Anca Manolescu, Modelul Antim,
modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi
prietenie spirituală,
Editura
Humanitas, Bucureşti, 2015, 332 pag.
Judecată după înfăţişare,
Anca Manolescu surprinde:
trăirea în duh şi-o ascunde
sub un smalţ rece de
eleganţă prevenitoare,
de aici impresia de fire
emotivă ţinută sub o copcă
glacială. Autoarea e o intransigentă
politicoasă, în pielea căreia
întîlnim o pietate ce s-a refugiat
în spatele unui jargon. Şi deşi
are paloarea unei vestale şi
silueta unei maici, nu mi-o
pot închipui bătînd mătănii în
faţa icoanelor şi nici nu o văd
stînd la coadă spre a atinge
moaşte.
Altarul ei e biblitoteca, iar anafura
e trupul literelor. E în ea o aplecare
statornică spre răsfoitul tomurilor
vechi, pe care le conspectează migălos,
sub chipul unor fişe de care va face
uz în cine ştie ce note de subsol. La
această vestală, credinţa pîlpîie în
ritmul unei tenace acribii scolastice,
autoarea fiind o natură livrescă, căreia
lucrul cu cartea i-a devenit o a doua
natură. Înconjurată de cărţi, te-ai fi
aşteptat ca zelul studios să nu-i
depăşească pragul filosofiei inepte,
acea formă desuetă de acrobaţie
conceptuală în care schemele ţin loc
de trăire.
Numai că Anca Manolescu respinge
filosofia de aparat, cum nu se împacă
cu şiragul noţiunilor speculative. Dacă
ar fi pusă să aleagă între Kant şi Noica,
l-ar prefera negreşit pe Andrei Scrima,
apetitul ei spiritual împingînd-o de
partea duhovnicească a filosofiei.
Tocmai de aceea Anca Manolescu e
precum o credincioasă care, respirînd
aerul filosofiei, trăieşte nemulţumirea
de a nu-şi găsi locul printre abstracţiuni.
Urmarea acestei nemulţumiri este
stăruinţa cu care cere filosofiei să
fie formatoare în sensul ridicării spiritului
la o viziune sacră. Filosofia e scara ale
cărei trepte duc la numen, e pregătirea
făcută în vedere întîlnirii cu transcendentul,
e preludiul silogistic al marelui rendezvous.
Într-un cuvînt, filosofia trebuie
să fie o experienţă iniţiatică, şi nu o
gimnastică de noţiuni. Trebuie să fie
o propedeutică, adică chin studios pus
în slujba unei eventuale mîntuiri. Şi
cum chinul devine suportabil atunci
cînd studiul se petrece într-un grup
de prieteni, filosofia nu cere claustrare,
ci dialog cu alte minţi înrudite.
Deja am schiţat cele patru însuşiri
din îmbinarea cărora se desprinde
definiţia filosofiei: ea trebuie să fie
sapienţială, să fie metanoică, să fie
colocvială, şi în cazurile fericite, să fie
soterică. Latura sapienţială trimite
la arta de a gusta viaţa din perspectiva
sacrului. Latura metanoică cere
transformarea insului, căci o filosofie
a cărei exersare nu te schimbă e făcută
degeaba. Latura colocvială cere grupul
minim de prieteni cu care împărtăşeşti
aceleaşi premise de viaţă. În fine, latura
soterică e ţinta pe care o urmăreşti
fără să ai certitudinea c-o vei atinge,
căci atingerea nu depinde de tine, ci
de graţia divină venind de sus.
Cu aceste însuşiri în minte, Anca
Manolescu coboară în istorie şi caută
exemple de cercuri studioase în care
filosofia a năzuit să atingă măcar
una din însuşirile amintite, rîvnind în
consecinţă să fie cînd sapienţială, cînd
metanoică, cînd soterică. Rezultatul
e o cazuistică numeroasă de grupuri
avîndu-i ca protagonişti pe: Synesios
şi Hypathia, Plotin şi Gemina, Platon
şi Socrate, Amelios şi Porfir, Pantaenus
şi Clement, Colotes şi Epicur, alături
de cercul lui Origen, al lui Pitagora,
Grigore Taumaturgul, Iamblichos,
Apolonios din Thyana, Evagrie Ponticul
etc. În aceeaşi categorie intră „Rugul
Aprins” de la Antim şi şcoala de la
Păltiniş, şi chiar dacă cele două exemple
româneşti i-au inspirat autoarei titlul,
grosul volumului stă în descrierea
celorlaltor cercuri.
Din dorinţa de a-l deosebi pe
intelectualul studios de alte figuri
năzuind spre transcendent, Anca
Manolescu propune o triadă: mai întîi
omul evlaviei comune, adică mediocrul
pios căruia munca minţii îi repugnă
pînă acolo că o înlocuieşte cu trăirea
brută a cutumelor, în al doilea rînd
misticul radical care, fugind de teorie,
năzuieşte la contopirea cu Dumnezeu
şi, în al treilea rînd, filosoful ce-şi face
din studiu o înaintare metodică spre
numen. Toţi au aceeaşi ţintă – divinul
– numai că fiecare o urmăreşte în felul
lui: mediocrul pios se lasă în voia
comodităţii, misticul se aruncă cu capul
în gol şi numai sudiosul scolastic se
supune unui efort de înţelegere. Primul
stă pe loc complăcîndu-se în ignoranţă,
al doilea sare în numen după ce şi-a
anulat raţiunea, al treilea urcă pas cu
pas prin strădanie impusă. Preferinţa
autoarei se îndreaptă spre cea de-a
treia variantă.
Pentru Anca Manolescu, orice om,
dacă e profund, e neapărat tendenţios,
slujind unei tendinţe în virtutea căreia
spiritul năzuieşte să se întîlnească cu
zeul. Dar neajunsul filosofiei e că
rămîne o pregătire în vederea întîlnirii,
nicidecum o garanţie că întîlnirea va
avea loc. Oricum, în cursul pregătirii,
intelectul nu poate face mare lucru
dacă nu e sprijinit de credinţă, de aceea
Anca Manolescu caută împăcarea celor
două facultăţi – raţiunea şi credinţa –
pe care laicizarea crescîndă a modernităţii
le-a pus pe picior de rivalitate. În
strădania de a urca spre divinitate,
raţiunea şi credinţa îşi pune piedică
una alteia, astfel că ori credinţa tulbură
raţiunea alternîndu-i schemele, ori
raţiunea trage în jos credinţa, încărcînd-o
cu balastul teoriilor. Într-o astfel de
rivalitate, una din facultăţi trebuie
păstrată şi cealaltă sacrificată. Numai
că Anca Manolescu le păstrează pe
amîndouă, neacceptînd ideea unui
filosof căruia îi lipseşte credinţa. Din
acest motiv, autoarea vrea o îmbinare
a principiului monahal ora et labora
(rugăciune şi travaliu) cu regula scolastică
ratio, questio et solutio (raţiune, întrebare
şi dezlegare). Potrivit acestei logici,
filosoful perfect e o îmbinare de Valeriu
Gafencu cu Alexandru Mironescu: o
stofă de mistic peste care s-a altoit
mintea unui intelectual cu două doctorate
(în filosofie şi chimie)
Paradoxul Ancăi Manolescu este
că, în ciuda apologiei pe care o
aduce filosofului studios, febleţea pe
care o are faţă de lumea credinţei o
apropie mai mult de principiul monahal
decît de regula scolastică. Deşi cu
mintea autoarea înclină spre ratio, cu
sufletul trage de partea lui fides.
Mai mult, prin imboldul credincios,
Anca Manolescu e mai aproape de
spiritul Antimului decît de tiparul
Păltinişului. Între rugăciunea inimii
de la Antim şi obsesia ideii pe care
Noica le-o cultiva discipolilor nu
sunt puncte comune. Rugăciunea
nu intră în panoplia de arme filosofice,
cum nici credinţa nu face casă bună
cu speculaţia. La idei filosoful nu ajunge
rugîndu-se, cum nici conceptul nu-i
cade în cap prin revelaţie. Scrîşnetul
minţii e o trăsătură de care misticul
se fereşte într-adins. Din acest motiv,
Anca Manolescu e cu precădere antimică
şi prea puţin păltinişeană. Sau, în
alt jargon, autoarea e cabasilică în
literă, dar palamitică în spirit, asta
însemnînd că, deşi laudă studiul
intelectual, e atrasă de trăirea mistică.
Latura cabasilică (Nicolae Cabasila)
a isihasmului preferă doctrina şi fuge
de credinţa incultă, pe cînd latura
palamitică (Grigore Palama) privilegiază
mistica şi respinge teoriile savante,
potrivit convingerii că mîntuirea cere
rugăciune, nu exces intelectual. Palama
e apofatic, negînd şansa de a afla ceva
despre Dumnezeu cu ajutorul minţii,
pe cînd Cabasila crede în puterea
intelectului de a se ridica la Dumnezeu.
Anca Manolescu vrea rigoare cabasilică
pe linie verticală, dar pe dinăuntru
aderă la soluţia mistică a Rugului
Aprins.
Unghiul în care se aşează autoarea
spre a-şi scrie cartea nu e nici estetic,
nici etic şi nici filosofic. E un unghi
teologic în care filosofia e asimilată cu
itinerarium mentis in Deum. Potrivit
acestui unghi, credinţa e o virtute
ascensională ce dă intelectului energia
de trebuinţă pentru urcuş. Ce place
la volum e diversitatea pestriţă de
exemple prin care autoarea îşi ilustrează
distincţiile, dar ce contrariază e prăpastia
dintre exemple. Şi pentru asta nu
trebuie să-l compari pe Pitagora cu
Grigore Taumaturgul, ci e îndeajuns
să te opreşti asupra exemplelor din
titlu. Antimul stă pe alt calapod de
spirit decît Păltinişul, iar „prietenia
spirituală” pe care o putem declara
drept numitor comun al celor două
grupuri e o stihie atît de vagă că o
putem aplica cu aceeaşi îndreptăţire
unor cercuri care nu au excelat în
studiu. Mai mult, Noica nu credea în
virtutea soteriologică, metanoică sau
sapienţială a filosofiei, calităţi fără de
care Rugul Aprins nu poate fi înţeles.
O carte a cărei erudiţie ascunde
o pietate în virtutea căreia Anca
Manolescu e înlăuntrul Antimului şi
în afara Păltinişului.
