Născută în 1952 la Copenhaga, a absolvit studiile universitare în 1977 și a debutat în 1981. Este membră a Academiei Daneze, a fost tradusă în numeroase limbi și a obținut premii prestigioase, începând cu premiul Consiliului Nordic (1999). Cu acest prilej, și totodată
cu prilejul apariției volumului Poarta reginei, 1999, am prezentat-o în România literară. De atunci, în cele aproape două decenii trecute, a mai publicat două romane (cel mai recent, Stele fără țară, 2008) și patru volume de versuri, Balenele la Paris, 2002, Caii lui Tarkovski 2006, Busola păsării călătoare 2010, Soarele salamandrei 2012, devenind și Doamnă de Dannebrog (cu această decorație în rang de cavaler). Pia Tafdrup a participat la câteva festivaluri literare în România, cel mai recent fiind Lit Vest 2017 LiTerrarium, organizat de Consiliul Județean Timiș și Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel“, prilej cu care mi-a făcut plăcere să-i transpun o selecție de poeme din cele patru volume recente, mai sus pomenite.


Sâmbure

Eram o noapte în august, de cealaltă parte a
ghețurilor planetei,
eram mâna care apuca și strângea,
eram avalanșă, negru-însângeratul perete în
flăcări,
eram înfricoșătorul pasaj din inima mamei
hotârând dacă viața merită să fie trăită,
eram pofta tatălui meu, eram uitare,
eram puls în pământ, în cele mai adânci vine,
eram roua ierbii într-o dimineață aspră și rece,
eram floare și mireasma nectarului
și gustul dulceag picurând dintr-un măr
cu coajă de roș-amăruie garoafă
– un sâmbure
trecând peste ape fără să se scufunde
aruncat la țărm pe coasta cea dinspre nord
a paralelei cincizecișișase,
eram ascunsa descoperită de raza
pornită din ochiul unui înger -
un ochi care se crezuse rătăcit,
acolo pe-un țărm alb de sare, cu nisip ușor ca
cenușa
unde pădurea de lângă plajă silise
coastele-abrupte
să se-oglindească în apă,
ecou după ecou…
Eram febră mistuitoare în sânge,
membrana care-a pleznit, păsările care zburau,
eram murmur în camera de sub bolta copacilor,
un zumzet de sunete ducând fără
greutate-năuntru,
unde-s șterse potecile
și nu e cale de-ntoarcere,
în magneticul câmp al ascunselor,
în zona de beznă ce-absoarbe, de unde-au țâșnit
literele alfabetului
– afară în lumină
afară în tăcere
spre-a prinde rădăcini
în prezentul fără sfârșit
unde locuiesc umbrele și nu se asimilează.


Cuvintele călătoresc

Trăiesc într-o altă țară, și totuși
nu-mi părăsesc defel casa.
Cu mine duc alfabetul și
structurile gramaticale,
înțelesul și accentele vorbelor.
Oriunde pe glob
m-aș așeza,
trăiesc limba în care-s
născută,
niciun vârtej din furtunile altor graiuri
nu-l doboară pe-al meu,
eu sunt eu
în propria limbă –
visând în aceea ce-ntâmplător
mi-a devenit limba maternă.
Scriu la fel
și acasă
și străinilor, deopotrivă:
cuvintele au inimi de păsări călătoare,
la disecție se vede că vor
să ajungă la cineva.
Iar eu trăiesc cu aceste
cuvinte-păsări, în cântecul și-n răgușitul lor strigăt.


Pașaport, Passport, Passaporto etc.

Sunt eu așa de urâtă ca-n fotografie?
Pot fi lăsată să trec
după ce-am înmânat la control
pașaportul cu vechile-i vize
și ploaia lui de ștampile?
Sunt cumva un terorist căutat?
Bărbatul de la barieră verifică pașaportul deschis,
unul de-al Uniunii Europene,
emis de
șeful poliției din Copenhaga.
Bărbatul mă cercetează, caută în computer,
aș putea fi o fugară,
sau poate nu?
Oare sunt, pur și simplu, suspectă?
Aștept. Lume la rând în spatele meu tot mai
multă,
cât îmi sunt controlate datele.
Nu sunt nici criminală, nici parte din
trafic de carne vie, nu-s nici
imigrant ilegal -
actele nu-mi sunt contrafăcute,
n-am țigări de contrabandă și nici, burdușite-n
bagaj, altele nepermise de lege.
N-am fost condamnată, nu e nimic
de descoperit, dar poate că
tocmai acesta-i misterul ?
Un corp care nu e național,
care trece lesne în vise,
lanțuri de munți,
drumuri trasate de rândunici.
Vreau să am
pașaportul norilor,
valabil pentru drumuri prin toate țările și-napoi.


Balenele în Paris

Desigur nu despre Paris cântă balenele în marile
oceane,
dar orașul e frumos în dimineața asta, când
mă trezesc
după un vis cu balene grele de sunet,
jucându-se.
Înotau pretutindeni, gigantice ființe,
singura mea salvare în marea învolburată
era să mă prind de cozile lor, atât de alunecoase
încât le scăpam din mâini când schimbau direcția
sau loveau puternic din ele, azvârlindu-mă, hăt.
Dar de fiece dată înotam înapoi, reprinzându-le,
și astfel am reușit să supraviețuiesc toată noaptea…
De pe zidul opus văd că-i o dimineață-nsorită,
din salutul păsărilor reiese același lucru,
balenele au plecat, o femeie pe la ferestre
ridică storuri, deschide geamurile –
încât îmi trec în revistă visul.
Soarele intră în bucătăria femeii
care umblă de colo-colo strângând niște rufe.
Viața ne e inventată cu fiece zi,
un încă nou amestec de necunoscut-cunoscut
se va isca poate astăzi –
după cum vor fi cele venite în minte,
după cum sunt cele venite în noi,
îmbrățișându-ne cu privire grea de-amintire
pe când căutăm intrarea către ceva
ce-i e libertate sufletului –
și care n-are-altă limită decât largul cer.


Punctul de focalizare al oceanelor

„Pescuitul interzis“
e scris pe panoul de lângă oceanul curbat
dar tocmai am prins
o balenă
fără să fiu înghițită,
cuvintele sunt cele care o țin în gură acum.
Mă gândesc în lumina
gri precum cenușa de om
la ființa balenei
înțeleg,
în timp ce pământul e sărutat
de o ploaie fierbinte metalică
că nimic nu e cum m-am așteptat.
Nu există alt centru într-o lume bolnavă de rău
de mare
decât ce se mișcă în libertate.
Ce a văzut
ochiul balenei?
Din marea primordială m-a amenințat cu
bucuria unui crater,
cu sfântă nerușinare.
Spre ușurarea mea umple
infinit mai mult decât propria-mi viață
când visez despre el
– sau pentru a epuiza imperiul posibilului.
Îl întâlnesc gol de febră și observ
în timp ce minunăția arde și doare
că îmi pierd în el sufletul,
pentru că el și-l pierde pe-al său în al meu.


Busolă

În îmbrățișare zăresc
trecând o pasăre –
arípile ei, mișcarea
– nainte.
Îl văd pe mâine zburând,
dar întâi poposind aici,
în magnetic prezent.
Acul busolei tremură,
zilele
săgeată sub săgeată pe calea lor.
Urmele mi-au rămas
în multe țări,
dar mult mai multe-n cenușile viselor