Oricât de curios ar putea
să pară, Léon-Paul Fargue,
un fel de Don
Quichote a cărui cauză
era pasiunea pentru
Paris, partizan indefectibil
al raznelor citadine,
a avut un discipol fidel în persoana
lui André Beucler (1898-
1985), romancier şi memorialist
născut la Sankt Petersburg, în
Rusia ţaristă, unde tatăl său
se afla în calitate de profesor
de franceză la şcoala militară
de cadeţi.
Cei doi se întâlnesc în 1925, la
scurtă vreme după ce primul roman
al lui Beucler este acceptat de Editura
Gallimard, chiar în birourile acesteia.
Simpatia reciprocă este imediată, iar
Beucler, cu douăzeci de ani mai tânăr,
este gata să-l urmeze pe Fargue în
cele mai năstruşnice drumeţii urbane,
devenind la rândul său pieton impenitent,
atras de spectacolul străzii, purtat
însă prin coclaurile citadine de mai
vârsticul prieten fără drept de iniţiativă,
căci Fargue nu admitea nici o abatere
de la traseele sui generis ce i se
desfăşurau imperios sub tălpi.
Din această prietenie a rezultat
o carte, scrisă împreună, „la patru
mâini” după cum se exprimă unul
sau altul, apărută în 1944 la Editura
Ocia, cu ilustraţii de Galanis, reeditată
de Gallimard în 2013. Titlul cărţii,
Composite, sugerează caracterul
disparat al textelor scrise de cei doi
prieteni: evocări, amintiri, dialoguri,
anecdote, maxime, fragmente diverse,
totul impregnat de picanterii, digresiuni
ludice, nostalgie şi invenţie lingvistică
în faţa căreia până şi argoul parizian
păleşte. Rezultatul este încântător şi
fantezist totodată, căci cititorul are
ocazia să descopere, parcurgând
continente de discreţie şi provincii
de graţie poetică, ceea ce am putea
numi ethos-ul parizian: un amestec
de sensibilitate à fleur de peau şi
de ceea ce se numeşte esprit français,
un ansamblu de atitudini din care
fac parte calamburul, replica succintă
şi precisă, adaptată contextului,
umorul devastator, precum şi exerciţiul
lingvistic, de un comic surprinzător,
numit contrepèterie. Aceasta, desigur,
pentru a menţiona doar pe unele din
ele. Spiritul francez „scapă oricărui
control, după cum fuge de sub lupa
şi din fişele antreprenorilor de definiţii”1.
Anecdote, cuvinte devenite istorie,
şoapte, invective, găselniţe, metafore
şi vorbe de duh circulă cu sprinteneală,
adesea în mod anonim, prin atmosfera
insesizabilă a gărilor şi metroului,
pe stradă, la piaţă şi în cafenele, în
sala de spectacol ori pur şi simplu în
societate, dacă nu acasă în familie.
Ele sunt ecrane ale pudorii, menite
să tăinuiască o sensibilitate acută,
pe care buna-cuviinţă nu o poate lăsa
să se manifeste.
Ce făceau, pentru a ne întoarce
la subiect, cei doi prieteni împreună?
Nimic sexual, şi nici politic (după cum
răspunde Fargue la întrebarea
pusă de o doamnă în vârstă din lumea
bună). Cutreierau Parisul ceasuri
în şir, întârziind la recepţii şi dineuri,
având ei altceva mai bun de făcut:
să se plimbe pe cheiurile Canalului
Saint-Martin, să treacă prin Gara de
Est unde luau o gustare la un mic
restaurant numai de ei ştiut, să facă
o tură pe la Gara de Nord, iar apoi
pe jos până la Porte de la Chapelle,
pentru ca în cele din urmă să se
oprească în Montmartre. Alteori, paşii
lor străbat trotuarele celor mai
cunoscute cartiere, oprindu-se când
la Moulin Rouge, când la Palais-Royal
ori la Galeriile La Fayette. „A hoinări
prin Paris este o ocupaţie mai reală
şi mai profundă decât se poate crede.
Ba chiar este o activitate ca oricare
alta, care înlocuieşte cu folos munca,
visul sau dragostea”2. Cel ce colindă
oraşul este un erudit capabil să explice
parizienilor de baştină câte ferestre
ale clădirii CEC-ului dau spre stradă,
din ce unghi trebuie privit Pont-Neuf
pentru ca efectul să fie maxim, sau
unde se află cutare stradă ori instituţie
pentru minorii delincvenţi. Această
cunoaştere are avantajele ei, iar
hoinarul nu refuză să o împărtăşească:
dacă i se cere un serviciu, cum ar fi
procurarea unei ediţii pierdute din
Restif de la Bretonne, a unui pahar
extrem de rar care lipseşte din serviciul
personal, ori a afişului mobilizării
generale din 1914, va fi încântat să
dea o mână de ajutor şi să aducă
peste câteva zile, dacă nu după câteva
ore numai, obiectul căutat. El se lasă
purtat de inspiraţia străzii pe care
o cunoaşte ca nimeni altul şi-l iniţiază
pe neofit în tainele pribegiei clasificate,
căci hoinarul de profesie nu are plăcere
mai mare decât să arate celorlalţi că
nu au văzut încă nimic din oraşul
în care s-au născut3.
Mai aflăm din Composite şi alte
viclşuguri, cum ar fi prospectarea
teritoriilor pariziene în taxi, autobuz
sau tramvai, ori pe bicicletă, lucru la
care Walter Benjamin nici nu s-ar
fi gândit, hoinarul fiind esenţialmente
pedestru. Pentru Fargue (sau Beucler?),
a lua automobilul înseamnă a fi un
hoinar mai grăbit, a-şi asigura libertatea
de mişcare pentru a se lăsa dus
mai repede de inspiraţie către destinaţii
care apar ca o necesitate în cursul
divagaţiilor citadine. Un exemplu
potrivit ar fi descrierea liniei de
autobuz AP de dinainte de război (la
acea vreme autobuzele din transportul
public nu aveau numere), mai precis
în 1939. Traseul nu prea are de-a
face cu obiectivele turistice cunoscute
din Parisul interbelic; punctul de
plecare este Marché de la Villette,
destinaţia – Gare d’Austerlitz. Dar
câte nu sunt de văzut în tot acest
periplu! Pornind din strada Adolphe-
Mille, mai curând o uliţă, călătorul
este introdus în lumea cărnurilor,
căci abatorul şi târgul de vite nu sunt
departe. După ce opreşte în Place
des Fêtes, intră în arondismentul 20,
face staţie la primărie, porneşte spre
Place Gambetta unde întârzie ceva
mai mult, trece pe lângă Cimitirul
Père Lachaise, coboară pe rue du
Chemin Vert până la Bastille. Continuă
apoi spre Quai de la Râpée, ajunge
la Gare d’Austerlitz şi se odihneşte,
înainte de a face drum întors, într-un
colţ din Jardin des Plantes. Acest
parcurs este totuşi plin de surprize.
O lume piezişă, de condiţie aproximativ
tolerabilă, locuişte cartierele străbătute
de autobuzul cu pricina: muncitori,
cu ziua sau ca săptămâna, locuiesc
în împrejurimi, rufele sunt puse la
uscat la ferestre, bistrourile îmbie
mărunta clientelă cu servicii modeste,
pe care pietonul nu le dispreţuieşte
căci este binecunoscut faptul că fiecare
cartier are un specific culinar
inconfundabil, gustos doar în spaţiul
de producţie, dar inacceptabil trei
kilometri mai încolo. Populaţia se
schimbă însă, la Gara Austerlitz
peisajul este cu totul altul decât în
La Villette. Până la mobilizarea din
1939, gara semăna cu o universitate
şi totodată cu un spital. Aici, până şi
trenurile sunt liniştite, de parcă nu
ar vrea să sperie oraşul în care ajung.
Tandemul Fargue – Beucler se opreşte
la bufetul gării, unde meniul, desigur,
nu este extraordinar, multe feluri de
pe listă nu sunt disponibile. Dar ce
linişte, ce solemnitate! Cel mai mărunt
zgomot de furculiţă atinge intensitatea
unei sirene de vapor. Convivii discută
cu multă gravitate despre probleme
care agită întreaga planetă, iar dacă
se insultă unii pe alţii, o fac măsurat,
cu voce joasă, ca şi cum ar recita
poezii4.
Şi pentru că veni vorba de poezii,
de ce să nu reluăm unele „idei
rătăcitoare” sub formă de aforism,
care au ca subiect poemul, poetul
şi poezia în general? Nimic mai delicat
decât această stare de spirit care
poate supravieţui sub formă de cuvinte,
deşi ea poate exista şi în afara lor.
„Poezia surprinde totul, fără a fi
vreodată surprinsă.” „Poetul nu caută,
ci descoperă. El este omul flagrantelor
delicte.” Este vorba, ne putem da
seama imediat, de un mod de a înţelege
poezia en flâneur; aceasta survine la
incidenţa dintre privire, acustică şi
obiectele dispuse într-un context
favorabil exploziei lirice. De aceea
cuvintele nu sunt necesare, efectul
lor este adesea inadecvat; „zguduitura
trebuie trăită până la ultima rezonanţă”,
altminteri „cuvintele coboară mult
prea repede jaluzelele”. La fel, „poezia
ia naştere la întâlnirea dintre lucruri
şi cel ce le spionează. Este un contact,
o scânteie, o explozie de gaz de mină”.
Obiectul, raza de lumină, clipa vor
să placă, solicită sensibilitatea. Poetul
aşteaptă un declic, un freamăt, are
auz bun5... Nimic nu-i scapă, nici o
rumoare nu-i este străină. Poate că
tocmai acesta este scopul pietonului,
sfera opalescentă a peregrinărilor
sale.
_____________
1 L.-P. Fargue, A. Beucler, Composite,
prefaţă de Pierre Loubier, Gallimard,
2013, p. 54.
2 Ibidem, p. 20.
3 Ibid., p. 21.
4 Ibid., p. 35-36.
5 Cf. ibid., p. 107-115.
