Pierre Charras (n. 1945), profesor, actor şi traducător din engleză, e autorul a numeroase romane, dintre care Monsieur Henri a fost distins cu "prix des deux Magots" în 1995, iar Dix-neuf secondes a obţinut Premiul FNAC în 2003. În toamna lui 2006, Pierre Charras publică la Mercure de France Bonne nuit, doux prince - o carte tulburătoare care s-a bucurat, fără întârziere, de o primire favorabilă.
Roman de dimensiuni reduse, cu doar trei personaje, o substanţă narativă restrânsă, un subiect sfios confesiv, conceput cu fineţe, discreţie şi afecţiune ca un inventar al gesturilor nefăcute ori ratate ale unor oameni pe care moartea îi va despărţi fără ca ei să-şi fi spus cuvintele simple care ar fi fost de spus.
Construcţie mozaicată, rezultând din asamblarea amintirilor despre amintiri: ale tatălui - rând pe rând, copil, adolescent, adult - şi ale fiului care urmează acelaşi traseu. Liantul care dă coerenţă acestui mozaic este asigurat de comentariile autorului când sentimentale, când ironice, când aspre, când detaşate.
Publicăm mai jos fragmente din romanul lui Pierre Charras ce va apărea în colecţia "Cartea de pe noptieră", la Editura Humanitas.

După moartea tatălui, fiul îşi asumă vinovăţia. Încearcă izbăvirea scriind acest roman puternic şi tulburător, ţesut ca un giulgiu cenuşiu cu care-şi va înveli morţii, discret recviem la despărţirea de ei. În acest fel, cuvântul scris îşi va lua revanşa faţă de cuvântul nerostit în toate ocaziile ratate, acum recuperate prin forţa amintirii. Dincolo de viaţa lor anonim şi rapid consumată, va rămâne evocarea ei, mai durabilă şi mai iradiantă, prin forţa şi frumuseţea cuvântului scris. (...)
Totuşi, nu-l cunosc. Nu ştiu nimic despre el. Sau atât de puţin. Şi pe urmă, se îndepărtează. Timpul se consumă. Se micşorează. Când a murit, tata avea treizeci şi patru de ani mai mult ca mine. De atunci ne tot apropiem. Micşorez diferenţa. Încă cincisprezece ani, zece, în curând cinci. O să am vârsta lui. O să încep o perioadă de viaţă pe care el n-a cunoscut-o. Cel puţin, dacă ajung până acolo. La şaizeci şi nouă de ani eşti încă tânăr. Din ce în ce mai tânăr. Când eram copil, bunica, la optzeci de ani, era privită ca un fenomen. Bătrânica aceea în negru, cu şalul croşetat pe umeri, părea uitată de Dumnezeu. Nici rana de la mână, care nu se cicatriza, nu putea să-i vină de hac. A murit în somn. Acum, la optzeci de ani, te bronzezi pe plaje şi mori tragic în accident de maşină, ca să nu zic de motocicletă.
Deci ce rămâne din acest om pirpiriu, îmbrăcat cu mare grijă în haine comode? Ce vor fi reţinut platanii care mărginesc încă bulevardul despre acest trecător furişat, cu fularul de mătase înnodat sub gulerul deschis al cămăşii?
Şi dacă plimbările lui zilnice au fost acelea ale unui deţinut rotindu-se prin curtea închisorii? Sau ale unui defunct care şi-ar fi căutat ieşirea din Infern? (...)
Începând din acea zi, ar fi trebuit să-mi fie mai uşor să vorbesc despre el, căci timp de douăzeci şi unu de ani din cei treizeci şi cinci care-i mai rămâneau pentru a se preface că trăieşte - fiindcă viaţa, cea adevărată, era convins că trecuse pe lângă el -, eu eram acolo, foarte aproape. Un martor. N-am nimic de reconstituit, de presupus, de dedus. Mi-e de-ajuns să povestesc.
Numai că, iată, cred că am uitat totul. Ca şi cum ar fi luat cu el dovezile existenţei noastre comune.
La prima generaţie de calculatoare personale, înainte de introducerea unei întregi baterii de salvare care ni se lipeşte de degete ca leucoplastul Căpitanului Haddock, se găsea pe tastatură o tastă pe care scria "clean screen". Puneai arătătorul pe ea şi totul dispărea. Nu mai rămânea nimic. Mă tem ca tata să nu fi apăsat pe tasta asta înainte de a pleca. Nu vroia să lase nimic în urma lui şi e adevărat că nu-mi rămâne nimic, azi, după atâţia ani, în afară de amărăciune.
Dar amărăciunea este încă acolo, întreagă. Rotundă. Înmuiată în lacrimi. N-ai reuşit, tată.
Rămân câteva imagini. Mereu momente când era descumpănit. Când ar fi trebuit să-l consolez, să-l liniştesc, să-l strâng la piept. Şi eu care am păstrat atâta distanţă. Până într-atât încât, în rarele mele vizite din ultimii ani, înainte de ruptura definitivă, ne mulţumeam să ne strângem mâna.
Tocmai despre mâna lui, care o ţinea pe a mea, păstrez amintirea cea mai precisă. Mai ales că îmi lipseşte. De n-o fi copilăria mea, pe care o plâng. E acelaşi lucru, cred, copilăria mea şi mâna lui. Să adaug despre copilăria mea că avea degetele strânse peste ale mele şi că mă trăgea înainte cu o linişte care-mi dădea încredere. (...)
- Poftim, e pentru tine.
Avea capul aplecat. I-am urmărit privirea. Acolo, în locul în care se îngrămădea de obicei încălţămintea, lucea o cutie de scule vopsită roşu aprins. S-a aplecat s-o ridice. După ce a pus-o între noi, a deschis-o. Ea se desfăcu dezvăluind trei nivele de fiecare parte, toate pline cu ciocănaşe, şurubelniţe sau alte obiecte enigmatice.
- Pentru mine?
S-a întâmplat ceva ciudat: m-a apucat un râs nebun. Am reuşit să mă abţin, dar am plătit această victorie prin mutism. Dacă aş fi vorbit, aş fi râs. Poate ar fi fost preferabil să vorbesc. Nimic nu putea să-i facă mai rău tatei decât tăcerea asta, astăzi sunt foarte conştient. El a avut un moment de înlemnire în care trebuie să se fi întrebat dacă să-mi pună cutia în braţe. Dar a renunţat şi a pus obiectul jos, în dulap. A închis uşa şi s-a întors în bucătărie, cu capul plecat.
Îl vedeam îndepărtându-se, cu ceafa slabă, capul chel, umerii căzuţi. Nu m-am mişcat.
Ar fi trebuit să-l chem, să-l strâng în braţe, să-i spun că eram bucuros că-mi face aşa un cadou, ca să-mi uşureze viaţa de toate zilele, obiecte care lui i-au permis să fie el însuşi. Dar nu m-am mişcat, n-am zis nimic. Am resimţit doar o mândrie că-mi stăpânisem râsul nebun.
Asta a fost, în fond, povestea noastră. Gesturi pe care nu le-am făcut. Cuvinte pe care am neglijat să le spun. Elanuri de iubire, azi, perimate, care mă înăbuşe.
Nu încetez să fac inventarul ocaziilor ratate. Ca ziua aceea, de la Nisa.
Căci mergeam la mare, în vacanţă, de parcă am fi fost bogaţi. Dar fotografiile care depun mărturie despre aceste veri dovedesc clar că nu eram. Privesc fotografiile astea. Într-una, tata e în picioare în apă şi-şi strânge pleoapele din cauza soarelui. Are un aer pierdut şi-şi trece mâinile peste cap. S-ar zice că-şi ridică braţele pentru că e ameninţat că o să fie lichidat.
În afară de pietrişul torţionar, plaja de la Nisa are o caracteristică: la un metru de mal, nu mai atingi fundul cu picioarele; cel mai mic val te răstoarnă. Asta i s-a întâmplat tatei. Slab înotător, intrase în apă mai mult ca să se răcorească. În acel moment marea întreagă s-a abătut asupra lui. S-a ridicat repede în picioare, dar era prea departe şi a dispărut din nou. I-a trebuit multă vreme ca să iasă din capcana asta. Până la urmă, a revenit în picioare, gâfâind, şi şi-a ridicat mâinile ca să-şi pipăie capul. Asistasem la scenă şi ar fi trebuit să mă duc spre el, să mă neliniştesc sau, poate, ceea ce ar fi preferat fără îndoială, să râdem împreună. În loc de asta, am făcut fotografia care i-a înregistrat deruta şi care mai este aici, în faţa mea, după atâţia ani de când el a dispărut. (...)
Plângea. Tata. Acolo, întins pe patul lui îngust, legat cu atâtea tuburi de maşinării zgomotoase, prost bărbierit, nepieptănat, flancat de un fiu pe care îl repudiase, tata plângea.
Trebuia să reacţionez. Să zic ceva. Dar ce? Mă simţeam oprit la o intersecţie de drumuri necunoscute. Trebuia să merg drept înainte şi să traversez răscrucea? S-o iau la stânga? La dreapta?
M-aş fi lăsat şi eu podidit de lacrimi. Ar fi fost o soluţie, un confort. Aşa, am fi plâns amândoi. Aproape unul în braţele celuilalt. Ca nişte copii. Am fi fost doi copii. Aş fi fost un copil.
Dar era prea târziu. Nu mai plângea. Îşi învinsese emoţia. Prin puterea voinţei, fără îndoială. Acea voinţă care nu-i lipsise niciodată şi care mie mi-a lipsit atât de mult, în toate împrejurările.
Se mişca. Mâna lui se mişca.
La început am crezut că o să scrie. Dar degetele lui au dat drumul creionaşului rămas cuminte de-a lungul carnetului, pe cearşaful galben. Braţul s-a îndoit şi s-a izbit de al meu. Am vrut să dau înapoi ca să nu-i stânjenesc mişcarea. Dar mâna lui s-a rotit şi degetele i s-au strâns pe încheietura mâinii mele şi acolo au rămas.
Niciodată vreo arsură n-a fost atât de voluptoasă. Era o strânsoare de gladiator, de trapezişti. Era o strânsoare admirată de copilul cocoţat pe scaunul său ridicat, în ultimul rând al cinematografului. Era o strânsoare de duminică. De fericire.

Dintr-o dată, aveam atâtea să-i spun. Eram gata să vorbesc, dar a dat drumul mâinii mele, iar a lui a căzut pe cearşaf, lângă creion, ca o frunză moartă. A închis şi ochii. Mi se părea că zâmbea. (...)
Aici începe durerea. Când s-a prefăcut în fum, el n-a mai fost nicăieri. Timp de şaptesprezece ani mama l-a aşteptat să se întoarcă de la plimbare. Ca o nebună? se va spune. Da, ca o nebună. De altfel, mama era nebună. Era nebună după el. (...)
Prinţe... Aş fi vrut să scriu totul despre tine. Aş fi vrut să-i fac pe mulţi geloşi. Aş fi vrut ca toată lumea să afle de norocul pe care l-am avut... Am citit de curând un roman istoric care se petrece pe vremea lui Ludovic al XIV-lea; eroul era întemniţat la Bastilia, unde îşi împarte celula cu un tânăr hoţ; conversaţia se leagă şi îşi fac mărturisiri unul altuia; se îmbărbătează cum pot; într-o dimineaţă vin să-l ia pe tânăr să-l ducă la eşafod; ajuns la uşă, se întoarce spre tovarăşul lui de mizerie şi îi spune: "Domnule, mi-ar fi plăcut să-mi fiţi tată". M-am gândit la tine, tată. N-a existat niciodată nimeni în afară de tine, nu există nimeni şi nu va exista nimeni căruia să-i pot spune aşa ceva.