Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
PETRU DUMITRIU de Alex. Ştefănescu


Petru Dumitriu s-a născut la 8 mai 1924 în satul Baziaş, de pe malul Dunării (la intrarea Dunării în România), într-o familie româno-maghiară. Tatăl său, Petre Dumitriu, originar din Ilfov, era ofiţer de grăniceri, iar mama, Maria Theresia Dumitriu (von Debretzy, înainte de căsătorie) descindea din mica nobilime secuiască din Trei Scaune. Ca să se înţeleagă, cei doi vorbeau franţuzeşte, limbă pe care şi copilul o învaţă, din primii ani de viaţă, pentru ca ulterior să o aprofundeze, citind cu pasiune cărţile şi revistele franţuzeşti din casă.
Născut într-o familie de condiţie bună şi având în acelaşi timp la dispoziţie, pentru explorare, un peisaj "sălbatic", Petru Dumitru petrece, alături de sora lui (care va ajunge peste ani medic şi se va stabili la Târgu-Jiu), o copilărie fericită. Face şcoala primară şi un an de gimnaziu la Orşova. încă de la 13 ani începe să scrie, proză şi teatru, întâi în franţuzeşte, apoi şi în limba română. O povestire cu subiect mitologic, Niobe, compusă la 15 ani, va figura în sumarul volumului său de debut, Euridice, publicat în 1947.
Tânărul atras de literatură urmează liceul la Târgu-Jiu. După absolvirea lui, în 1941, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, dar pleacă să studieze filosofia, ca bursier al Fundaţiei Humboldt, la München, unde începe să lucreze la o teză despre Jakob Böhme. Evenimentele din august 1944 îl surprind în România şi îl împiedică să-şi ducă la bun sfârşit studiile de filosofie. Scrie în continuare literatură, cu fervoare. în 1945 este remarcat ca prozator de un juriu format din Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca, Victor Eftimiu, Henriette Yvonne Stahl. Aceasta din urmă se îndrăgosteşte de tânărul şi talentatul autor şi îl "achiziţionează", deşi are cu douăzeci şi patru de ani mai mult decât el.
După debutul din 1947, cu o carte de literatură "pură", Petru Dumitriu hotărăşte să devină un promotor al realismului socialist, pentru a-şi asigura o mai rapidă ascensiune socială. Scrie nuvele în care proslăveşte colectivizarea forţată a agriculturii şi lichidarea de către Securitate a luptătorilor anticomunişti din munţi, se angajează (în 1948) la revista Flacăra, în paginile căreia duce, alături de alţii, campanii de ideologizare a literaturii, acordă interviuri pline de angajamente de fidelitate faţă de regimul comunist. Şi toate acestea chiar în perioada în care tatăl său se află în închisoare, ca ofiţer al fostului regim.
Convertirea lui (simulată) culminează cu scrierea romanului Drum fără pulbere, care apare în volum în 1951 şi oripilează prin cinismul glorificării Gulag-ului românesc. Recompensele nu se lasă aşteptate. înainte de a împlini 30 de ani, Petru Dumitriu este un pontif al vieţii literare, câştigă mulţi bani şi se poartă ca un dandy comunist. într-o evocare din 1994, Gheorghe Tomozei îl portretizează astfel: "Era de o frumuseţe fizică ce atingea magnificenţa. înalt, suplu, tuns Cicero, cu ochii migdalaţi umbriţi de lungi, neverosimile gene, un Gary Cooper altoit cu Lord Byron... (în) costume de lânuri groase cu veste albe sau galbene, de mătase, cămăşi de zăpadă cu butoni "burghezo-moşiereşti" şi papilloane gracile sau, după caz, bătrâneşti lavaliere sadoveniene contrastând cu tenul său de efeb." (apud George Pruteanu, Pactul cu diavolul).
în 1953, Petru Dumitriu este numit redactor-şef al revistei Viaţa Românească, iar în 1956 - director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă (atotputernica ESPLA). Tot în 1956 se căsătoreşte formal cu Henriette Yvonne Stahl şi divorţează de ea (lăsându-i drept cadou statutul de fostă soţie a lui Petru Dumitriu, care îi asigura un fel de imunitate faţă de autorităţi). Se recăsătoreşte - cu Irina Medrea-Fotino; aceasta îi va naşte doi copii: Irina, în 1959 şi Elena, în 1961.
După publicarea romanului-frescă de mari proporţii Cronică de familie, în 1957, scriitorul ajunge pe culmile gloriei. Ia premii, este studiat în manualele şcolare, călătoreşte în străinătate. Romanul îi cucereşte, prin strălucirea talentului literar, pe toţi cunoscătorii de literatură, chiar şi pe cei dezgustaţi de compromisurile făcute până la acea dată de autor.
în 1960, lovitură de teatru: aflându-se cu soţia lui într-o călătorie în Republica Democrată Germană, Petru Dumitriu trece clandestin în Berlinul de Vest şi cere azil politic autorităţilor germane. Se stabileşte în Republica Federală Germania, la început la Frankfurt pe Main, unde între 1961-1964 este lector la Editura Fischer. Drept represalii, în România, Securitatea îi arestează familia (tatăl, mama, sora, fosta soţie) şi îi sechestrează în ţară fiica, Irina, în vârstă, în momentul expatrierii părinţilor ei, de numai 1 an. Numele său dispare din presă, din sintezele critice, din manualele şcolare, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată.
Treptat, însă, după multe demersuri, situaţia familiei se reglementează (preţul cel mai scump şi mai ruşinos fiind plătit de Henriette Yvonne Stahl care face de la început o declaraţie defăimătoare la adresa fostului ei soţ, afirmând printre altele că ea este, în mare măsură, adevărata autoare a romanului Cronică de familie).
Scriitorul se adaptează greu în Occident, câştigându-şi existenţa ca funcţionar (la "relaţii publice" în cadrul unei companii private, la Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, la o firmă particulară de consultanţă şi publicitate pentru telecomunicaţii etc.). în 1964 îşi recapătă fiica, în 1970 începe să se gândească la sinucidere, în 1988 se desparte de soţia lui şi se mută de la Frankfurt la Bad Godesberg, lângă Bonn. în toată această perioadă scrie până la extenuare romane şi eseuri, în limba franceză, pe care le publică la edituri din Franţa (cu dificultate, întrucât are parte de ostilitatea scriitorilor români influenţi din Paris). îşi face un nume, dar nu şi avere, fiind fericit atunci când întâlneşte un om de afaceri cu vocaţia mecenatului (obişnuinţa de-a se afla sub protecţia cuiva şi-a format-o, fără îndoială, în vremea când se afla sub protecţia regimului comunist).
în 1988 o cunoaşte pe Françoise Mohr, o admiratoare a sa, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. împreună cu ea se stabileşte la Metz, un oraş de lângă graniţa cu Franţa.
După 1989, Petru Dumitriu este redescoperit cu entuziasm de publicul din România. La Editura Fundaţiei Culturale Române apare o nouă ediţie a romanului Cronică de familie, iar la alte edituri - traduceri din cărţile sale de proză şi eseuri. O impresie puternică face sinceritatea, dusă până la autoflagelare, cu care scriitorul recunoaşte (în numeroasele interviuri din presă, în cele două cărţi de convorbiri cu el realizate de Eugen Simion şi, respectiv, George Pruteanu) că a colaborat într-un mod nedemn cu regimul comunist şi că va regreta până la sfârşitul vieţii acest compromis. Partida părea câştigată. Opinia publică din România începuse chiar să găsească excesivă căinţa lui Petru Dumitriu, prin comparaţie cu atitudinea senină a altor foşti colaboratori ai sistemului politic impus de sovietici. Iată însă că, înaintea alegerilor din 1996, Petru Dumitriu face o vizită neaşteptată în România şi apare la televizor pentru a-l susţine în campania electorală pe Ion Iliescu. Efectul, pentru imaginea scriitorului, este dezastruos. Statuia cu greu reconstituită se prăbuşeşte din nou, de data aceasta iremediabil.
Şi totuşi, Petru Dumitriu rămâne un mare scriitor, în conştiinţa multor iubitori de literatură din România, chiar dacă ei preferă să tacă, simţind o strângere de inimă, când vine vorba despre el.





High-life-ul comunist


Prima carte publicată de Petru Dumitriu în străinătate după expatrierea sa este un roman de două sute de pagini, Rendez-vous au Jugement dernier (scris în limba română şi tradus în franceză de autor). La numai un an, în 1962, scriitorul publică un nou roman, de şapte sute de pagini, Incognito (scris tot în limba română şi tradus în franceză tot de autor; în amândouă cazurile, versiunile româneşti
s-au pierdut). Deşi ambele cărţi apar la prestigioasa editură Seuil din Paris, numai cea de-a doua are cu adevărat ecou, fiind comparată cu Doctor Jivago ("Incognito mérite d'être classé non loin du Docteur Jivago sur le rayon des grans roman insérés dans l'actualité fondamentale de notre siècle" - Pierre-Henri Simon).
Şi Rendez-vous au Jugement dernier, şi Incognito sunt romane satirice cu cheie, prin intermediul cărora autorul se răfuieşte cu nomenclatura din România comunistă a deceniului şase. Spre deosebire însă de primul dintre ele, scris cu o anumită inhibiţie, cel de-al doilea îl înfăţişează pe Petru Dumitriu persiflându-i furibund pe înalţii demnitari dintre care a făcut şi el parte şi pe care i-a studiat - se poate constata acum - cu o privire maliţioasă.
Radicalizarea viziunii satirice a fost pe placul comentatorilor din Occident, care de mai mult timp voiau să descopere sau măcar să inventeze un scriitor român valoros angajat în criticarea regimului comunist. Ei au supraestimat dizidenţa lui Petru Dumitriu, aşa cum mai târziu îl vor supraestima, ca scriitor, pe Paul Goma. (Şi într-un caz, şi în celălalt, entuziasmul n-a durat însă mult.)
în Rendez-vous au Jugement dernier este descris high-life-ul comunist, cu protagoniştii săi, cu prezenţa acestora în viaţa publică, dar şi cu aranjamentele din culise, cu atmosfera de teroare difuză care domneşte în România postbelică. în mod vizibil, scriitorul vrea să se răzbune pe această lume, făcând o satiră caustică la adresa unor personaje reale sumar deghizate (Leonte Răutu, Mihai Beniuc şi chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej), dar răzbunarea lui are ceva deopotrivă timid şi nevrotic. Totodată, el priveşte înalta societate comunistă prea de aproape, ca un miop, astfel încât îşi însuşeşte, involuntar, ceva din modul ei de gândire (consideră, de exemplu, că tragedia supremă pentru un om o reprezintă pierderea unei funcţii, că participarea la o şedinţă de partid are mare importanţă etc.). El încearcă să se distanţeze critic de limbajul oficial - alcătuind, printre altele, un inventar al stereotipiilor lingvistice folosite în ritualul excluderii din partid -, dar o face de la egal la egal, ca şi cum s-ar părui cu personajele detestate.


Reportaj, pamflet şi autobiografie


Romanul Incognito, scris cu mai multă vehemenţă, nu reprezintă totuşi altceva decât un document al stării de spirit pe care o avea scriitorul în primii ani de după plecarea din România. Este, s-ar putea spune, o declaraţie învălmăşită, precipitată, făcută la o conferinţă de presă de cineva care a evadat dintr-o închisoare. în mod vizibil, autorul n-a avut timpul sufletesc necesar pentru a-şi transfigura experienţa biografică, pentru a sintetiza trăsăturile personajelor reale pe care le-a cunoscut şi a confecţiona din ele personaje de roman. El povesteşte numeroase întâmplări lipsite de semnificaţie literară pur şi simplu pentru că îl obsedează şi vrea să se elibereze de amintirea lor. Personajele au nume de o artificialitate ţipătoare - Malvolio Leonte, Herakles Niţeluş, Diocleţian Sava, Prospero Dobre, Arthur Zodie ş.a.m.d. -, ceea ce aproape îl obligă pe cititor să facă investigaţii privind adevărata lor identitate.
Scopul romancierului nu este să vorbească despre sine, dar el nu poate să-şi reprime dorinţa de-a se spovedi. Se introduce, deci, în roman ca personaj-narator şi explică relaţiile complicate şi periculoase în care se afla, în România, cu protipendada comunistă, deşi făcea parte din ea. Povesteşte, aproape gâfâind, că tocmai se pregătea pentru o călătorie în Occident (din care intenţiona să nu se mai întoarcă în România) când a primit din partea partidului sarcina de a face, în colaborare cu Securitatea, o anchetă discretă în legătură cu viaţa unui bărbat încă tânăr, Sebastian Ionescu, cunoscut pentru nonconformismul lui. Adevăratul subiect al romanului este tocmai biografia lui Sebastian Ionescu, chiar dacă înainte de a trece la reconstituirea ei romancierul n-a putut să reziste tentaţiei de a vorbi despre propria lui viaţă.
Sebastian Ionescu poate fi considerat, la rândul lui, cel puţin într-o anumită măsură, un alter-ego al scriitorului. Provine, ca şi el, dintr-o familie care reprezintă lumea de altădată. Părinţii săi, oameni formaţi înainte de război, nu pot înţelege stilul de viaţă comunist. Fraţii lui, însă, au învăţat repede regulile jocului şi au ajuns să facă parte din nomenclatură. Sebastian însuşi, la început, s-a lăsat convins de sloganurile comuniste şi a intrat în vârtejul agitaţiei politice din perioada imediat postbelică de partea forţelor de stânga, pentru ca abia ulterior, ca trezit dintr-o beţie, să-şi dea seama că joacă un rol care nu i se potriveşte. Prin refuzul de a mai face compromisuri el prejudiciază poziţia politică a fraţilor săi, iar de părinţi, oricum, nu mai reuşeşte să se apropie, întrucât ei, iremediabil răniţi, trăiesc izolaţi, se droghează cu propria lor bătrâneţe şi nu mai vor să ia cunoştinţă de ce se întâmplă în jur.
Aceasta este doar povestea principală (redactată în mare parte la persoana întâi, întrucât şi Sebastian Ionescu devine la un moment dat personaj-narator). Romanul are însă o structură mult mai complicată - şi, în cele din urmă, complicată inutil. Zeci şi zeci de personaje populează spaţiul epic aglomerându-l până la sufocare şi creând o deconcertantă impresie de mişcare haotică. Totodată, unele dintre ele sunt incriminate dintr-o cam meschină perspectivă funcţionărească, tocmai pentru că scriitorul n-a avut timp să se detaşeze de imensul "material documentar" din mintea lui.
Există însă numeroase momente de afirmare a forţei epice proprii lui Petru Dumitriu, ca şi demonstraţii de virtuozitate stilistică, într-o limbă franceză utilizată cu precizie şi eleganţă. Petru Dumitriu îşi foloseşte din când în când talentul literar ca pe un bici magic, făcând să apară în faţa noastră, la o simplă plesnitură, săli de bal iluminate feeric, lupte de stradă cu morţi şi răniţi, figuri de oameni răvăşite de trăiri intense.
Iată, ca exemplu, cum este descrisă reacţia bătrânei doamne Ionescu la arestarea soţului ei:
"J'allai tout de suite la trouver. Elle se suspendit à mon cou e colla à ma joue son visage mouillé de larmes. Ellle pleurait tellement fort que j-'eus de la peine à comprendre ce qu'elle disait. Mais elle ne faisait que répéter:
- Ils l'ont emmené... ils l'ont emmené...
Je caressait sa tête qui avait beaucoup blanchi pendant ces dernières années. Je la fis asseoir, et tâcher de la calmer et de comprendre ce qu'elle avait à me dire. Mais elle ne faisait que me regarder d'un air hébété et à sa moindre tentative pour parler, ses yeux rougis s'emplissaient de larmes et sa bouche grimaçait comme celle d'un enfant, et un pitoyable et faible en sortait."
Ca şi despre Titus Popovici, despre Petru Dumitriu se poate spune că a făcut parte din nomenclatura comunistă nu numai ca un arivist, ci şi ca un scriitor dornic să se documenteze. Titus Popovici, şi el un prozator foarte talentat, a amânat, prin forţa împrejurărilor, scrierea cărţilor referitoare la această experienţă, până după 1989, astfel încât a avut timp să-şi sistematizeze impresiile şi să ajungă la o viziune asupra lumii comuniste. Romanul său Cartierul Primăverii rămâne până în prezent cea mai expresivă reprezentare a acestei lumi datorată unui scriitor român. Cu firea sa impulsivă, nestăpânită, Petru Dumitriu s-a grăbit însă să-şi comunice impresiile opiniei publice din Occident, ceea ce a dus la scrierea unor texte indecise, amestec de reportaj, pamflet şi autobiografie, cu fulguraţii doar fulguraţii, de mare literatură.



(fragment dintr-un studiu mai amplu)




PROZÃ. Euridice (8 proze), Buc., FR, 1947 (cupr. Niobe, Argonautica sau Fabuloasa aventură, Euridice, Arlechin, Dionisiaca, Metamorfoza lui Sebastian Românu, Pe drumul înspre Damasc, Omul cu ochii verzi; prima pov. din sumar a fost scrisă la vârsta de 15 ani; toate pov. se regăsesc într-un vol. publicat în 1991 de Em., în care apare şi piesa de teatru Preludiu la Electra, preluată din RFR nr. 2-3/ 1945) * Nopţile din iunie, Buc., EPLA, 1950 (nuv.) * Nuvele, Buc., ESPLA, 1951 (cupr. Bijuterii de familie, Vânătoare de lupi, Duşmănie, Bedros din Bazargic, O sută de kilometri; ilustr. de Gh. Ivancenco; Bijuterii de familie va apărea şi în vol. separat în 1953, la ESPLA, iar ulterior va fi integrată, ca partea a VI-a, în romanul Cronică de familie) * Drum fără pulbere, roman, ESPLA, 1951 (ed. a II-a, 1952) * Pasărea furtunii, roman, Buc., Tin., 1954 (ilustr. de Jules Perahim; până la expatrierea autorului, cartea va fi reeditată de 4 ori) * Cronică de la câmpie, Buc., ESPLA, 1955 (cupr. pov. Vântul de martie, Duşmănie, Bedros din Bazargic, Nopţile din iunie; ilustr. de Ligia Macovei) * Cronică de familie, Buc., ESPLA, 1955 (o primă formă, restrânsă, a romanului cu acelaşi titlu) * Focul stins, Buc., ESPLA, col. "Luceafărul", 1955 (nuvelă) * Cronică de familie, roman, vol. I-II-III, Buc., ESPLA, 1957 (cele 3 vol. însumează aproape 2000 de pag.; romanul va fi reeditat de ESPLA în 1958; în 1993, din iniţiativa Domniţei Ştefănescu, apare a III-a ed., Buc., FCR, care, în afară de textul romanului, cupr.: o scrisoare - în facsimil - adresată de autor redactorului primei ed., Geo Şerban, şi datată 2 iunie 1992, o postfaţă de Nicolae Manolescu, un text memorialistic de Geo Şerban şi un tab. cron.) * Proprietatea şi posesiunea (Partea I din Memoriile lui Erasmus Ionescu), ed. îngr. şi pref. de Geo Şerban, Cluj, D., 1991 (roman neterminat, scris în 1958 şi conceput ca parte a unui proiectat ciclu romanesc de mare anvergură, Colecţie de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane; dactilograma romanului, dăruită de autor, înainte de plecarea din ţară, lui Geo Şerban, a stat ascunsă în arhiva acestuia timp de peste treizeci de ani).
PUBLICISTICÃ. Despre viaţă şi cărţi, Buc., ESPLA, 1954 (culeg. de art. pe teme lit.) * Noi şi neobarbarii, Buc., ESPLA, 1957 (culeg. de art. pe teme lit.).
CONVORBIRI. Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iaşi, Ed. Moldova, 1994 * George Pruteanu, Pactul cu diavolul - şase zile cu Petru Dumitriu, Alb. şi Dalsi, 1995.
PROZÃ ŞI ESEISTICÃ îN LIMBA FRANCEZÃ. Rendez-vous au Jugement dernier, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1961 (în lb. rom.: Ne întâlnim la Judecata de apoi, trad. de Andriana Fianu, Buc., Univ, col. "Ithaca", 1992) * Incognito, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1962 (în lb. rom.: Incognito, trad. de Luminiţa Brăileanu şi Delia Vasiliu, cuv. în. de Geo Şerban, Buc., Univ., col. "Ithaca - scriitori români din exil", 1993) * L'Extrême Occident, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1964 (în lb. rom.: Extremul Occident, trad. de Luminiţa Brăileanu, pref. de George Pruteanu, tab. cron. de Geo Şerban, Buc., Univ., col "Ithaca - scriitori români din exil"), 1996 * Les Initiés, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1966 * Le Sourire sarde, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1967 * L'Homme aux yeux gris, I - L'Homme aux yeux gris, 1968, II - Retour à Milo, 1969, III - Le Beau Voyage, 1969, Paris, Éd. du Seuil (versiunea în lb. rom., realizată de Magdalena Popescu, a apărut în 1996 la CR, cu titlul Omul cu ochi suri) * Au Dieu inconnu, Paris, Éd. du Seuil, 1979 (eseuri) * Comment ne pas l-aimer! - une lecture de l'Évangile selon saint Marc, Paris, Éd. du Cerf, 1981 ? Zéro, ou le point de départ, Paris, Éd. du Cerf, col. "Pourquoi je vis", 1982 (culeg. de eseuri pe teme filosofice şi religioase; în lb. rom.: Zero sau punctul plecării, trad. de Maria Vodă Căpuşan şi Horia Căpuşan, Buc., Ed. Viitorul românesc, 1992) * Je n'ai d'autre bonheur que toi, essai de dévotion moderne, Paris, O.E.I.L., 1983 (vol. cupr. 80 de capitole, grupate în 5 părţi: Dévotion moderne, La science et la foi, Vivre en chrétien aujourd-hui, Le citoyen chrétien şi Batir la paix ) * Mon semblable, mon frère, récits, préface de Lucien Guissard, Paris, Éd. du Centurion, 1983 (cupr. pov.: L'Alliance, La percée, Un héros de notre temps, La confession d'un prêtre, Synode à Kostroma, Les grands express européens, Le tramway du peuple, Sur l'autoroute, A comme Ahos, Z comme Zen) * Walkie-talkie - Marcher vers Dieu, parler à Dieu, Paris, Éd. du Cerf, 1983 (culeg. de eseuri pe teme filosofice, ştiinţifice şi religioase) * La Liberté, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1983 * La Femme au miroir, roman, Paris, Éd. de La Table Ronde, 1988 * Les Amours difficiles, Lausanne, Éd. l'âge d'Homme/ B. de Fallois, 1989 (culeg. de pov.) * La Moisson, roman, Paris, Éd. de La Table Ronde, 1989 * Les Amours singulières, Lausanne, Éd. l'âge d'Homme, 1990 (cupr. pov. L'année noir, La gauche et la droite, La plus belle, L'Impérieuse, Rendez-vous à Simiane, Le portrait de M. Sériziat, La défense élastique, L'amour au parfum, La promenade).