Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Pionierii postmodernismului românesc de Tudorel Urian


Inteligentă şi cultivată, distinsă şi plină de spirit, respectată pentru calitatea intelectuală a intervenţiilor sale publice, admirată pentru eleganţa şi, nu în ultimul rînd, pentru frumuseţea ei, Magda Cârneci (y compris Magdalena Ghica, pour les connaisseurs) a fost în anii deceniului nouă una dintre vedetele vieţii culturale bucureştene şi o figură emblematică a miraculoasei mişcări artistice apărute atunci şi pe care continuăm să o numim „generaţia optzeci”. La vremea respectivă Magda Cârneci era, alături de Andrei Pleşu, o prezenţă constantă şi întotdeauna de remarcat la vernisajele unor expoziţii de artă plastică (la fel ca în cazul lui Andrei Pleşu, discursul său îmbină erudiţia şi subtilitatea interpretării cu expresivitatea şi precizia termenilor), iar Magdalena Ghica devenise un nume cu rezonanţă în poezia şi chiar în comentarea poeziei generaţiei optzeci. Formaţia de critic de artă a ajutat-o pe Magda Cârneci să devină şi un foarte bun comentator literar, iar eseurile şi interpretările ei asupra specificităţii artistice a creaţiei scriitorilor generaţiei optzeci pot fi citite cu folos şi astăzi. În tumultul fonic de după 1990 vocea Magdei Cârneci (după revoluţie a renunţat la pseudonimul Magdalena Ghica) nu a mai răzbătut suficient de pregnant chiar dacă scriitoarea a adăugat multiplelor sale chipuri publice şi pe acela, foarte la modă, de militant în plan civic. Am sentimentul că volumele sale apărute în anii din urmă nu s-au bucurat din partea criticii de atenţia pe care ar fi meritat-o, iar doctele sale articole publicate în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate au fost şi ele înconjurate de o respectuoasă tăcere. Şi este păcat pentru că scrisul de azi al Magdei Cârneci păstrează intacte calităţile observate încă de la începutul anilor ’80, beneficiind, în plus, de avantajele fireşti ale maturizării autoarei (inclusiv prin experienţa esenţială a unor ani petrecuţi în Occident).

Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri este un volum care reuneşte publicistica Magdei Cârneci din perioada 1979-2002. El conţine răspunsuri la interviuri şi diverse anchete literare, mici studii de literatură comparată, critică şi teorie literară, amintiri, texte prezentate la diverse colocvii internaţionale şi chiar unele încercări de analiză politică. Dincolo de aspectele punctuale ridicate de fiecare text în parte, această carte poate fi citită şi ca o foarte interesantă trecere în revistă a mutaţiilor suferite de scrisul Magdei Cârneci în douăzeci de ani de carieră. Comparînd textele în succesiunea lor cronologică este evident faptul că, dincolo de fluctuaţia conjuncturală a ideilor, eseistica autoarei parcurge un foarte vizibil proces de maturizare, inclusiv la nivel stilistic. În textele de început tonul este uşor exaltat şi se simte o certă prolixitate dublată de o anumită preţiozitate ştiinţifică (poate că aceasta a şi fost cauza reală pentru care, în momentul apariţiei în revistele timpului o serie de articole au suferit amputări), care se diminuează pe măsura maturizării scriitoarei. Cu timpul stilul se simplifică, tonul devine tot mai firesc, apar, pe alocuri chiar nuanţele confesive, mesajul este clar, direct, iar cititorul are numai de cîştigat.

Cu o onestitate puţin comună zilei de azi, Magda Cârneci reproduce întocmai textele şi răspunsurile date în interviurile de la sfîrşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Ea nu elimină (cum probabil ar face 90% dintre scriitorii de astăzi) părţile mai puţin convenabile, pe alocuri penibile sau care ar putea fi privite astăzi ca probe de incorectitudine politică. Răspunzînd întrebărilor puse de un redactor al revistei „Echinox” la sfîrşitul anului 1979 poeta vorbeşte în stilul exaltat al epocii, cu frenezia vîrstei foarte tinere despre epoca pe care o trăieşte şi despre rostul poeţilor din generaţia ei: „Fără îndoială că epoca de azi, atît de complexă, de multiformă, de problematică şi problematizantă, de bogată în valenţe prezente şi posibilităţi latente, interesantă şi «stupefiantă», îşi are poezia pe care o merită şi care o reprezintă. În atmosfera efervescentă şi fecundă a momentului pe care îl trăim, aceste consideraţii despre angajarea poetică constituie unul (sic!) dintre multiplele forme posibile şi practice ale angajării reale în mai marele angajament istoric al ţării” (pp. 12-13). Citite astăzi aceste vorbe sună, la prima vedere, atît de cinic încît unul dintre scriitorii tineri născut, să zicem, în anul 1980, ar putea crede că ele au fost rostite (sau scrise) în glumă. Pe de altă parte însă, la o privire atentă se observă că dincolo de lexicul provenit din fondul principal de cuvinte al limbii de lemn din perioada ceauşistă („atmosfera efervescentă şi fecundă”, „angajare poetică”, „marele angajament istoric al ţării”), frazele sunt complet ambigue la nivelul judecăţilor. Nu e deloc clar dacă formularea „epocă bogată în valenţe prezente şi posibilităţi latente” spune ceva despre respectivul timp prezent şi, mai ales dacă spune ceva de bine aşa cum s-ar putea crede din sonoritatea bombastică a cuvintelor. Luaţi fiecare cuvînt în parte, cîntăriţi-i atent sensurile şi vedeţi dacă în final înţelegeţi ce vrea să spună tînăra poetă. Singura formulare clară din cele două fraze citate este că „epoca… are poezia pe care o merită şi care o reprezintă”. Ceea ce, în fond este la fel de ambiguu. Voluntar sau involuntar, Magda Cârneci reuşeşte performanţa de a răspunde cu exaltare şi prolixitate la întrebare fără a spune absolut nimic despre relaţia concretă dintre scriitorii tineri şi realitatea istorică a României anului 1979. Culmea este că nici măcar astăzi, la vremea reproducerii interviului în volum autoarea nu face necesarul clin d’oeil (fie şi la nivelul unei simple note) care să-i indice cititorului inocent că se află în faţa unei ironii sau, pur şi simplu a unui bluff.

Excelente sunt consideraţiile Magdei Cârneci despre poetica optzecistă, despre mutaţia fundamentală produsă în literatura română de aceşti primi scriitori postmoderni şi de rolul jucat de ei în pregătirea mentală a românilor pentru evenimentele din decembrie 1989. În ianuarie 1990 scriitoarea a ţinut la Paris o superbă conferinţă cu nuanţe confesive, reprodusă în volum cu titlul Poezie şi revoluţie. Textul excelează prin luciditate şi spirit critic. Magda Cârneci sesizează cu luciditate analitică problemele reale ale societăţii româneşti în primele zile de după căderea comunismului. În partea a doua a conferinţei ea dezvăluie şi modul programatic în care literatura optzecistă a contribuit la erodarea sistemului comunist: „Aparţin unei generaţii literare acum bine cunoscute în România, numită «generaţia ’80» după deceniul în care a debutat şi care tocmai s-a încheiat. Această generaţie s-a străduit să reintroducă masiv în literatura română realitatea cotidiană, alungată de irealitatea utopică, ideologică, să asume elementul autobiografic în locul abstracţiei generale, limbajul străzii şi jargoanele tinereşti în locul limbajului oficial stereotip, fenomenele culturale de tip kitsch legate de industrializarea forţată, clişeele comunicării în masă şi noile efecte contradictorii de civilizaţie: cu alte cuvinte a introdus masiv în literatură, ca şi în celelalte arte, semnele existenţei imediate contingente pînă la grotesc şi derizoriu”. (p. 47) Pornită spontan şi oarecum accidental această tendinţă artistică a tinerilor de la începutul anilor ’80 devine, pe măsura trecerii anilor un program asumat în mod conştient pentru compromiterea şi treptata destabilizare a puterii comuniste. Concluzia scriitoarei aproape că vine de la sine: „Treptat am realizat noi înşine forţa destructurantă a gesturilor noastre artistice. Şi cred că aceste gesturi au contribuit cu ceva important, deşi invizibil, la starea de spirit a tinerei generaţii, cea care aprecia cel mai mult stilul literar optzecist şi care a înfăptuit în bună măsură revoluţia.” (p. 48)

După căderea comunismului, ajunsă la o vîrstă a deplinei maturităţi (35 de ani), Magda Cârneci a avut parte de o experienţă iniţiatică în adevăratul înţeles al cuvântului. La sfîrşitul anului 1990 a obţinut o bursă de studii la Paris, experienţă dură, revelatoare, pentru un om care nu cunoscuse pînă atunci decît viaţa în regim comunist. Textul produs în urma acestei experienţe (pe alocuri traumatizante, cel puţin într-o primă fază, chiar dacă pare greu de crezut), Călătoria de studii – un altfel de exil (vezi pp. 133-146), unul dintre cele mai bune ale volumului, este şocant prin francheţea cu care autoarea descrie impactul cultural pe care îl trăieşte un om din lumea comunistă (tributar al unui anumit sistem de învăţămînt, cu modul său de viaţă şi sistemul său de valori, cu toate complexele de superioritate şi de inferioritate, cu percepţia sa apriorică, exclusiv livrescă şi adesea aberantă despre cultura şi civilizaţia occidentale), atunci cînd, peste noapte, ajunge să locuiască, pe termen relativ lung într-o mare capitală europeană. Şocul acestei experienţe existenţiale (pe care autoarea o recomandă tuturor celor care nu au avut un maestru spiritual sau nu au trăit o dramă adevărată – de tip moartea cuiva foarte apropiat, o boală etc.) o face pe Magda Cârneci să intuiască dimensiunile exacte ale dramei românilor stabiliţi în Occident în timpul regimului comunist.

Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri este o carte despre poetica optzecistă (şi nu numai), scrisă de o poetă şi, în acelaşi timp, o excelentă teoreticiană, a cărei carieră literară se confundă cu însăşi istoria acestei mişcări literare (şi chiar culturale). De aceea, ea nu mai are nevoie de nici o recomandare.


Magda Cârneci, Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, 164 pag.