Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Plastică:
,,Pictura este numărul suprem..." de Pavel Şuşară


(fragment dintr-o discuţie cu François Pamfil)

Pavel Şuşară: François Pamfil, dacă aş face acum o anchetă pe stradă şi aş întreba trei trecători, din trei generaţii diferite, cine este François Pamfil, care crezi că ar fi răspunsul?
François Pamfil: Depinde pe cine aţi nimeri din aceste trei generaţii...
Trecînd peste aspectul individual, să păstrăm doar ideea de generaţie...
...să păstrăm mai bine ideea de pictor!
Bine, să zicem atunci că cei trei sînt chiar pictori şi sînt vizitatori ai expoziţiilor tale...
N-ar şti nici unul să spună nimic, pentru că n-am mai făcut expoziţii de nu mai ştiu cînd...
Insistenţa mea asupra celor trei generaţii nu este chiar inocentă. Crezi că dacă generaţiile mai tinere nu au apucat să te cunoască, nici memoria celorlalte generaţii nu mai păstrează numele lui François Pamfil şi informaţii despre activitatea sa de-a dreptul prodigioasă?
Are tot interesul!
De ce crezi asta?
Pentru că, dacă te-ai bucurat de un anumit succes la un moment dat, - şi Dumnezeu a fost îngăduitor cu mine aici - mai ales la o vîrstă tînără, primeşte şi amenzi, dacă nu cumva devii chiar intolerabil.
Dar succesul tău la o vîrstă tînără, aşa cum spui, a întîlnit aceeaşi vîrstă tînără a colegilor tăi de generaţie. Crezi că în memoria lor n-a rămas nimic din perioada succesului pe care tocmai îl invocai?
Nu despre ei era vorba, iar atitudinea lor nu m-a deranjat niciodată pentru că muşcăturile lupilor tineri nu deranjează. M-au deranjat resentimentele celor care aveau deja o operă.
Eu nu mă refer acum la resentimente sau la simpatii, ci la măsura în care prezenţa ta culturală, pentru că, în mod evident, ea este mai mult decît una artistică, a intrat în conştiinţa unei anumite generaţii. Sunt convins că generaţiile tinere te cunosc mai puţin pentru că prezenţa şi acţiunile tale publice au fost extrem de discrete în ultima perioadă, dar în spatele acestei discreţii - şi în momentele tale de manifestare maximă - se ascunde o activitate covîrşitoare. Vreau să spun că tu ai făcut cam tot ce se putea face în spaţiul artelor vizuale: ai făcut scenografie, grafică de carte, grafică de revistă, ai făcut pictură...
...am făcut coperte, am făcut ilustraţii, am ilustrat într-un mod copios, uneori copios pînă la necuviinţă, gazete; evident că nu gazete de caricatură, ci reviste de artă şi importante reviste culturale. La un calcul aproximativ, cred că am minimum 3000 de ilustraţii apărute în gazetele literar-artistice.
Tocmai! Şi, în acest context, aş vrea să spun că, dacă în peroada care a urmat mişcărilor din decembrie '89, mai bine zis carnagiului din decembrie '89, se poate vorbi despre un stil Dan Perjovschi în publicistică şi în gazetărie, în anii '70 exista un stil François Pamfil...
Mult mai devreme...
în anii '60...
Da, mai exact... Eu vă mulţumesc pentru remarca privind stilul, dar perioada mi-e greu s-o circumscriu exact, dar, să spunem aşa, este vorba de intervalul '65/'66 - '72/'73.
în afară de genurile amintite pînă acum, ai mai făcut...
...am mai făcut perete, adică artă monumentală. Am făcut la Ploieşti un graffiti de 35/38 m, dacă ţin bine minte, pe care, chiar dacă a fost făcut înainte de ,,opereta din '89", îl pot semna şi acum.
Trecînd peste varietatea şi cantitatea imensă a muncii tale de grafician şi de ilustrator, tu eşti cunoscut în mod particular ca pictor, şi dimensiunea cea mai pregnantă şi mai solidă a creaţiei tale, atît ca spectacol imediat, cît şi ca impact asupra memoriei, este aceea a picturii.
Pot să răspund printr-o metaforă?
Evident!
Pictura este numărul suprem în marele spectacol al circului meu! Toate celelalte sunt antrenamente de forţă şi de dibăcie.
Depăşind acum spaţiul antrenamentelor şi situîndu-ne strict în perimetrul picturii, tu ai fost asimilat unui anumit gen de suprarealism. Cum comentezi, ca subiect, acest plasament istorico-stilistic pe care ţi l-au rezervat critica şi percepţia publică? Te simţi solidar cu ideologia, cu estetica şi cu mentalitatea suprarealistă?
Ar trebui făcută puţină istorie contemporană pentru a putea zîmbi între ghilimete. Fiind un desenator, cîndva, reputat, aşadar un om al alb-negrului, am simţit, la un moment dat, nevoia culorii. Eu sînt un pictor autodidact...
în ce sens?
în sensul că pe diploma mea scrie: diplomat în grafică, specialitatea gravură.
Asta e doar o specializare academică, una aproape abstractă...
...academică, bineînţeles. E vorba de specializarea academică. Deci, ajungînd la un fel de saţietate a alb-negrului şi, de ce să n-o mărturisesc, la o anumită oboseală înlăuntrul unui manierism în care mă bălăceam inconştient din cauza succesului public...
Al unui manierism care invocă manierismul istoric?
Nu, nu! Al unui manierism personal, care invocă devitalizarea..., am simţit, la un moment dat, nevoia împărtăşirii. Eram mult prea păcătos!