Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Petru Popescu „Coşmarul vieţii mele era să nu mai pot scrie...“ de Ioana Revnic


O fetiţă cu părul lung, blond, s-a ghemuit lângă tatăl ei. Acesta, un bărbat tânăr, cu alură de star hollywoodian, afişează un zâmbet de ins care şi-a văzut toate visele împlinite. Poartă pantaloni deschişi la culoare şi un tricou larg. Aşezat pe iarbă, şi-a încrucişat gleznele şi îşi ţine genunchii uşor îndoiţi. Fetiţa îşi sprijină cotul mâinii stângi pe coapsa tatălui, iar capul şi-l propteşte în palmă.

*

Bărbatul cu înfăţişare de star de cinema şi cu zâmbet de învingător a descins din fotografia în care apărea alături de fiica lui. Stă la catedră, într-un amfiteatru al Facultăţii de Litere din Oradea, înconjurat de cititorii sau de curioşii care au venit să îl asculte

Acum este îmbrăcat sever-elegant: pantaloni negri; o cămaşă albă descheiată la un nasture; un pulover en coeur, în ţesătura căruia se împletesc, fantezist, albul şi negrul. Îi priveşte amabil, dindărătul ochelarilor cu ramă închisă la culoare, pe fiecare din cei cărora le oferă autografe. Le mulţumeşte tuturor şi le strânge mâna. Stau şi eu la rând, aşteptând să primesc un autograf. Am rămas ultima. Ajunsă în dreptul scriitorului, îi mărturisesc că am misiunea (aparent imposibilă - dacă e să mă las descurajată de programul foarte încărcat pe care îl are) de a-i lua un interviu.

*

La o masă retrasă, într-un restaurant din afara oraşului, scriitorul Petru Popescu răspunde întrebărilor pe care i le adresez. Nu pare obosit, deşi, de la sosirea în Oradea, în preziua realizării acestui dialog, a fost nevoit să facă faţă unor solicitări epuizante: emisiuni radiofonice transmise în direct, interviuri televizate, lansări succesive, deplasări pe distanţe scurte sau lungi. Vorbeşte cu un ton egal, se entuziasmează rar, îşi stăpâneşte perfect reacţiile, rămâne calm ori de câte ori - încercând să finalizeze convorbirea noastră - întâmpină, din partea mea, o timidă împotrivire.

*

V-aş ruga să începeţi, domnule Petru Popescu, prin a vorbi despre două aspecte ale biografiei dumneavostră scriitoriceşti: afirmarea într-o cultură de adopţie şi revenirea la matcă.

Când am plecat, credeam că Occidentul este foarte asemănător cu România, deşi nu era, raporturile umane erau diferite, nemaivorbind de sistemul politic, chiar şi fizicul oamenilor îmi părea altfel. O vreme, după ce m-am stabilit în California, aerul sau gustul apei mi s-au părut cu totul şi cu totul deosebite de cele cu care eram obişnuit. La început, m-a cuprins un fel de tristeţe care ar fi fost foarte greu de suportat, dacă nu m-aş fi orientat către lucruri pe care nu le făcusem înainte. Am făcut scenarii de film la Hollywood - o lume în care trecutul şi amintirile personale sunt mult mai puţin apreciate, în care oamenii sunt mai aventurieri, mai egoişti, sunt parveniţi şi, din punct de vedere cultural, sunt mai ieftini. E o întreagă aventură încercarea de a te firma într-un asemenea mediu, de a-ţi păstra simţul calităţii şi măcar o parte din identitate.

Pentru mine, ca scriitor, primii trei-patru ani de expatriere au fost grei şi, într-o anumită măsură, debusolanţi. După aceea, mi-am redescoperit temele, mi-am găsit şi un anumit ton al scrisului; limba engleză care mi se păruse, la un moment dat, nu inaccesibilă, ci greu de cucerit în fineţurile ei, a devenit un teritoriu câştigat, iar eu - un autor care a cunoscut succesul. Poate că în lume sunt în clipa de faţă o duzină-două de scriitori care scriu cu multă naturaleţe în alte limbi decât limba lor maternă. Unul dintre aceştia este Salman Rushdie (cu care am luat lunch-ul în Beverly Hills - adaugă zâmbind), dar el, fiind un tânăr de religie musulmană născut în Bombay, India, a scris în în englezeşte din adolescenţă şi nu în vreun alt dialect hindus.

O mulţime de lume care mă cunoaşte m-a întrebat cum de am crezut vreodată că pot scrie în engleză la fel de bine ca în română; unii au spus că în engleză nu am scris nimic de valoarea operelor româneşti. Este o afirmaţie exagerată, cred. Sunt un autor ale cărui cărţi au fost publicate în mai multe limbi, fapt măgulitor şi de-a dreptul impresionant. Dar din punctul de vedere al satisfacţiilor interioare celor mai mari, trăirile încercate odată cu revenirea la matricea culturală rar se pot echivala.

Am trăit sentimente pe care nimic nu poate să le înlocuiască atunci când, scriind după treizeci şi cinci de ani o carte în româneşte, la mai puţin trei luni şi jumătate de la finalizarea acesteia cititorii ei s-au declarat entuziasmaţi şi s-au bucurat că m-am lăsat iar cuprins de un vis ce altădată ne unea.

Vă referiţi la romanul Supleantul. Într-o scrisoare către cititori, publicată în "Jurnalul Naţional", odată cu apariţia cărţii (distribuite cu ziarul amintit), mărturiseaţi că revenirea la scrisul în limba română e aidoma unei întâlniri cu o iubită din trecut. V-a recunoscut? Aţi recunoscut-o? Cât de repede s-a petrecut reîndrăgostirea?

În primul rând aş vrea să spun că e foarte greu să uiţi o limbă, dacă părăseşti un spaţiu lingvistic după vârsta de douăzeci de ani. Iar acest lucru este imposibil dacă, în calitate de scriitor, ai avut un raport foarte activ şi foarte viu cu limba maternă. Eram un bărbat tânăr, în plină putere, când am părăsit România; nu împlinisem nici treizeci de ani, iar din punctul de vedere al scrisului în româneşte aveam cel puţin cincisprezece ani de experienţă, de la ambiţia scriitoricească adolescentină până la cea realizată şi răsplătită cu un succes oarecum neaşteptat, destul de brusc. Eram preocupat de ideea de a scrie interesant, dramatic, sincer, de a scrie modern şi s-a întâmplat ca romanele mele răzvrătite să fi fost foarte bine primite de cititorii care, apreciindu-le farmecul ilicit, deveneau un fel de complici ai autorului. În acest fel, cumva, toată lumea participa la un fel de asalt lingvistic asupra limitărilor pe care le avea cultura de atunci, când a scrie cu naturaleţe era deja un act de frondă, în proză mai cu seamă, căci proza era foarte atent observată pe vremea literaturii controlate.

Atunci, mă aşezam la maşina de scris şi, după un anumit număr de ore în care scrisul mergea cu o oarecare dificultate, lucrurile reintrau în matca lor: scrisul era ca un pârâu care se transforma într-un fluviu. Şi cumva, în drumul lui, aduna nişte ploi ale amintirii şi ale experienţei personale: uneori emoţii foarte recente, alteori amintiri mai dramatice pe care le ţineam bine ascunse (cum ar fi pierderea unui frate geamăn - profunda traumă a tinereţii mele).

Am scris din nou în româneşte mai întâi pagini de ziar sau articole politice, dar nu pot să spun că am avut un contact cu limba atât de complex şi de satisfăcător cum s-a întâmplat în luna februarie a acestui an, când am început să lucrez la romanul Supleantul, o carte de trei sute de pagini, finalizată în mai puţin de şase luni, semn că o scrisesem în minte de mai multe ori. Şi, deodată, am retrăit sentimentul intimităţii cu limba mea, care îmi părea extrem de nouă şi de vie, pentru că nu o vorbisem şi nu o folosisem în scris, zilnic, foarte, foarte mulţi ani.

Da, a fost ca şi când eu, cel de azi, aş fi reîntâlnit o iubită din trecut, care, printr-o magie, a rămas neschimbată: la fel de tânără şi de misterioasă cum era atunci. Singurul lucru de care mă temeam era că scrisul în limba mea maternă şi-ar fi pierdut farmecul. Dar şi cititorii din generaţia mea, şi cititorii tineri mi-au mărturisit deja nu numai că ultima mea carte se citeşte cu uşurinţă, ci şi că are o anumită disperare interioară, o anumită febrilitate, un suspans care o fac să semene a roman modern. Aşadar, acele laude pentru modernitate pe care mi le doream foarte mult în tinereţe le-am primit în ultimele luni, cele mai multe prin e-mail, de la cititori din România. Cel mai frumos compliment pe care mi l-au făcut a fost acela că, din felul în care a fost scris Supleantul, nici nu se observă că aş fi fost plecat, că între Supleantul şi romanele mele de tinereţe nu există diferenţe stilistice. Un prieten mi-a mărturisit că, recitind, după Supleantul, romanul Prins, publicat în urmă cu patruzeci de ani, a găsit un singur cuvânt care l-a făcut să îşi dea seama că a fost scris înainte de 1989. Ghiciţi care era cuvântul...

...?

Miliţian...

Pe de altă parte, într-o altă scrisoare deschisă, care, de această dată vă este adresată prin intermediul "Observatorului cultural", Dinu Bălan, autorul epistolei şi al unei teze de doctorat despre opera dumneavoastră îşi exprimă rezerva în legătură cu posibilitatea de a realiza un contact real cu publicul tânăr. Motivele nu ţin de valoarea estetică a unei cărţi, e drept...

Sper că e puţin pesimist. Îmi doresc să cuceresc publicul tânăr cu această carte sau cu următoarele, altfel romanele mele vor rămâne doar cărţile unei generaţii - a mea şi a prietenilor mei, iar eu nu cred în scrisul pentru un public restrâns.

Tema prieteniei este recurentă în romanele pe care le-aţi scris. Persoanele reale care, în Supleantul, se numesc Călin, Marcel, Stejar sau Luminiţa - prietenii protagonistului - au experienţe biografice comparabile cu a dumneavoastră?

Poveştile de viaţă ale prietenilor mei o concurează cu siguranţă pe a mea, pentru că toţi am făcut parte din acea generaţie care a fost atomizată în anii '70-'80. Cei mai mulţi dintre noi au plecat, unii dintre noi au plecat în acelaşi timp, modelul personajului Marcel din romanul Suplentul a plecat din România în aceeaşi zi cu mine, dar cu alt avion.

Pe Luminiţa o cheamă chiar Luminiţa şi trăieşte în Bucureşti. Călin, Stejar şi Marcel - da, sunt personaje reale. Modelul personajului Marcel trăieşte în San Jose California şi este inginer. Suntem de aceeaşi vârstă, am fost prieteni de la unsprezece ani, îl cunoştea, pe vremuri, pe fratele meu geamăn şi a fost unul dintre primii cititori ai romanului Supleantul. Deşi avem profesii diferite, suntem din foarte multe puncte de vedere extrem de asemănători. Îi urmăresc şi pe toţi ceilalţi care încă mai sunt în viaţă şi ţinem legătura, am mai spus-o şi o spun în continuare: nu cred că aş avea suficient echilibru dacă nu i-aş avea pe aceşti prieteni. Şi se întâmplă să împart cu ei, diverse evenimente din viaţa mea, după ce le-am trăit alături de familie: îl chem la telefon pe Sorin - devenit Marcel, în roman - şi îi spun în româneşte tot ce mi s-a întâmplat.

(Petru Popescu îmi face semne disperate. Palmele lui foarfecă aerul, deasupra mesei. Îmi spune, împăciuitor, că am destul material pentru un interviu consistent. Apare - în sfârşit - chelnerul, care notează, plictisit, comanda. Îmi vine să îl rog să întârzie cât mai mult cu cafelele; vreau să câştig timp pentru ca scriitorul să răspundă următoarei întrebări.)

O altă temă obsedantă, prezentă şi în Supleantul, este relaţia tată-fiu. Despre aceasta, aţi mai scris şi aţi mai vorbit. Eu una am reţinut un fragment plin de dramatism, din Întoarcerea. Gândurile fiului, la mormântul tatălui său: ,,Tată, nu ştii că sunt părinte, m-am gândit. Şi nu-mi ştii nici ultima carte care zace la hotel pe fundul valizei. Nu ştii că sunt din nou scriitor, tată. Apoi a venit următorul gând, care le-a mistuit pe primele două: ştiuse totdeauna atât de puţin despre mine. Aş crede că viaţa de apoi există şi că spiritele celor duşi sunt atotştiutoare, numai pentru ca tata să aibă şansa de a şti cine sunt eu acum. Nu doar ca scriitor, tată, ci şi ca fiu, ca bărbat. Din pricina războiului tău permanent cu mama, a morţii lui Pavel, a plecării tale de-acasă după scurt timp, n-ai aflat niciodată cine sunt." Ce fel de tată sunteţi dumnea­voastră, domnule Petru Popescu?

Din aprecierea copiilor mei eu am fost un tată foarte prezent, prea prezent. Am suferit foarte mult în adolescenţă şi în tinereţe pentru că părinţii mei s-au despărţit şi eu aveam o mare nevoie să îmi văd tatăl, să stau cu el mai mult. Dar, din păcate, dorinţa nu mi s-a împlinit decât până într-un anumit punct pentru că, după fuga mea din România mi-a fost foarte greu să comunic cu tatăl meu. El s-a îmbolnăvit, a avut o congestie cerebrală şi, la scurt timp după aceea, a murit, iar eu nu am putut să merg la înmormântarea lui. Judecând într-un mod mecanic mi-am spus că, dacă eu am suferit din cauza absenţei tatălui, să nu le fac acelaşi lucru copiilor mei. Pentru că lucrez într-un birou pe care mi l-am amenajat foarte aproape de casă, cât au fost copiii mici am putut fi întotdeauna lângă ei. În fiecare zi le citeam poveşti, le spuneam basme la culcare, îi îmbăiam, îi înfăşam. I-am învăţat să meargă pe bicicletă, am fost antrenorul echipei de fotbal a fiului meu, deci am făcut tot ce am crezut eu că trebuie să facă un tată ideal.

În adolescenţă, ambii mei copii - Adam şi Chloe - s-au răzvrătit împotriva mea, în răstimpuri relativ scurte, dar destul de zgomotoase. Între altele, fiul meu şi fiica mea s-au plâns, deoarece, crescând, au avut sentimentul că partea misterioasă a vieţii mele, care este România, le rămâne inaccesibilă...

Ce ştiu ei despre România?

Am încercat şi cred că am reuşit să le educ o anumită sensibilitate a europeanului. Când i-am adus în Europa şi în România pentru prima oară, nu a existat nimic care să li se pară absurd şi la care să reacţioneze negativ. De la catedrale la costumele ţărăneşti, totul li s-a părut interesant şi plin de nuanţă.

Acum au propriile experienţe legate de România. Nu ştiu decât englezeşte pentru că nevasta mea este americancă, deci noi, în casă, vorbim doar engleza. Sosesc în ţară destul de des, dar concepţia lor despre România este simplificată de faptul că sunt tineri, că sunt crescuţi în altă parte. De exemplu, lor li se pare că, într-un fel, dificultăţile prin care am trecut eu şi cei din generaţia mea, alegerile pe care le-am făcut seamănă cu aventurile dintr-un film cu piraţi. Le-am povestit subiectul romanului Supleantul sub formă rezumativă, iar fiica mea, care este în anul patru de jurnalistică la George Washington University mi-a spus: ,,Dad, this is an incredible story. It sounds like you are dealing with the daughter of Al Capone!" Adică, pentru ei, venirea noastră dintr-o altă ţară, trecutul frontierei ilegal, cucerirea libertăţii - sunt doar nişte întâmplări mitice, nişte experienţe exclusiv pozitive. Traumele personale nu au cum să şi le imagineze. Ei sunt nişte copii cărora, în fond, nu le-a lipsit nimic, decât - poate - o înţelegere adâncă şi totală a vieţii părinţilor lor. Dar cine are o asemenea înţelegere? Misterele părinţilor noştri continuă în viaţă, orişiunde.

(Apare, mult prea repede, chelnerul. Aduce cafelele. E gata-gata să verse una din ceşti. Încurcat, bâiguie câteva scuze. Petru Popescu profită de întrerupere şi îmi aminteşte - răbdător, politicos - că, peste mai puţin de o oră, trebuie să fie în Sala Mare a Primăriei din Oradea, la o nouă lansare. Stărui, totuşi, rugându-l să realizeze un autoportret de tinereţe al scriitorului Petru Popescu. Acceptă!)

Pe vremea când scriam, în tinereţe, cu oarecare înverşunare, articole despre citadinism, exista o cultură oficială foarte sufocantă. }in minte că am publicat odată un articol care cred că a trecut neobservat la început, intitulat Unde ne sunt orăşenii? şi, după aceea, retrospectiv, am văzut că ideile expuse de mine marcau o mare ruptură faţa de ceea ce se scria în mod obişnuit. Pe de altă parte, dacă promovai atunci o anumită linie teoretică, se vedea imediat că vrei, în fond, să sugerezi publicului să te caute în textele de ficţiune, nu în cele teoretice. În lipsa unei propagande - nu avea nimeni PR - scriam acele articole pentru că voiam să atrag atenţia asupra prozei mele. Dacă scriai cu sinceritate şi bine la tinereţe, aveai oarecum câmpul liber, pentru că vocea ţi se făcea imediat auzită, în mijlocul unei literaturi oficiale extrem de plicticoase. Era mai uşor pentru un artist candid şi sincer să îşi câştige publicul atunci ori să şi-l menţină, decât este acum. În clipa de faţă arta este un produs printre altele, dar la vremea aceea avea o nemaipomenită influenţă intimă şi morală. Dacă te citea cineva şi îi plăceau cărţile tale şi te întâlneai cu acel cititor, simţeai că ai făcut un prieten. Însă dacă atunci erai sincer, nu te luptai doar cu Direcţia presei, ci şi cu Ceauşescu însuşi, deoarece el încerca să îi subsumeze politicii sale pe toţi artiştii care erau cunoscuţi şi care aveau un public important.

În perioada de relativă deschidere începută pe la jumătatea anilor '60, un om politic care părea un inabil, un stupid, un agramat şi care provenea dintr-un mediu rural brutal şi dintr-un partid care pe vremea aceea nu avea complexitate îi folosea cu multă viclenie şi cu multă abilitate pe cei care aveau reputaţie şi credibilitate. Pericolul să fii corupt nu provenea din a avea o relaţie romantică sau socială cu unul dintre copiii familiei Ceauşescu, ci din faptul că în spatele fiecăruia dintre cei trei copii, în spatele zecilor şi sutelor de nomenclaturişti care aveau la rândul lor copii pândea un singur om - el!

În momentul în care Zoia Ceauşescu a venit şi mi-a cerut un autograf pe un exemplar al romanului Prins, mi-a trecut prin cap că, dacă am să câştig o asemenea cititoare, s-ar putea să îl alertez pe tatăl ei şi că, la un moment dat, voi fi nevoit să iau o hotărâre: să devin apologetul lui sau nu. Drama unui tânăr inocent, pus să facă o asemenea alegere, asumându-şi preţul opţiunii sale reprezintă, de fapt, subiectul romanului Supleantul. Am decis să scriu această carte acum nu atât pentru că mă preocupa reputaţia post-mortem a Zoei, ci pentru că, în fine, aceste amintiri s-au copt în mine suficient. Apoi, mi-am dat seama că personajul principal din Prins este încă viu şi năzuieşte să se regăsească.

Probabil că romanţa mea şi a Zoei nu ar fi continuat (exista ideea că Elena Ceauşescu avea planuri să-şi căsătorească copiii cu adevărata protipendadă politică internaţională; se zice că, la un moment dat, s-ar fi încercat apropierea Zoiei de fiul şahului Iranului). Dorinţele Zoei şi viaţa ei intimă nu contau pentru Elena Ceauşescu şi nu ştiu în ce măsură pentru tatăl ei. Însă efortul de a mă încadra în rândul scriitorilor oficiali - ar fi continuat! Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, ar fi trebuit să nu mai scriu, iar coşmarul vieţii mele era (şi este) să nu mai pot scrie...