Cu Horea Paştina s-a întîmplat un lucru bizar: silit fiind să-şi dea doctoratul la bătrîneţe, spre a-şi păstra statutul de cadru universitar la Academia de Arte din Bucureşti, venerabilul pictor s-a pomenit într-o delicată postură: să scrie o lucrare academică despre o artă pe care, practicînd- o toată viaţa, a trăit-o mereu sub chipul intuiţiilor şi rareori sub forma conceptelor.
Altfel spus, pictorul ştie să facă un tablou, dar nu ştie să scrie despre el. Sub unghiul convenţiei didactice, toţi ştim ce este o teză de doctorat: apoteoza birocraţiei universitare în viaţa fiecărui intelectual ambiţios, adică îndurarea unui chin din nevoia de a urca treptele palmaresului. Şi cum treapta era obligatorie pentru a astupa gura adversarilor, Horea Paştina a trebuit să primească jugul.
Urmarea a fost o neaşteptată tortură: natură mistică fără aptitudini verbale, pictorul a intrat în pielea unui schingiuit căruia i s-a cerut ca, în loc de tente cromatice, să scoată din el nuanţe verbale. Să ne închipuim un scriitor care e pus să-şi descrie vocaţia literară sub forma pictării unor pînze colorate. Mîzgăleala ineptă la care s-ar deda ne-ar arăta nu numai lipsa lui de înzestrare plastică, dar chiar ar arunca o umbră de îndoială asupra talentului său verbal. Ceva asemănător s-a întîmplat cu Horea Paştina: pentru el, pictura e desen şi culoare, nu cuvinte şi nici sintaxă discursivă, artistul simţindu-se în elementul lui atunci cînd pune forme pe pînză, nu atunci cînd leagă noţiuni pe hîrtie. Şi atunci cum să-şi păstreze înălţimea artistică fără să cadă în capcana trăncănelii doctorale?
Lui Horea Paştina încercarea i s-a părut atît de absurdă că a rezolvat-o în singurul mod în care a crezut că nu-şi trădează vocaţia: a întocmit o compilaţie de texte în cuprinsul cărora i-a lăsat pe alţii, mai înzestraţi ca nerv expresiv decît el, să vorbească despre pictură. E ca şi cum, intuind că nu poate excela în peristaltica lexicală, i-a delegat pe alţii mai buni s-o facă. Rezultatul acestei delegări e atipic şi spectaculos: atipic, fiindcă volumul nu are nimic din ariditatea cerută de canonul unei teze de doctorat; spectaculos, fiindcă tomul e pătruns de atmosferă duhovnică: e un cîmp afectiv născut dintr-o credinţă care absoarbe cititorul, făcîndu-l să resimtă lectura ca pe o iniţiere într-o ordine nevăzută. Artistul scrie în legea lui, compilînd citate din sfinţi, filosofi, deţinuţi politici, pictori sau critici plastici.
Sub unghi emotiv, Horea Paştina e o natură retractilă, fără zvîcniri expansive de ambiţie creatoare. Fibra lui pare atinsă de o sfîrşeală resemnată, al cărei efect asupra cititorului e de liniştire treptată. Citeşti cartea ca să te iniţiezi într-o linişte interioară. De aceea, prima jumătate a volumului îţi dă o senzaţie de parigorie, adică de mîngîiere prin cufundare într-o acalmie de duh. Principalul merit al autorului este că are fler în selectarea citatelor, în schimb, atunci cînd scrie cu mîna lui, spre a da liant fragmentelor, Paştina duce lipsa emoţiei înrîuririi, adică a fermentului de contaminare sufletească. De aici tonul stins şi placid, ivit parcă dintr-un timbru mătăsos, de fiinţă reculeasă şi interiorizată.
Din acest motiv, din carte nu reiese cît de talentat e pictorul, ci cît de credincioasă îi este stofa lăuntrică. Volumul are mireasmă de tămîie, fiind atrăgător prin felul blajin în care te absoarbe în aerul lui. În schimb, e de prisos a căuta o coerenţă în desfăşurarea fragmentelor, cartea putînd fi citită de oriunde, acolo unde se deschid paginile sau acolo unde te îndrumă cuprinsul ei. Logica ei e una singură: un creştin te introduce în lumea picturii, pe care o înţelege ca pe o încercare de a înfăţişa cromatic prezenţa indicibilă a elementului divin. Accentul cade pe prezenţa numinoasă, nu pe valoarea laică a picturii. Totul e să pictezi „văzduhul“, adică duhul care începe să se vadă. Bucăţile par inspirate de o trăire care, neputînd fi prinsă în cuvinte, poate fi surprinsă doar de chenarul unui tablou. Pe scurt, Dumnezeu se străvede mai bine într-un tablou decît într-un tratat de teologie. De aceea, pictura cere asceză, smerenie şi credinţă, ea nefiind o artă oarecare, ci o iniţiere de ordin mistic.
Singura nedumerire priveşte jumătatea a doua a cărţii, unde pictorul strînge meticulos o puzderie de texte şi cronici plastice al căror obiect este propria pictură. Senzaţia pe care ţi-o lasă e deconcertantă, evlaviosul pictor lepădîndu-şi smerenia spre a-şi contempla cu trufie chipul oglindit în laudele criticilor. E aici ceva dintr-o semeţire orgolioasă de rău-augur, nici un artist sigur pe el nepierzîndu-şi vremea cu antologarea banalităţilor preţioase pe care contemporanii le-au spus de-a lungul timpului despre el. În schimb, cine e preocupat cu precădere de ecouri critice, adunîndu-le cu migală într-un opis de bilanţ valoric, nu se poate lăuda cu virtutea modestiei. Umilul spăşit care-şi înalţă, cu grijă de filatelist, o antologie de verdicte plastice pare să fie ros de o ascunsă vanitate artistică, de aceea partea a doua e în contrast flagrant cu prima: de la tonul recules şi tihnit al artistului înduhovnicit se sare la mustăcirea drăcească a artizanului ahtiat după reacţii de specialitate.
În fine, e anevoie să-ţi pui numele pe o carte din care trei pătrimi nu sînt scrise de tine, pretenţiile auctoriale venind nu doar împotriva conţinutului tomului, dar şi împotriva bunului-simţ editorial. Mai potrivit ar fi fost un volum omagial sau un simplu curs didactic în care autorul să precizeze de la început rostul colajului de citate din cuprinsul lui. E drept, talentul artistic cere orgoliu, adică vînă lesne iritabilă la întîlnirea cu părerile aspre, dar de aici şi pînă la bucuria de a te desfăta citind paginile altora despre tine, şi nu oriunde, ci chiar în cartea al cărei autor te pretinzi a fi, e semn de imbold clar întru slavă deşartă. E de neînţeles cum de un om cu sfiala lui Horea Paştina s-a lăsat îmbrobodit de şoapta diavolului de sub catapeteasma picturii, ridicîndu-şi singur un procov de laude pe care l-a lăsat apoi să plutească editorial peste masa cititorilor, sub pretextul editării unei teze de doctorat. Dar Ascult şi privesc nu este o teză de doctorat şi cu atît mai puţin o carte de autor, ci un florilegiu delicat în care Horea Paştina joacă rolul unui compilator (inspirat!) de bucăţi memorabile. Din tonul profesorilor universitari care au alcătuit comisia de evaluare doctorală se simte compătimirea faţă de situaţia nefirească în care a fost pus Horea Paştina. Să-i ceri unui maestru într-ale picturii să-şi dea doctoratul în pictură e un act ireverenţios, ba chiar o impoliteţe făţişă.
Dar care e pînă la urmă morala volumului? Că o inaptitudine poate fi sursa unei reuşite (cea a primei jumătăţi a cărţii). Dacă Horea Paştina ar fi ştiut să scrie şi ar fi respectat convenţia breslei, compunînd sisific un tom de acribie erudită, rezultatul ar fi fost o pleaşcă de maculatură searbădă, una din nenumăratele inepţii docte care umplu rafturile bibliotecilor. Aşa însă, s-a întîmplat un lucru prodigios: mutul i-a lăsat pe alţii să vorbească în locul lui, selectîndu-i după impresia pe care i-a lăsat-o cuvîntul lor. Şi impresia a fost fină, de unde şi reuşita selecţiei. Cum spuneam, din volum nu reiese talentul de pictor al autorului, ci doar flerul de colecţionar în vorbe inspirate. Sub unghiul instrucţiei în pictură şi în viaţa creştină, volumul Ascult şi privesc. Atelierul ca experienţă didactică e o fericită invitaţie la cizelare în duh. În schimb, sub unghi auctorial, cartea e o uzurpare.
Volumul îşi lasă în urmă autorul, fiind excelent prin citate şi dialoguri, şi telegrafic pînă la serbezime prin intervenţiile autorului. Dată fiind însă impresia totală, de iniţiere subtilă într-un plan nevăzut şi totuşi presimţit, Ascult şi privesc are virtuţi duhovniceşti şi implicit metafizice, adică exact ce lipseşte în genere uscatelor teze de doctorat uzual.
