturi
de proprietate intelectuală se întâmplă
tocmai în ograda unei edituri dubioase,
cu conturi off-shore (după cum reiese
din contractele de traducere propuse
unor membri U.S.R. pentru editarea
unor e-books), o editură care a
fugit acum 15-16 ani cu banii neplătiţi
până azi unui uriaş număr de traducători
şi redactori (sunt şi eu pe lista acelor
creditori, cu redactarea unor „cărămizi”
precum V. al lui Thomas Pynchon,
în traducerea lui Horia Florian Popescu,
şi Operaţiunea Shylock de Philip
Roth, traducere de Anca Dan), o
editură care a renăscut, aşadar, nu
din propria-i cenuşă, ci din propriile-i
găinării. Iar duzinele de cărţi publicate
în 2000-2001 fără plata muncii celor
care le-au realizat se circumscriu
temei de faţă.
N-aş vrea să readuc în discuţie
trista experienţă a lui George Stanca,
odinioară un mare animator al culturii
pop, devenit ulterior un respectabil
jurnalist, care n-ar fi trebuit să accepte
manipularea la care l-a supus o editură
pusă pe spolierea erudiţiei şi competenţ
elor (cum ar spune Radu Toma)
doamnei Janina Ianoşi, distinsă
traducătoare a operei tolstoiene în
limba română. Întrebarea pe care
mi-o pun este: prevede codul penal
sancţiuni împotriva furtului de
proprietate intelectuală? Odată sesizat
un caz de plagiat, ar trebui să se
autosesizeze nişte organe de control
(control al normalităţii într-o societate
normală), fie procuratura, fie ORDA,
fie organele de gestiune colectivă
care par mai preocupate de umplerea
propriilor buzunare decât de protejarea
celor care le oferă însăşi raţiunea
de-a exista? Altminteri, va curge
cerneala râuri-râuri, dar cei puşi
pe căpătuială prin mijloace necinstite
vor continua să-şi facă meandrele
după bunul lor plac.
La începutul anilor 1990, când
lumea încă era avidă de lectură, cărţile
cotropeau tarabele stradale şi pe cele
improvizate la gurile de metrou
bucureştene. S-a dezvoltat atunci
o întreagă industrie gri de editare şi
difuzare a cărţii „piratate”, cu îmbogăţiţi
peste noapte, care au reeditat masiv
traduceri din perioada interbelică,
dar şi unele mai recente, fără a trece
numele traducătorilor pe pagina de
gardă, privându-i, aşadar, pe aceştia
şi pe urmaşii lor de drepturile de
proprietate intelectuală cuvenite
(Teodora Popa-Mazilu a acţionat la
vremea aceea în instanţă mai multe
edituri!). Din păcate, practica aceasta
continuă şi astăzi. Gem rafturile
librăriilor bucureştene de cărţi de
traduceri semnate de traducători care
nici nu există în realitate. Pe primul
loc se situează, probabil, colecţia de
carte străină a Editurii Mondoro
(Grupul Editorial Gramar), care în
seria „Teatru” publică un volum cu
tragediile shakespeariene Regele
Lear şi Othello în traducerea, chipurile,
Alinei Loredana Brebeanu (o traducătoare
despre care n-ai mai auzit şi nici
n-ai să mai auzi vreodată, dragă
cititorule). De fapt, Mondoro publică
sub acest nume mai mult ca sigur
inventat traducerea marelui nostru
anglist Dragoş Protopopescu, datată
aprox. 1940; traducerea la Othello
este una şi mai veche, în proză.
Versiunea Lear publicată la Mondoro
a trecut printr-o minimală redactare,
pentru modernizarea ortografiei; spre
nedumerirea redactorului de carte,
care a avut şi un exemplar de control
în limba engleză, unele replici din
final sunt rostite de către alte personaje
din traducerea lui Protopopescu şi
acolo, într-adevăr, s-a colaţionat după
textul englez. Specialiştii ştiu,
însă, că în canonul shakespearian
există două versiuni distincte ale
Regelui Lear (ediţia in-cuarto şi
cea in-folio), cu diferenţe textuale
notabile, dar, în fine... Şi cei de la
Mondoro sunt chiar atât de proşti
încât să nu-şi dea seama că e cusută
cu aţă albă alăturarea unei traduceri
în pentametru iambic cu una în proză
(care, logic, ar fi trebuit să fie tot în
pentametru iambic)? Adică fantomatica
„Loredana Alina Brebeanu”, dacă tot
a tradus o tragedie în versuri, nu
putea să facă acelaşi lucru şi cu celălalt
titlu? Nu ştiu dacă acel Othello piratat
e traducerea lui Adolph Stern sau
a altui traducător de început de secol
20 – ne-ar putea elucida misterul
tinerii cercetători români care, sub
îndrumarea Lidiei Vianu, au finalizat
proiectul de cercetare intitulat
Recuperarea anglisticii româneşti.
O luare de poziţie (şi) din partea lor
ar fi binevenită.
Pe lângă organele menţionate
anterior, există în peisajul nostru
cultural şi vreo două-trei asociaţii
ale editorilor – acestea n-au un cod
de conduită şi chiar nu se preocupă deloc de cultivarea bunelor practici
editoriale şi instaurarea unui climat
normal? Sau şmechereala balcanică
va trebui perpetuată la nesfârşit?
Închei cu câteva reflecţii de natură
morală. Ca traducător de cursă lungă,
m-am aflat de multe ori în situaţia
de a re-traduce, de a îmi compara
rezultatele muncii cu cele ale înaintaşilor.
Într-un articol de conferinţă de acum
şapte-opt ani am subliniat că traducerea
mea la Furtuna de Shakespeare a
conservat, la 2200 de versuri, circa
50-60 de versuri sau jumătăţi de
versuri din traducerea anterioară a
lui Leon Leviţchi. Le-a conservat
pentru că aşa aş fi zis şi eu. Cred,
aşadar, în coincidenţele interpretative.
În 2007 am început traducerea Regelui
Lear, proiect abandonat, din lipsă de
timp, după primele 160 de versuri.
Am constatat cu îngrijorare că în două
locuri (două versuri) nu puteam da
o soluţie mai bună decât Dragoş
Protopopescu. Aveam de ales între
a coborî ştacheta traducerii mele sau
de a insera cele două versuri ale
precursorului meu. Am răsuflat uşurat
când am observat că Mihnea Gheorghiu
(în chip inevitabil şi, pentru mine,
salvator!) preluase şi el exact acele
două versuri. În prezent traduc Richard
al II-lea. M-am apropiat de sfârşitul
Actului III şi constat, cu îngrijorare,
că m-am îndatorat la Mihnea Gheorghiu
cu circa 12-15 versuri. Sper ca publicul
larg şi specialiştii să nu mă acuze de
plagiat, ci să pună în prim-plan
diferenţele uriaşe dintre cele două
traduceri, limba modernă versus cea
teribil de arhaizantă şi, mai ales,
respectarea de către mine a tiparului
prozodic al originalului, căci Gheorghiu
a lăsat în vers alb sute de distihuri
ce trebuiau rimate şi în versiunea
românească. Nu întâmplător este
considerată Richard al II-lea cea mai
poetică piesă shakespeariană, o piesă-
poem.
Editorialul meu ridică o serie de
întrebări la care s-ar cuveni să răspundă
mai mulţi factori – oamenii legii,
organele de gestiune colectivă, asociaţiile
de editori. Ar fi bine dacă ar reuşi
să mai zgâlţie un pic şi conştiinţa
colectivă uneori cam inertă, adormită,
a noastră înşine, a traducătorilor.
Ar fi bine să strângem rândurile şi să
fim mai vigilenţi, să primim sesizări
şi să inaugurăm o rubrică permanentă,
deschisă tuturor, un fel de poliţie a
pirateriei şi plagiatului.
P.S. Merită abordată într-un alt
număr o altă practică „a la Românica,
bre”, zecile de spectacole de teatru
care nu menţionează traducătorii pe
afiş, în caietul-program sau pe pagina
de net ale respectivelor instituţii,
acele spectacole în care textul s-a
tradus singur sau, culmea ticăloşiei,
e „versiunea scenică” a unei minţi
luminate, care, nu-i aşa, a născut-o
din neant...
