Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Pál Frenák - după doisprezece ani de Liana Tugearu


Este interesant să reîntâlneşti un coregraf după un număr însemnat de ani şi să vezi în ce direcţie au evoluat preocupările sale. în 1993, printre concurenţii aflaţi la cea de a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Creaţie Coregrafică de la Iaşi s-a aflat şi coregraful francez de origine maghiară Pál Frenák care a şi luat atunci Premiul I pentru creaţie. Recent, Compania Pál Frenák a dat un spectacol de dans contemporan la Bucureşti, spectacol prezentat de Institutul Francez din Bucureşti, în colaborare cu Teatrul Odeon.

Născut la Budapesta, Pál Frenák s-a stabilit în Franţa în 1988 şi în 1989 şi-a creat acolo o mică companie de dans. Aşa cum singur declară, mediul artistic francez l-a ajutat să depăşească nivelul de cunoaştere în materie de dans, pe care-l căpătase în ţara sa de origine, respectiv tradiţia folclorică şi tradiţia dansului clasic şi să se deschidă către alte orizonturi mai largi şi către un drum propriu de preocupări şi de limbaj. în 1993 era în căutarea mecanismelor mişcării, evidenţiind în spectacolul său de atunci, Ter, diverse posibilităţi de echilibru şi de frângere a lui, de alunecări şi de derapaje. Astăzi, el este mai puţin preocupat de experiment, chiar dacă nu a părăsit complet acest domeniu şi, în spectacolul Fiúk, prezentat la Bucureşti, a urmărit, de exemplu, să ilustreze diferite modalităţi de alunecare şi de cădere de pe o frânghie. Dar, în prezent, coregraful este mult mai interesat să transmită o serie de idei, prin compoziţiile sale. Exista însă şi destule elemente de continuitate între preocupările lui Pál Frenák de acum doisprezece ani şi cel de astăzi. Astfel, una dintre obsesiile sale, care se întrevede în titlurile şi în tematica spectacolelor pe care am avut prilejul să le vedem, sunt numerele. Ter însemna de trei ori, întreit, a treia oară şi era interpretat de trei dansatori, o femeie şi doi bărbaţi, iar Fiúk are ca motto "Trei coarde către cer. Patru bărbaţi. Trei bărbaţi plus unul: un tot". în fine, actualul spectacol face parte dintr-un triptic. El se subintitulează Bărbaţi. Bărbaţii ascunşi. în cea de a doua parte a tripticului va fi vorba despre femei, iar în cea de a treia despre bărbaţi şi femei. De altfel, şi în spectacolul Fiúk, deşi sunt patru interpreţi, ei apar cu precădere câte trei, fie pe frânghie, fie pe podea.

Ambientul scenografic de acum doisprezece ani şi cel de astăzi sunt de asemenea înrudite. în spectacolul Ter se foloseau pânze, pelerine, frânghii, scaune. în spectacolul Fiúk, frânghiile au trecut pe prim plan. Cele trei frânghii ocupă un spaţiu larg, pe întreaga verticală a scenei şi devin principalul suport pe care evoluează dansatorii, mai mult chiar decât pe podeaua scenei.

Dansatorii Companiei Pál Frenák, Attila Gergely, André Sueiro de Barbosa, Miguel Ortega şi alternativ Rolando Rocha şi Nelson Reguera îşi desfăşoară partiturile de mişcare precumpănitor pe frânghii, pentru care au o tehnică remarcabilă, apropiată de cea a acrobaţilor, dar care rămâne totuşi în sfera artei, deoarece preeminentă nu este performanţa, ci frumuseţea mişcării. Această tehnică, destul de dificilă, le-a modelat o musculatură pe măsură, excelent pusă în valoare în unul dintre cele mai frumoase momente ale spectacolului, în care trei dansatori aşezaţi pe trei scaune, cu spatele la public şi complet goi, îşi pun în valoare plasticitatea muşchilor umerilor, spatelui, şoldurilor, feselor, printr-un număr foarte redus de mişcări, exclusiv musculare, şi asta într-o lumină discretă, caldă, care transformă corpurile în statui minimal cinetice.

Dar, aşa cum am spus, în recentul spectacol al lui Pál Frenák - constituit dintr-o suită de secvenţe - pe prim plan nu mai este mişcarea în sine şi pentru sine, ci transmiterea prin intermediul ei a unor teme cât se poate de felurite. Unele venite din străfundurile fiinţei, cum este femeia care se poate ascunde, uneori, într-un bărbat - ce-i drept o temă prezentată astăzi în exces, de care, ca în cazul oricărei supralicitări, riscăm să ne intoxicăm - altele, din contră, mutând centrul de interes în exterior, în relaţiile sociale, prezentate şarjat, cu multă duritate. Trei bărbaţi goi, mergând în patru labe, ca nişte patrupede, dar conversând între ei, precum oamenii la o sindrofie, traversează la un moment dat scena, în semiobscuritate, după care ne arată, în plină lumină, fundurile, pe care sunt aplicate cruciş, benzi adezive negre. Astăzi, cum se spunea pe vremuri prin aceste părţi, "Voie ca la banul Ghica" să spună fiecare ce îl frământă, inclusiv pe scenă. Unele teme devin însă obsesii generale, dar, probabil, fiecare epocă le-a avut pe ale sale.

Am regretat că, în final, nu am putut să ne bucurăm decât de plastica corporală a unui dansator care aluneca, cădea, se răsturna într-o enormă farfurie instabilă, asemănătoare unei uriaşe antene de televizor, fără să putem înţelege însă şi textul, probabil interesant, pe care îl spunea, deoarece nu era într-o limbă de largă circulaţie. Coregraful ar fi trebuit să se gândească la acest dezavantaj. Şi, dacă ar fi să ne alegem secvenţele care ni s-au părut cele mai împlinite, pe lângă cea deja amintită a statuilor vivante, ar fi şi acelea în care corpurile dansatorilor, încărcate de o mare forţă, uneori marcată de dramatism, încercau precum Icar să parcurgă spaţiul, nu cu ajutorul unor aripi însă, ci cu acela al unor frânghii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara