Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
PETRU DUMITRIU de Alex. Ştefănescu



O operă care trebuie reconstituită


Opera lui Petru Dumitriu a avut soarta tragică a Titanic-ului. Privită cu încredere încă din faza de santier, aclamată de o multime entuziastă la inaugurare, s-a izbit în scurt timp de stupiditatea masivă a realismului socialist, s-a sfărâmat si s-a scufundat în adâncurile amneziei colective. A trebuit să treacă mult tip pentru ca scafandri curajosi să identifice locul naufragiului si să înceapă să aducă la suprafată fragmente din glorioasa epavă.
Totul a lucrat, timp de cincizeci de ani, împotriva operei lui Petru Dumitriu, inclusiv Petru Dumitriu însusi. Ideologii partidului comunist au înteles repede, încă de la aparitia în 1949, în Viata Românească, a nuvelei Bijuterii de familie (de fapt, capitol din încă nescrisul roman-frescă Cronică de familie ), că au de-a face nu cu un scriitor, ci cu o adevărată fortă a naturii, pe care trebuie neapărat să o capteze în folosul regimului. Cel în cauză îsi oferise, de altfel, serviciile, astfel încât n-a trebuit decât ca ele să fie acceptate si răsplătite cât mai generos. Banii, gloria, succesul la femei l-au stricat repede pe Petru Dumitriu. El a făcut greseala de a-si folosi extraordinarul talent pentru a-si plăti datoriile fată de regim, în loc să-si fi îndeplinit rusinoasa obligatie în mod mecanic, cu forta de creatie "dată" la minimum, asa cum a procedat, de exemplu, Mihail Sadoveanu. Drept urmare, în romane propagandistice ca Drum fără pulbere sau Pasărea furtunii, reprezentări grandioase ale prezentei omului în cosmos (unele comparabile cu viziunea din Bătrânul si marea a lui Hemingway) sunt năclăite de mâzga ideologiei comuniste. Chiar si un roman care poate fi considerat un recital de artă narativă, si anume Cronică de familie, tot face atingere cu primitiva gândire marxist-leninistă, prin persiflarea tendentioasă a "lumii bune".
Unui cititor îi trebuie răbdare si bunăvointă ca să vadă geniul în toate aceste creatii mai mult sau mai putin false.
Altă dificultate o constituie revărsarea de la un moment dat a operei lui Petru Dumitriu din limba română în limba franceză (si invers, în ultimii ani). Este greu să ajungi la o imagine de ansamblu a acestei opere si să o situezi într-o ambiantă culturală.
În sfârsit, nici dosarul referintelor critice nu este complet si edificator. După ce a devenit un proscris în România, Petru Dumitriu a reusit să ajungă indezirabil si pentru o mare parte din exilul românesc. Numele său lipseste cu desăvârsire atât din Bibliografia literaturii române (1948-1960), lucrare realizată sub redactia lui Tudor Vianu si publicată în 1965 la Bucuresti, cât si din dictionarul Români în stiinta si cultura occidentală, girat de Academia Româno-Americană de Stiinte si Arte si tipărit în 1992 la Los Angeles.

Jocurile literare ale unui adolescent


Volumul Euridice (8 proze) a apărut în 1947, când autorul avea 23 de ani, dar textele din cuprinsul său au fost scrise si mai devreme, în anii adolescentei. La 15-16 ani, Petru Dumitriu era un scriitor cu fraza amplă si sigură si stia ce înseamnă literatura. Îi lipsea doar experienta existentială pe care o suplinea prin cea livrescă (câstigată îndeosebi prin lectura unor cărti frantuzesti). Dar chiar si în ceea ce priveste viata, el avea de pe atunci intuitii care dovedeau o precocitate cu totul iesită din comun.
Cele "8 proze" din volumul Euridice sunt rezultatul unui joc literar: reinterpretarea dintr-o perspectivă modernă a mitologiei antice. Acest joc face parte dintre voluptătile intelectuale ale perioadei interbelice. Eugen Simion observă pe bună dreptate (într-o cronică publicată în Literatorul nr. 11/1992) că "Ideea de a reactualiza din unghi modern miturile este în spiritul epocii. Jean Cocteau scrie în 1927 tragedia Orfeu, Jean Anouilh dă în 1941 o ăpiesă neagră cu subiect antic (Euridice), Giraudoux adaptează si parodiază, în stil fantezist, miturile vechi si noi" etc.
Remarcabilă în aceste exercitii este ambitia de a reprezenta viata în splendoarea si mizeria ei. Miturile vechi de mii de ani, pe care cultura europeană le-a transformat de multă vreme într-o conventie, devin, în versiunea lui Petru Dumitriu fragmente de existentă (chiar dacă asupra existentei autorul s-a documentat tot citind cărti!). Personajele legendare, departe de a figura în naratiuni ca simboluri ale unor atitudini umane, contează ca prezente, uneori atât de pregnante, încât ies parcă din paginile volumului. Clitemnestra, lucidă si nelinistită ca un personaj din Anton Holban, îi spune cu socantă cruzime lui Egist, de care simte că se îndrăgosteste implacabil:
"Îmi place cum cânti, Egist. De când îmi cânti tu seara, mi-a mai trecut acel urât înspăimântător. Eram bolnavă de plictiseală, nu de inimă, orice ar spune doctorii. Sclavele mele nu stiau să facă nimic care să-mi placă. Nu zâmbi ca un parvenit, Egist. Stii cum e vinul prost: îl scuturi putin si se tulbură, i se urcă si drojdia în sus; asa că stăpâneste-ti mândria de a sta în fiecare seară cu mine sau arată-ti-o altfel." (Preludiu la Electra)
La fel de surprinzătoare este capacitatea adolescentului Petru Dumitriu de a integra viata oamenilor în panorama cosmosului. Ori de câte ori priveste tabloul societătii omenesti, scriitorul se dă cu un pas înapoi pantru a vedea si dincolo de ramă. Ca Tolstoi sau (de ce nu?) ca Eminescu, el are o constiintă atotcuprinzătoare. Din această perspectivă, nevrozele oamenilor se arată a fi nu numai derizorii, cum s-ar putea crede, ci si grandioase, prin includerea lor într-o simfonie infinită de manifestări ale zădărniciei universale. Iată, ca exemplu, superbia unei femei de pe Pământ, Niobe, raportată la megastrălucirea Soarelui:
"Pe cărările eliptice ale Universului, Soarele gonea în cerul de metal; fâlfâirea aripilor mari ale armăsarilor trimitea în gol unde concentrice de lumină; ele băteau în nori, se răsfrângeau în copaci, în săgeti, spume, bariere solare; întepau cu mii de vârfuri apele si pietrele pretioase; se întindeau moale pe clinele dealurilor si se înfundau înăbusit în fructe, fermentând betii, dulceti si extreme putreziciuni viitoare, iar în semintele abia formate generatii noi. Buzele si sânii arămii ai fiicelor oamenilor, grânele, hoiturile de vite pe câmpurile fierbinti, totul se cocea sub raze. Cuvintele Niobeei se urcaseră în sus ca un ritm străin. În nemărginitul ocean solar erau o insulă neagră de încăpătânare."(Niobe)

Monumentul făcut din noroi


Cu o priveliste panoramică începe si romanul Drum fără pulbere, din 1951. Scriitorul descrie un loc "cu desăvârsire pustiu", din Dobrogea:
"Nu era pe acolo niciuna din urmele obisnuite ale trecerii omului: nici un pas pe pământ, nici o bucată de hârtie, nici o tinichea."
În felul acesta el pregăteste atmosfera pentru a face din inaugurarea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră un moment la fel de măret ca geneza din Biblie. Sau ca începutul absolut imaginat de Eminescu în Scrisoarea I: "Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Si în sine împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodat-un punct se miscă..."
Elementul initiator, în romanul lui Petru Dumitriu, este, bineînteles, Omul:
"Îndărătul culmii scunde dinspre Sud, se ridică deodată o trâmbă de praf galben-rosiatic. Se întinse de-a lungul culmii, apoi se opri. Peste câteva minute, în dreptul locului unde se oprise, apăru pe culmea tesită si fără copaci un camion mare verde. Soarele sticlea în geamul cabinei, azvârlind fulgerări orbitoare."
Suntem anuntati, în felul acesta, că romanul pe care am început să-l citim este de fapt un monument literar închinat efortului eroic al oamenilor de a supune natura, retrasând, printr-un tinut pustiu, cursul unui fluviu. În scurtă vreme constatăm însă că presupusul monument, făcut aproape integral din noroi, inspiră mai mult dezgust decât admiratie. Si aceasta nu neapărat din cauza profundei lui imoralităti (un lagăr de exterminare a detinutilor politici este înfătisat ca o operă măreată). Dacă nu am sti nimic despre ce a însemnat "canalul" în realitate, tot am simti o repulsie citind romanul, întrucât sesizăm în fiecare pagină strădania penibilă a autorului de a-si însusi gândirea infantilă a ideologilor epocii. În centrul a tot ceea ce se întâmplă pe santier se află un comunist, Mateica. Acesta, un simplu muncitor, vede tot si întelege tot, actionând cu calm pentru coalizarea "fortelor binelui". Eroul trimis cu sarcina de-a fi erou, "de la centru", îi identifică repede pe "ai săi" ă macaragiul Mitică, inginerul Iurascu, pescarul Achim ă cu care formează un fel de echipă de interventie, pentru "educarea" în ritm accelerat a celor "imaturi" din punct de vedere politic, dar si pentru demascarea unor "dusmani ai poporului", ca Anghelescu sau Mateica. Adversarii provin de obicei din rândurile intelectualitătii. Dintr-un fel de "political corectness" a epocii staliniste, în roman apare si un intelectual cu "fond bun", inginerul Pangrati, care optează însă cu adevărat pentru fortele binelui numai sub influenta magică a unui savant sovietic, Serafimov.
Aproape fiecare element al romanului este tendentios. Comunistii au un râs luminos, dusmanii lor ă unul batjocoritor. Comunistii vorbesc deschis, dusmanii lor susotesc pe la colturi. Comunistii sunt austeri, asemenea unor asceti, dusmanii lor suferă de un fel de lăcomie patologică. Etc.
Puerilă este si introducerea, în editia a doua, a unui agent anglo-american, Caraman, care dirijează din umbră actiunile de sabotaj ale dusmanilor regimului. Putinele pagini în care scriitorul îsi mai desfăsoară spectaculosul talent trec aproape neobservate din cauza acestei aglomeratii de poncife, care compromit iremediabil întreaga constructie epică.


Alex. Stefănescu


Aceste două pagini, ca si cele care vor urma, se bazează, în mare măsură, pe documentatia pusă la dispozitie cu generozitate de doamna Andriana Fianu, căreia îi multumesc si pe această cale. Al. St.

REPERE BIOGRAFICE


Petru Dumitriu s-a născut la 8 mai 1924 în satul Bazias, de pe malul Dunării (la intrarea Dunării în România), într-o familie româno-maghiară. Tatăl său, Petre Dumitriu, originar din Ilfov, era ofiter de grăniceri, iar mama, Maria-Theresia Dumitriu (von Debretzy, înainte de căsătorie) descindea din mica nobilime secuiască din Trei Scaune. Cei doi se întelegeau în frantuzeste, limbă pe care si copilul o învată, din primii ani de viată, pentru ca ulterior să o aprofundeze, citind cu pasiune cărtile si revistele frantuzesti din casă.
Născut într-o familie de conditie bună si având în acelasi timp la dispozitie, pentru explorare, un peisaj "sălbatic", Petru Dumitriu petrece, alături de sora lui (care va ajunge peste ani medic si se va stabili la Târgu-Jiu), o copilărie fericită. Face scoala primară si un an de gimnaziu la Orsova. Încă de la 13 ani începe să scrie, proză si teatru, întâi în frantuzeste, apoi si în limba română. O povestire cu subiect mitologic, Niobe, compusă la 15 ani, va figura în sumarul volumului său de debut, Euridice, publicat în 1947.
Tânărul atras de literatură urmează liceul la Târgu-Jiu. După absolvirea lui, în 1941, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, dar pleacă să studieze filosofia, ca bursier al Fundatiei Humboldt, la München, unde începe să lucreze la o teză despre Jakob Böhme. Evenimentele din august 1944 îl surprind în România si îl împiedică să-si ducă la bun sfârsit studiile de filosofie. Scrie în continuare literatură, cu fervoare. În 1945 este remarcat ca prozator de un juriu format din Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca, Victor Eftimiu, Henriette Yvonne Stahl. Aceasta din urmă se îndrăgosteste de tânărul si talentatul autor si îl "achizitionează", desi are cu 24 de ani mai mult decât el. După debutul din 1947, cu o carte de literatură "pură", Petru Dumitriu hotărăste să treacă în rândurile promotorilor realismului socialist, pentru a-si asigura o mai rapidă ascensiune socială. Scrie nuvele în care proslăveste colectivizarea fortată a agriculturii si lichidarea de către Securitate a luptătorilor anticomunisti din munti, se angajează (în 1948) la Flacăra, în paginile căreia duce, alături de altii, campanii de ideologizare a literaturii, acordă interviuri pline de angajamente de fidelitate fată de regimul comunist. Si toate acestea chiar în perioada în care tatăl său se află în închisoare, ca ofiter al fostului regim.
Convertirea sa (simulată) culminează cu scrierea romanului Drum fără pulbere, care apare în volum în 1951 si care oripilează prin cinismul glorificării Gulag-ului românesc. Recompensele nu se lasă asteptate. Înainte de a împlini 30 de ani, Petru Dumitriu este un pontif al vietii literare, câstigă multi bani si se poartă ca un dandy comunist. Într-o evocare din 1994, Gheorghe Tomozei îl portretizează astfel: "Era de o frumusete fizică ce atingea magnificenta. Înalt, suplu, tuns Cicero, cu ochii migdalati umbriti de lungi, neverosimile gene, un Gary Cooper altoit cu Lord Byron...(în) costume de lânuri groase cu veste albe sau galbene, de mătase, cămăsi de zăpadă cu butoni ăburghezo-mosierestiă si papilloane gracile sau, după caz, bătrînesti lavaliere sadoveniene contrastând cu tenul său de efeb." (apud George Pruteanu, Pactul cu diavolul).
În 1953 Petru Dumitriu este numit redactor-sef al revistei Viata Românească, iar în 1956 - director al Editurii de Stat pentru Literatură si Artă (atotputernica ESPLA). Tot în 1956 se căsătoreste formal cu Henriette Yvonne Stahl si divortează (lăsându-i drept cadou statutul de fostă sotie a lui Petru Dumitriu, care îi asigura un fel de imunitate în raport cu autoritătile). Se recăsătoreste - cu Irina Medrea-Fotino; aceasta îi va naste doi copii: Irina, în 1959 si Elena, în 1961.
După publicarea romanului-frescă de mari proportii Cronică de familie, în 1957, scriitorul ajunge pe culmile gloriei. Ia premii, este studiat în manualele scolare, călătoreste în străinătate. Romanul îi cucereste, prin strălucirea talentului literar, pe toti cunoscătorii de literatură, chiar si pe cei care dezaprobau compromisurile făcute până la acea dată de autor.
În 1960, lovitură de teatru: aflându-se cu sotia lui într-o călătorie în RDG, Petru Dumitriu trece clandestin în Berlinul de Vest si cere azil politic autoritătilor germane. Se stabileste în R.F.Germania, la început la Frankfurt pe Main, unde între 1961-1964 este lector la Editura Fischer. Drept represalii, Securitatea din România îi arestează familia (tatăl, mama, sora, fosta sotie) si îi sechestrează în tară fiica. Numele său dispare din presă, din sintezele critice, din manualele scolare, ca si cum nici n-ar fi existat vreodată.
Treptat, însă, după multe demersuri situatia familiei se reglementează (pretul cel mai scump si mai rusinos fiind plătit de Henriette Yvonne Stahl care face de la început o declaratie defăimătoare la adresa fostului ei sot, afirmând printre altele că ea este, în mare măsură, adevărata autoare a romanului Cronică de familie).
Scriitorul se adaptează greu în Occident, câstigându-si existenta ca functionar (la "relatii publice", în cadrul unei companii private, la Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor, la o firmă particulară de consultantă si publicitate pentru telecomunicatii etc.). În 1964 îsi recapătă fiica, în 1970 începe să se gândească la sinucidere, în 1988 se desparte de sotia lui si se mută de la Frankfurt la Bad Godesberg, lângă Bonn. În toată această perioadă, scrie până la extenuare, romane si eseuri, în limba franceză, pe care le publică la edituri din Franta (cu dificultate, întrucât are parte de ostilitatea scriitorilor români influenti din Paris). Îsi face un nume, dar nu si avere, fiind fericit atunci când întâlneste un om de afaceri cu vocatia mecenatului (obisnuinta de-a se afla sub protectia cuiva si-a format-o, probabil, în vremea când se afla sub protectia partidului comunist).
În 1988 o cunoaste pe Françoise Mohr, o admiratoare a sa, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. Împreună cu ea se stabileste la Metz, un oras de lângă granita cu Franta.
După 1989, Petru Dumitriu este redescoperit cu entuziasm de publicul din România. La Editura Fundatiei Culturale Române apare o nouă editie a romanului Cronică de familie, iar la alte edituri - traduceri din cărtile sale de proză si eseuri. O impresie puternică face sinceritatea - dusă până la autoflagelare - cu care scriitorul recunoaste (în numeroasele interviuri din presă, în cele două cărti de convorbiri realizate de Eugen Simion si, respectiv, George Pruteanu) că a colaborat într-un mod nedemn cu regimul comunist si că va regreta până la sfârsitul vietii acest compromis. Partida părea câstigată. Iată însă că, înaintea alegerilor din 1996, Petru Dumitriu face o vizită neasteptată în România si apare la televizor pentru a-l sustine în campania electorală pe Ion Iliescu (în conditiile în care Ion Iliescu era repudiat de majoritatea intelectualilor români). Efectul, pentru imaginea scriitorului, este catastrofal. Iar favoritul său nici nu câstigă alegerile!
Imprevizibil, capricios si tot mai nesociabil, Petru Dumitriu rămâne totusi un mare scriitor (probabil cel mai mare scriitor român în viată). Ni-l închipuim stând acolo, la Metz, ca un leu bătrân si mofluz, care toată viata n-a făcut decât să lupte cu mustele si tântarii.

REPERE BIBLIOGRAFICE


PROZă. Euridice (8 proze), Buc., Fr, 1947. (Cupr. Niobe, Argonautica sau Fabuloasa aventură, Euridice, Arlechin, Dionisiaca, Metamorfoza lui Sebastian Românu, Pe drumul înspre Damasc, Omul cu ochii verzi. Prima pov. din sumar a fost scrisă la vârsta de 15 ani. Toate pov. se regăsesc într-un vol. publicat în 1991 de Em., în care apare si piesa de teatru Preludiu la Electra, preluată din RFR nr. 2-3/1945). * Noptile din iunie, Buc., EPLA, 1950 (nuvelă) * Nuvele, Buc., ESPLA, 1951. (Cupr. Bijuterii de familie, Vânătoare de lupi, Dusmănie, Bedros din Bazargic, O sută de kilometri. Ilustr. de Gh. Ivancenco. Bijuterii de familie va apărea si în vol. separat în 1953, la ESPLA, iar ulterior va fi integrată, ca partea a VI-a, în romanul Cronică de familie.) * Drum fără pulbere, roman, ESPLA, 1951 (ed. a II-a, 1952) * Pasărea furtunii, roman, Buc., Tin., 1954. (Ilustr. de Jules Perahim. Până la expatrierea autorului, cartea va fi reeditată de 4 ori.) * Cronică de la câmpie, Buc., ESPLA, 1955. (Cupr. pov. Vântul de martie, Dusmănie, bedros din Bazargic, Noptile din iunie. Ilustr. de Ligia Macovei.) * Cronică de familie, Buc., ESPLA, 1955 (o primă formă, restrânsă, a romanului cu acelasi titlu) * Focul stins, Buc., ESPLA, col."Luceafărul", 1955 (nuvelă) * Cronică de familie, roman, vol. I-II-III, Buc., ESPLA, 1957. (Cele 3 vol. însumează aproape 2000 de pag. Romanul va fi reeditat de ESPLA în 1958. În 1993 apare a III-a ed., Buc., FCR, care, în afară de textul romanului, cupr.: o scrisoare - în facsimil - adresată de autor redactorului primei ed., Geo Serban, si datată 2 iunie 1992, o postfată de Nicolae Manolescu, un text memorialistic de Geo Serban si un tab. cron.) * Proprietatea si posesiunea (Partea I din Memoriile lui Erasmus Ionescu), ed. îngr. si pref. de Geo Serban, Cluj, D., 1991. (Roman neterminat, scris în 1958 si conceput ca parte a unui proiectat ciclu romanesc de mare anvergură, Colectie de Biografii, Autobiografii si Memorii contemporane. Dactilograma romanului, dăruită de autor, înainte de plecarea din tară, lui Geo Serban, a stat ascunsă în arhiva acestuia timp de peste 30 de ani.) * Ne întâlnim la Judecata de Apoi, Buc., Univ., 1992 (romanul, scris în lb. rom. în 1960, a fost trad. de autor în lb fr. si publicat la Éditions du Seuil din Paris în 1961).
PUBLICISTICă. Despre viată si cărti, Buc., ESPLA, 1954 (culeg. de art. pe teme lit.) * Noi si neobarbarii, Buc., ESPLA, 1957 (culeg. de art. pe teme lit.).
CONVORBIRI. Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iasi, Ed. Moldova, 1994 * George Pruteanu, Pactul cu diavolul - sase zile cu Petru Dumitriu, Alb. si Dalsi, 1995.
PROZă SI ESEISTICă ÎN LIMBA FRANCEZă. Incognito, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1962. (În lb. rom.: Incognito, trad. din lb. fr. de Luminita Brăileanu si Delia Vasiliu, cuv. în. de Geo Serban, Buc., Univ., col. "Ithaca - scriitori români din exil", 1993) * L^Extrême Occident, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1964. (În lb. rom.: Extremul Occident , trad. din lb. fr. de Luminita Brăileanu, pref. de George Pruteanu, tab. cron. de Geo Serban, Buc., Univ., col. "Ithaca - scriitori români din exil", 1996) * Les Initiés, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1966 * Le Sourire sarde, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1967 * L^Homme aux yeux gris, I - L^Homme aux yeux gris, 1968, II - Retour à Milo, 1969, III - Le Beau Voyage, 1969, Paris, Éd. du Seuil (versiunea în lb. rom., realizată de Magdalena Popescu, a apărut în 1996 la CR, cu titlul Omul cu ochi suri) * Au Dieu inconnu, Paris, Éd. du Seuil, 1979 (eseuri) * Comment ne pas l^aimer! - une lecture de l^Évangile selon saint Marc, Paris, Éd. du Cerf, 1981 * Zéro, ou le point de départ, Paris, Éd. du Cerf, col. "Pourquoi je vis", 1982. (Culeg. de eseuri pe teme filosofice si religioase. În lb. rom.: Zero sau punctul plecării, trad. de Maria Vodă Căpusan si Horia Căpusan, Buc., Ed. Viitorul românesc, (1992) * Je n^ai d^autre bonheur que toi, essai de dévotion moderne, Paris, O.E.I.L., 1983. (Vol. cupr. 80 de capitole, grupate în 5 părti: Dévotion moderne, La science et la foi, Vivre en chrétien aujourd^hui, Le citoyen chrétien si Batir la paix.) * Mon semblable, mon frère, récits, préface de Lucien Guissard, Paris, Éd. du Centurion, 1983. (Cupr. pov.: L^Alliance, La percée, Un héros de notre temps, La confession d^un prêtre, Synode à Kostroma, Les grands express européens, Le tramway du peuple, Sur l^autoroute, A comme Athos, Z comme Zen.) * Walkie-talkie - Marcher vers Dieu, parler à Dieu, Paris, Éd. du Cerf, 1983 (culeg. de eseuri pe teme filosofice, stiintifice si religioase) * La Liberté, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1983 * La Femme au miroir, roman, Paris, Éd. de La Table Ronde, 1988. Les Amours difficiles, Lausanne, Éd. l^Âge d^Homme/ B. de Fallois, 1989 (culeg. de pov.) * La Moisson, roman, Paris, Éd. de la Table Ronde, 1989 * Les Amours singulières, Lausanne, Éd. Âge d^Homme, 1990. (Cupr. pov. L^Année, noir, La gauche et la droite, La plus belle, L^Impérieuse, Rendez-vous à Simiane, Le portrait de M. Sériziat, La défense élastique, L^amour au parfum, La promenade.)