Stephen Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan,
trad. din engleză de Anca Vişinescu şi Mihai Vişinescu,
Bucureşti, Editura Humanitas,
2012, 160 pag.

Oricîtă fidelitate ar arăta un fizician faţă de experienţă, sunt momente cînd încălcarea empiriei e condiţ ia obligatorie a cunoaşterii. Cine nu abdică de la regulile unui domeniu nu-l poate adînci. Abdicare însemnînd aici: acceptarea unor idei pe care experimentele nu numai că nu le sugerează, dar nici măcar nu le confirmă.

În acest caz, singura justificare a fizicienilor aduce a principiu tactic: cîtă vreme o teorie nu primeşte un vot de blam din partea unui proces empiric care s-o contrazică făţiş, ea poate fi păstrată cu titlul de ficţiune utilă. Iar dacă ficţiunea rezistă încercărilor de a o infirma, ea poate deveni un model de interpretare a realităţii, un fel de paradigmă la care teoreticienii consimt tacit, graţie consensului din epocă. Cînd epoca se va schimba, consensul se va risipi şi modelul de interpretare va fi abandonat, chiar dacă empiria nu a făcut nimic ca să respingă modelul explicativ. Pur şi simplu uzura morală şi-a spus cuvîntul, acoperind cu indiferenţă un set de scheme care la un moment dat păreau de-o valabilitate eternă. E totuna cu a spune că în fizică, la fel ca în arte, moda şi obişnuinţele de gîndire joacă un rol mai important decît suntem înclinaţi să credem.
Cartea Marele plan a lui Hawking (rolul celuilalt coautor a fost pesemne de a redacta conştiincios nişte gînduri pe care cosmologul britanic, aflat în detracare fizică de ordin paralitic, nu le mai poate aşterne coerent, altminteri e greu de înţeles cum paternitatea unei cărţi de filosofie cuantică poate fi împărţită între doi autori al căror merit e atît de inegal pe terenul cosmologiei încît nu rabdă comparaţie valorică), cartea lui Hawking atrage atenţia tocmai asupra obişnuinţelor de gîndire pe care cosmologii le dovedesc în privinţa istoriei universului. Mai mult, Hawking indică punctele de nevralgie în care fizicienii nimeresc în încercarea de a găsi o teorie exhaustivă. Morala volumului e dezolantă: orice ar face, cosmologii sfîrşesc în aporii, semn nu doar al crizei din interiorul disciplinei, dar şi un indiciu a cît de precară e poziţia unui fizician atunci cînd, depăşindu-şi limitele domeniului, face afirmaţii metafizice. Hawking dă patru exemple de aporii care cer schimbarea modelului de interpretare a realităţii: cuarcii, eterul, materia şi „istoriile alternative” ale lui Richard Feynman. Să le luăm pe rînd.
Cuarcii. E un loc comun să spui că un electron e alcătuit din trei cuante de energie purtînd numele de cuarci. De ce sunt trei, şi nu mai mulţi sau mai puţini, nu ştie nimeni, şi asta pentru simplul motiv că nici un fizician nu a apucat să pună în evidenţă, graţie vreunui experiment mirabil, existenţa măcar a unuia din cei trei cuarci. Cuarcul e un postulat teoretic pe care nici un experiment nu-l încurajează, dar pe care fizicienii îl acceptă, deoarece, cu ajutorul triadei de cuarci din interiorul unui electron, ei pot explica coerent nişte procese care altfel, în absenţa trinităţii cuantice, ar fi de o obscuritate stînjenitoare. Mai mult, treimea cuarcică dă putinţa unor predicţii pe care laboratoarele ultrasofisticate le confirmă, situaţie în care fizicienii renunţă la reticenţe şi se lasă în voia ficţiunilor. Dar în ce măsură cuarcii au un minim grad de realitate e un punct spinos pe care specialiştii îl lasă în suspensie.
Să recunoaştem, situaţia e atipică: fizicienii fac uz de concepte cărora nu le corespunde nimic în realitate, caz în care de la Vaihinger, cu a sa filosofie a lui „ca şi cum”, şi pînă la Hawking nu mai e decît un pas. Cuarcii sunt concepte fictive care ne ajută să organizăm nişte date experimentale care, în absenţa lor, ar fi ininteligibile. Şi dacă mai adăugăm detaliul că cei trei cuarci sunt inseparabili, orice încercare de a-i îndepărta pe unul de altul mărindu-le de fapt forţa de coeziune, atunci suntem siliţi să conchidem că ne aflăm în plină speculaţie metafizică. Cine nu poate fi separat nu poate fi numărat, şi atunci de unde ştim că sînt trei? Cuarcii au ceva din „paradigma” lui Thomas Kuhn: fizicienii consimt tacit la schema lor, deoarece e formula cea mai elegantă de a pune ordine într-un haos subatomic pe care nu-l pot stăpîni. În rest, cuarcii sunt tot atît de reali ca îngerii lui Duns Scotus sau ca diavolul lui Luther.
Eterul. Existenţa eterului a fost postulată de fizicieni drept mediu prin care particulele şi undele se propagă în spaţiu. Intuiţia de la baza postulatului e la îndemîna oricui: ca să fie o mişcare a ceva trebuie să fie o ambianţă cu rol de mediu al mişcării. Aşa cum pasărea are nevoie de aer şi peştele de apă, la fel undele electromagnetice au nevoie de o „apă” al cărei nume, inspirat de greci, a fost eterul. Dar experimentele privind viteza luminii au mazilit eterul de pe poziţia unui mediu de propagare, acordîndu-i doar statutul de ficţiune crasă. Nu există eter decît pe hîrtie şi în minţile unor visători. Dar apoi au apărut ecuaţiile lui Schrödinger, care arătau că în univers nu există spaţiu gol, caz în care chiar şi în vidul cel mai curat există un fundal energetic pe care stă temelia lumii. Fundalul e de obicei inert, dar el iese din latenţă în clipa în care o particulă intră în mişcare, ceea ce înseamnă că particula se mişcă totuşi printr-un mediu. Astăzi mediului i se spune ţesătură de supracorzi ale căror zece dimensiuni sunt împachetate cu graţie subcuantică, ceea ce înseamnă că noţiunea de eter revine în actualitate, dar sub alt nume de botez. Eterul există, indiferent că îl considerăm făcut din cuarci, din îngeri sau din supracorzi. E acolo o energie pe care fizicienii nu o pot măsura, dar de care se lovesc constant în experimentele lor.
Materia. Că există o materie care e făcută din particule acceptăm cu toţii, mai greu e să precizăm care sînt acele particule. Iar dacă ne întrebăm care e forţa care le mişcă, ajungem la o aporie care nu mai are legătură cu fizica, ci cu metafizica. Avem electroni, protoni şi neutroni, foarte bine, dar cine mişcă aceste minuscule particule? Răspunsul fizicienilor e metafizic: există nişte particule care nu sunt făcute din materie şi care au rol de vectori care transmit impulsul energetic. Aceste particule sunt numite „particule de forţă”, un soi de săgeţi care circulă între celelalte particule. Acestor săgeţi li se spune bosoni, iar existenţa lor e tot atît de reală ca a cuarcilor sau a eterului, în sensul că sunt concepte fictive la care fizicienii recurg atunci cînd îi apucă disperarea. Bosonul e argumentul ontologic în varianta cosmologiei contemporane, e ideea lucrului în sine după calapodul tehnicii de azi. Peste un deceniu, probabil, că bosonul va deveni o relicvă la care teoreticienii vor strîmba din nas ca în faţa unei scorneli desuete.
În fine, Feynman, a cărui idee privind istoriile alternative ale fotonilor îl consacră drept unul din cei mai importanţi gînditori din domeniul mecanicii cuantice. Potrivit lui Feynman, mintea umană are tendinţa de a reduce simultaneitatea proceselor la înlănţuirea lor cauzală, caz în care ceea ce se petrece concomitent nouă ne apare ca petrecîndu-se liniar. Cuantic vorbind, un foton parcurge distanţa dintre două puncte A şi B printr-o infinitate de traiectorii simultane, numai că ochiul uman reduce toate traiectoriile la orizontala unui traseu unic. De aici paradoxul interferenţei undelor la trecerea prin două fante. Dacă aplicăm ideea la istoria universului, atunci trecutul lui nu e unic, la mijloc fiind mai degrabă o infinitate de istorii posibile, pe care le modificăm de fiecare dată cînd cercetăm trecutul. A da o variantă de istorie drept singurul trecut plauzibil e o inconsecvenţă la care, din raţiuni de comoditate a minţii, recurgem mereu. Cînd e vorba de istoria oamenilor, motivul nu mai stă în comoditate, ci în ideologie.
Volumul lui Hawking adevereşte intuiţia că fizicienii, atunci cînd se consacră cosmologiei, reiau istoria ideilor fără s-o ştie. Ei refac istoria filosofiei pe cont propriu, ca şi cum cu ei începe totul. Drumul lui Hawking din această carte trece prin ideile lui Kuhn (paradigma ca model de interpretare a realităţii), Vaihinger (conceptele ca ficţiuni utile) şi Kant (intelectul prescrie realităţii legi şi apoi e tentat să le considere ca fiind reale, aşa cum se întîmplă cu principiul antropic din cosmologie), fără ca numele lor să fie pomenit vreodată. Iată o pia fraus, dovedind că filosofia trăieşte acolo unde te-ai fi aşteptat mai puţin: în inima celei mai matematice ştiinţe a prezentului.