Mulţi iubitori ai dansului au dorit ca Pina Bausch sa ajungă şi pe o scenă din România, prin creaţiile ei. Dar nu a fost să fie.
A ajuns ultimul ei film, Dancing Dreams, a cărui premieră a avut loc, la un an după dispariţia Pinei, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin din 2010, la noi lansarea filmului fiind susţinută de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi de Goethe Institut.
Dar Centrul Naţional al Dansului Bucureşti nu s-a mulţumit doar cu prezentarea filmului, ci a dorit să ne-o apropie pe Pina Bausch şi modelul ei creativ într-un mod inspirat şi original, prin patru piese ale unor artişti români, gândite în spiritul Pinei, creatoarea conceptului de teatru – dans şi cea mai prestigioasă reprezentantă a acestei forme scenice. Alegerea a fost fericită, căci cel mai frumos fel de a evoca memoria unui creator – a Pinei Bausch în acest caz – este acela de a crea în spiritul lui, dovedind că a deschis un drum viabil, pe care pot merge şi alţii, dar într-un mod personal. Centrul Naţional al Dansului a lansat provocarea, către oricare dintre creatorii români care ar avea curajul să o preia pe cont propriu: Eu sunt Pina. Şi la provocare au răspuns coregrafii Andreea Tănăsescu, Valentina de Piante-Niculae, Andreea Novac şi cronicarul Adriana Gheorghe.
Duos, piesă în lucru, prezentată cu acest prilej de Andreea Tănăsescu, este un fragment coregrafic dintr-o lucrare mai amplă Tentaţia Sfântului Anton, a cărei premieră va avea loc peste puţin timp. Încă de la anterioara sa creaţie, de la sfârşitul lui 2009, Exil în pământul uitării, era vizibil faptul că Andreea Tănăsescu se încadrează prin creaţia sa marii familii a teatrului–dans, familie atotcuprinzătoare, chiar dacă îmbracă chipuri diferite. Feluritele relaţii posibile în cadrul unui cuplu au fost evocate de şase personaje, reunite de fiecare dată câte două în prejma unei mese, joc la care a participat şi un robot umanoid, feminin, conceput şi mânuit de Ana Maria Crăciun, în timp ce cuplurile au prins viaţă şi au fost bine conturate de interpreţii partiturilor de dans Adi Nour, Ana Maria Crăciun, Bianca Fota, Valentin Stoica, Cristina Dijmaru şi Bogdan Cănilă. Aceleaşi ample dezvoltări spaţiale ale mişcărilor, ca şi cele din spectacolul anterior, construiesc discursul coregrafic al Andreei Tănăsescu, bine reliefat de interpreţii ei. Din vechea distribuţie a făcut parte şi de astă dată Valentin Stoica; în noua montare, aceasta a pus în valoare, într-un mod propriu, compoziţia coregrafică ce i-a fost încredinţată, datorită plasticii sale corporale aparte.
A doua intervenţie a serii, Eu sunt Pina, a fost un performance în care s-a lansat cronicarul Adriana Gheorghe, care lucrează de nouă ani în presă şi scrie despre dansul contemporan. Ea a intrat în scenă cu un scaun şi şi-a aprins o ţigară – gest obişnuit al Pinei Bausch, o fumătoare înveterată, care se pare că a plătit cu viaţa această pasiune. După care, a evocat ceva din firescul, modestia şi chiar o oarecare timiditate a Pinei, repetând continuu o frază prin care Pina Bausch răspunsese la o întrebare ce îi fusese adresată la un interviu, când reluase, după 17 ani, una dintre piesele sale de referinţă, Café Müller, în care dansase şi ea: „You know that I don’t regularly perform, so, you can imagine how difficult it is for me being on the stage”. Dar repetarea acestei fraze, cu mici diferenţe de intonaţie şi poziţionare a corpului, a exasperat o parte din public, care, necunoscător al atmosferei specifice creaţiei şi personalităţii lui Pina, a început să aplaude, cerând astfel terminarea acestei intervenţii, pentru care nu era pregătit. Dar se gândise cineva să-l pregătească? Publicul din Bucureşti nu era cel din Wuppertal, familiarizat cu arta Pinei de câteva decenii, iar ceea ce era evocat prin acest performance reprezenta doar o fărâmă a personalităţii sale. Interpreta a făcut oricum faţă, cu stoicism, acestei situaţii, neîntrerupându-şi discursul.
A treia creaţie, rotundă, de sine stătătoare, cu o structură dramatică limpede, subzistând subtil sub construcţia coregrafică propriu-zisă, a fost cea a Valentinei de Piante-Niculae, Terristories. Mişcări ale unui grup-conglomerat, format din corpurile împletite, îngemănate, a cinci dansatori, Andreea Belu, Sebastian Ciocan, Timea Kovacs, Robert Neagoe şi Ionuţ Oprea, au pornit de la pământ, pe care se rostogoleau lent împreună – un picior, o mână, un tors, un cap al unuia dintre ei direcţionând mişcarea întregului grup – şi au sfârşit tot împreună, după o serie de desprinderi individuale sau ale unor mici subgrupuri. Atât desprinderile cât şi regrupările aveau ritmurile lor proprii, ce păreau dictate de nevoi interioare, vizualizare dificil de redat şi totuşi realizabilă şi realizată de coregrafia Valentinei de Piante-Niculae şi de interpreţii ei. Coregrafa, ea însăşi o dansatoare cu o frumoasă plastică corporală, a reuşit să le transmită şi dansatorilor ei ceva din mlădierile unor feline sau ale unor şerpi încolăciţi, forme care au caracterizat mişcările grupului sau ale câte unuia dintre interpreţii desprinşi din grup. Iar în final, împletirile şi tresăririle conglomeratului astfel închegat s-au desfăşurat pe emisiile vocale şoptite sau strigate ale interpreţilor, şi s-au încheiat pe respiraţia lor profundă, specifică somnului. Terristories este o piesă coregrafică împlinită şi înrudită, în spirit, nu în formă, cu lumea creaţiei Pinei Bausch, pe care publicul nu s-a priceput să o răsplătească suficient prin aplauzele sale.
În fine, Andreea Novac, inspirându- se probabil din piesa Pinei Bausch din 1982, Nelken, a avut o idee simplă dar inspirată, în intervenţia ei, From Pina, pe care a interpretat-o ea însăşi în chip de înger negru, simbol al pasiunii, învârtindu-se în mijlocul unui cerc de garoafe roşii, pe care Istvan Teglas şi Ştefan Lupu le împărţeau publicului, alergând prin toată sala, pe ritmurile Bolero-ului lui Maurice Ravel. Ritmul repetitiv al muzicii era secondat de ritmul repetitiv al mişcărilor actorilor care ofereau flori, iar amplificării muzicii i-a corespuns precipitarea mişcărilor actorilor până la explozia finală cu zeci de garoafe aruncate mănunchiuri, în sală şi pe scenă. Numai că la mijloc a fost şi o mică păcăleală. Pina Bausch nu a făcut doar teatru ci teatru-dans şi cu doi actori-dansatori de talia lui Istvan Teglas şi a lui Ştefan Lupu se putea face foarte mult.
În încheierea serii, a urmat filmul documentar Dancing Dreams, făcut de Anne Linsel şi Rainer Hoffmann, care scotea la iveală cum a reuşi Pina Bausch, prin asistentele sale Jo-Ann Endicott şi Bénédict Billiet, dar şi sub ochiul ei atent, să deschidă, prin dans, orizonturi de o tandreţe dezinhibată, dar lipsită de orice vulgaritate, în sufletele şi trupurile a patruzeci de elevi din Wuppertal, care au intrat cu încetul în universul dansului ei, neştiut şi nebănuit până atunci, cum nebănuite le erau şi propriile lor resurse, descoperite apoi treptat, odată cu interpretarea spectacolului de teatrudans al Pinei, Kontakthof.
Atât prin amplul prolog constituit de cele patru intervenţii performative Eu sunt Pina, cât şi prin filmul Dancing Dreams, seara închinată Pinei Bausch a fost una dintre cele mai consistente realizări ale Centrului Naţional al Dansului Bucureşti.