Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Pintilie de Marina Constantinescu

E dimineaţă pe strada mea. Foarte dimineaţă. În aburii zorilor, casele dispar. Sub ochii mei căprui. Mă urc în căruţă cu Marcello Mastroianni. Mă priveşte... ar vrea să am ochii negri. Şi fluieră, clătinîndu-şi uşor corpul după mersul hurducăit al căruţei.

Ţiganii murmură un cîntec de leagăn. Nimeni nu doarme, nimeni nu e treaz. Cheful s-a terminat. Sau abia începe. Osteneală, dulce lene... în aburii albăstrui ai dimineţii, cineva ne învăluie în ceaţă. Împrăştie vălătuci de nori alburii dintr-o tingire chiar în spatele nostru. „Căruţa iese acum. Merge drept, aşa, aşa, iese...” Lîngă mine, în căruţă, Pampon. Victor Rebengiuc. Vocea lui Lucian Pintilie răsună într-un megafon. Nu respir. Rebengiuc priveşte mîndru înainte. O vioară în stare de veghe cîntă pe o coardă. Şi un lăutar rătăcit scînceşte ceva, de undeva. Rebengiuc îmi face cu ochiul. E sfîrşit de lume? Sau e începutul ei?

Nu am văzut nici unul dintre spectacolele lui Lucian Pintilie. Nici Copiii soarelui, Proştii sub clar de luna, Cezar şi Cleopatra, Inima e pe înălţimi, Biedermann şi incendiatorii, D’ale carnavalului, Livada cu vişini, toate puse în scenă la Teatrul Bulandra. Nici Revizorul, ultimul spectacol făcut de Pintilie în România. În 1972. Interzis de cenzura comunistă după cea de a treia reprezentaţie. O fractură în coloana vertebrală a culturii. Un asalt grav împotriva spiritului şi a libertăţii. Un punct şi de la capăt. Geta Dimisianu, cred că singurul spectator al tuturor celor trei reprezentaţii, mi-a povestit scenă cu scenă. „Cum intra Hlestakov?”, întrebam eu. Detaliile abundă, de fiecare dată, în fiecare povestire a Getei. Virgil Ogăşanu, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu, Mariana Mihuţ, Mihai Pălădescu, Ovidiu Schumacher, Nicki Wolcz, Mircea Diaconu... În nuanţele ei sînt personajele lui Gogol, este sclipirea lui Pintilie, tot freamătul lui Toma Caragiu, care ar fi făcut implozie, spune undeva regizorul, dacă ar fi jucat mereu la fel de în forţă, de în transă lumea pe care le-a propus să o populeze. Lumea minciunii, a deriziunii, a prăpastiei din noi. Lumea obedientă. De oriunde. Lumea saltului mortal. În 1972, în România literară apar trei texte extraordinare, semnate de trei mari nume din elita culturală. Ana Blandiana, Lucian Raicu şi Matei Călinescu fac breşă în istoria prezentului de atunci. Fixează Revizorul în memoria tuturor. A celor care l-au văzut sau nu, a celor care l-au interzis, a celor care au tăcut. Gestul lor îi salvează pe toţi, vinovaţi sau nu. Tot ce a urmat a fost după Revizorul. Ciulei este dat afară de la directoratul Teatrului „Bulandra”. Va pleca din România. Ca şi Lucian Pintilie. Ca şi Radu Penciulescu, David Esrig, Vlad Mugur. Miruna şi Radu Boruzescu. Andrei Şerban.

În fiecare zi, trec, de atîtea ori, de atîtea ori, pe lîngă doua schiţe ale lui Paulică Bortnovschi. Stau pe un perete alb şi ţin timpul pe loc. Amîndouă sînt de la Revizorul. Pe una, am primit-o de la el. Ca un fel de rămas bun, parcă. Pe cealaltă, de la colegii mei de la România literară, cînd am împlinit patruzeci de ani. Desenul în alb şi negru este puternic. Viu. Ca şi scrisul acestui uriaş artist, Paul Bortnovschi. Uneori, cînd nu merg duminica la Sf. Liturghie, învinsă de spaime şi neputinţe, mă aşez pe scară şi privesc liniile, cuvintele: Revizorul, Gogol, ‘971, Regia Lucian Pintilie, Se trag clopotele... le aud, mereu, de aproape, de departe.

„Lucian, iartă-mi scrisul, primeşte gîndul doar. Şi gîndul e limpede ca lacrima, totuşi lacrimă. În istoria ţării noastre iubite, vei fi între Eminescu şi Luchian. Mistuit ca şi Ei de o flacără sfîntă, bîntuit ca şi Ei de haita îngerilor, cu a lor sublimă ferocitate.
Mă închin, EMIL BOTTA, 20 X 1972”, din Bricabrac de Lucian Pintilie. Editura Humanitas. 2003. pag.30

Radu Boruzescu este cel care mi l-a dat pe Pintilie în imagini. O recuperare fără de care nu aş fi întreagă. Fotografiile pe care le-am văzut mi l-au întipărit pe retină, foarte personal şi foarte subiectiv, pe Lucian Pintilie. Radu Boruzescu şi Miruna Boruzescu, doi scenografi mari, doi artişti parcă inepuizabili, care i-au însoţit pe marii regizori aici şi pretutindeni. Tandreţea lui Radu Boruzescu poposeşte în fiecare poveste-imagine-spectacol. De teatru sau de operă. Văd, împreună cu el, scene întregi din Pescăruşul şi variantele lui puse în scenă la Paris sau Minneapolis, din Turandot la Théâtre National de Chaillot, Trei surori, Jacques sau supunerea, Raţa sălbatică, Azilul de noapte, Astă seară se improvizează la Théâtre de la Ville, Tartuffe la Arena Stage din Washington, la invitaţia lui Ciulei, Orestia, în 1979, la Festivalul de la Avignon. Nu ştiu dacă la toate au lucrat şi soţii Boruzescu. Şi la atîtea altele, la operele de la Aix-en-Provence, la Opera din Cardiff. Dar Radu Boruzescu este Călăuza mea în lumea regizorului Lucian Pintilie. Mă poartă cu răbdare, pas cu pas, îmi povesteşte cum Nina şi Trigorin şi Treplev alunecau spre eseu, spre imaginar, spre un tip de ludic şi de estetic de cioburi şi de legende din care Pintilie reface alte mari trasee culturale cu o anvergură halucinantă.

„Turandot şi Pescăruşul sînt singurele mele două spectacole în care am practicat acest tip de scriitură, m-am drogat cu textualism. Regret că am abandonat această experienţă mult înainte de-a fi epuizat-o. Mai găsesc cîte-o ţigară scuturată, uitată prin vreun buzunar de pantalon vechi. Ce să fac, s-o fumez de unul singur?” Lucian Pintilie în Bricabrac, Editura Humanitas, 2003, pag.45.

Omagiul pe care Pintilie i-l face lui Harag, după ce a văzut Livada de vişini.

Lucian Pintilie a fost coleg la secţia de regie cu Radu Penciulescu, Sanda Manu, Valeriu Moisescu, Valeriu Grama. Toţi fac parte din viaţa mea, în modul cel mai definitiv şi mai profund. Ca şi seara ireală în care Sanda Manu ne-a strîns pe toţi la masă. Ţin minte doar lumina lumînărilor şi ochii năzdrăvani ai tuturor.

Pe Lucian Pintilie îl văd la toate spectacolele de teatru din ţara mea. Proaste sau bune. Tinereţe fără bătrîneţe.

De la Gala Uniter de la Sibiu nu mai ţin minte mare lucru. Exact în spatele meu a stat Lucian Pintilie. A regizat şi a jucat, ore în şir, într-un spectacol paralel. Am rîs pînă la leşin. Dimineaţa, trebuia să zboare cu avionul la Bucureşti. În holul hotelului „Împăratul romanilor” era strîns tot teatrul românesc. O stare rară de armonie şi de bucurie. Protagonistul era Pintilie. Le povesteam ce a spus, ce a făcut. La un moment dat, cel mai tare am auzit rîsul lui Lucian Pintilie. Un bărbat puternic în jurul căruia gravitau universuri. „Eu nu mai plec, dragă, la aeroport acum. Or mai fi avioane.” Rîsul lui înconjoară poveştile teatrului românesc.

La premiera cu Niki Ardelean, colonel în rezervă, băiatul meu Luca avea patru ani. Şi îl adora pe Victor Rebengiuc. A stat minute în şir în faţa cinematografului Scala oprind trecătorii şi invitîndu-i în sală, pentru că „Victor are premieră”. Unii au intrat. La sfîrşitul filmului, Luca a sărit de pe scaun şi a început să-l certe în gura mare pe Rebengiuc, cu lacrimi în ochi: „Cum poţi să ieşi desculţ pe stradă, pe frigul ăsta? Ai să răceşti, Victoreeee...”

După unicul spectacol al lui Aureliu Manea dat anul trecut la Metropolis, Scrisorile Marianei Alcoforado, Lucian Pintilie a stat cu mine mult, mult, în faţa teatrului. Era ca un copil. Atunci l-a cunoscut copilul meu, Luca. S-au privit, lung. Şi au început să vorbească despre frică şi iubire. M-am pierdut printre cuvinte şi lacrimi.

Am văzut cu Luca De ce trag clopotele, Mitică?. Acum e amorezat de Mariana Mihuţ. Lulea. Nimeni, niciodată, niciodată nu va mai face scena dintre Miţa şi Nae ca Mariana şi ca Gheorghe Dinică. În carnavalul fără de sfîrşit al vieţii, în fumul minciunii şi al trădării, dincolo de împerecheri lascive şi complicităţi masive, dincolo de adevăr şi chiar dincolo de ireal, măştile s-ar putea să mai cadă doar pentru cîteva secunde de iubire.

Septembrie, 2013, Castelul Peleş. Lucian Pintilie primeşte medalia „Nihil sine deo” din partea Majestăţii sale Regele Mihai. Principesa Margareta acordă decoraţiile. Simt zborul pescăruşilor peste livezi de vişini, peste cîmpuri fumegînde, peste obstacole mai mici sau mai mari, peste chin şi lacrimi, peste suferinţă şi revoltă, peste nedreptate, peste adevăr, peste coşmaruri, peste dictaturi, peste zeci de ani în care Lucian Pintilie a vrut să fie el însuşi.

E seară. Se face noapte pe strada mea. Fug să prind căruţa cu ţigani care n-au terminat cîntecul de leagăn. Întorc capul. Lucian Pintilie stă în mijlocul acestui univers, ca un spirit mare şi rebel, cu braţele deschise. Rîde şi îmbrăţişează noaptea. Din împreunarea lor s-a născut, magic, o mare aventură. Căci teatrul coboară pe pămînt deodată cu Luna.

„Pescăruşul trebuie să înceapă puternic, violent şi să se sfîrşească pianissimo.” Cehov.

Se trag clopotele


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara