Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Peter Høeg - Copiii paznicilor de elefanţi de Grete Tartler


Deşi a declarat în numeroase interviuri că pentru el orice nouă carte înseamnă o direcţie de cercetare diferită, Peter Høeg1 îşi reafirmă în acest nou roman, centrat pe umor, acţiune şi întrebări legate de religie curajul de a aborda teme majore: păstrând şi câteva fire comune, precum salvarea omului de exterioritate, nelinişte, lăcomie, deşertăciune; autodevenirea; căutarea uşii care se deschide miraculos spre libertate şi esenţa lucrurilor; forţa de neînvins a femeii; responsabilitate; fericire. Teme mari, grele, „ca elefanţii”: care pot conduce spre ţintă, dar pot şi scăpa din frâu, distrugând plăcerea lecturii; arta scriitorului fiind îmblânzirea lor, astfel încât drumul presărat de peripeţii să devină o fermecătoare aventură.
Pornind de la o „acţiune de salvare” similară cu aceea din Fata tăcută, 2006, unde un clovn pleacă în căutarea unor copii cu capacităţi extrasenzoriale, capturaţi de nişte industriaşi care voiau să se îmbogăţească pe seama lor, Copiii paznicilor de elefanţi o ilustrează în plan invers: de data aceasta, trei fraţi minori se aventurează în salvarea părinţilor. Peter, eroul de 14 ani, un fel de Prâslea dintr-un basm pe care îl povesteşte (cu adresare directă cititorului, care e implicat ca partener de dialog) descoperă că în parohia de ţară de pe insula fericită unde îşi petrece copilăria, părinţii săi nu sunt defel fiinţele desăvârşite pe care şi le închipuise. Ci doar nişte nepricepuţi „paznici de elefanţi”. Ceea ce explică titlul romanului: în orice om există un primum movens care îndeamnă la fapte măreţe, dar care adesea degenerează în grozăvii; un elefant imprevizibil, care trebuie ţinut în frâu - pentru a nu porni întro direcţie greşită. Peter şi fraţii lui pleacă în căutarea celori duşi razna de lăcomie şi sete de glorie. Intuiţia îi face să le caute urmele la un mare sinod ecumenic care are loc la Copenhaga, unde aveau să fie expuse şi valoroase odoare religioase; prilej de a aborda din nou tema ecumenismului, una din constantele preocupări høegiene.
Familia lui Peter pare să respecte, în aparenţă, toate standardele daneze: părinţii se dedică bunăstării societăţii (cu meserii serioase: tatăl, preot, mama, organistă); copiii sunt în esenţă silitori la şcoală şi remarcabili prin însuşirile dezvoltate, agerime-inteligenţă-forţă: Peter e fotbalist în echipa insulei (prilej pentru Høeg de a teoretiza, am spune autobiografic – şi nu doar din cauza numelui propriu, Peter – virtuţile sportului), Tilte are o intuiţie cucerind orice interlocutor şi ţinând la respect profesorii (este personajul feminin în prelungirea Smillei, dar şi a Stinei, respectiv KlareiMaria din Fata tăcută); Hans, fratele mai mare, care studiază astrofizica la Copenhaga, e idealistul erou viking, puternic, cu spirit cavaleresc. Dar în realitate familia se vădeşte a fi cât se poate de stranie: tatăl îşi susţine predicile cu mici trucuri ezoterice; mama e o inventatoare preocupată de mecanisme care se declanşează prin recunoaşterea vocii; copiii au calităţi năzdrăvane şi îşi dau seama că, prin falsele minuni introduse în biserică şi inevitabila sete de bani şi glorie, părinţii nu sunt în stare să evite singuri pierzania; astfel încât dezvoltă cele mai insolite moduri de a se descurca în eroica încercare de a-i readuce spre Bine.
Descoperirea uşii, acea ieşire din zidurile judecăţilor construite de societate, prin care pot fi întrezărite emoţia pură şi sentimentul religios, prilejuieşte totodată cugetări asupra micii şi marii libertăţi (metafizica romanului poliţist, a evadării), precum şi asupra singurătăţii, teoretizate de Peter: „E singurătatea de a fi închis întro încăpere care se cheamă tu însuţi”. Acum, revelaţia întrezărită prin uşă e specialitatea surorii mai mari, Tilte; ea e şi marele strateg, aducând în prim plan, ca în celelalte romane høegiene, femeia ca forţă determinantă.
Suculent sau uscat, tipic danez, cu propoziţii construite spre a urma în avalanşă rapiditatea desfăşurării năzdrăvăniilor, umorul pare a ne situa într-un film care nu e doar de aventură şi acţiune, primă iubire, spiritualitate, magie, religie, ci şi într-o comedie strălucind de hazul cel mai trăznit. Există teorii după care umorul (adesea izbucnind din motive de neînţeles) ar fi apropiat de experienţa mistică. Peter Høeg a folosit această asociere din plin. Indivizi combinând ridicolul şi spiritul cel mai agil (ca, de pildă, contele Rickardt Tre Løver, un aristocrat trăznit, fost drogat devenit terapeut, cu pretenţii de artist; sau Leonora Ganefryd, redutabilă specialistă IT, trăind într-un retreat de călugăriţă tibetană şi în acelaşi timp desfăşurând o foarte profitabilă afacere de consiliere sexual-culturală); personaje surprinzând printr-o purtare în totală contradicţie cu partitura care le-a fost menită (precum teroriştii care plâng, căindu-se, după ce Tilte le-a descris uşa); provocatori de surpriză (precum Pallas Athena, zeiţa din bordel, conducătoarea unui Jaguar roşu, din care iese adeseori la bătaie în trafic, „mestecând foarfeci şi scuipând ace”); caricaturi şi exagerări, precum episcopeasa Anaflabia Borderrud sau neurologul Thorkild Torlacius Drøbert; ghinionişti ca profesorul Alexander Finkeblod, care dă de mai multe ori peste acelaşi cadavru călător (Vibe din Ribe); reprezentanţii unor culturi diferite (precum imamul Sindbad al-Blablab, cu „ditamai barba şi o privire care l-a făcut să ia parte la selecţia de actori pentru rolul lui Long John Silver din piesa Comoara din insulă, pusă în scenă de teatrul de amatori”), stârnind râsul prin neobişnuitele transplanturi interculturale – toţi aceştia şi mulţi alţii alcătuiesc o lume colorată, imaginativă şi captivantă, acţionând parcă anume pentru a strânge, prin haz, spuma ideilor strălucit aruncate în fierberea acţiunii. E imposibil să nu râzi la evadarea lui Peter în coş, pe post de varan, sau la bătăile pe care Pallas Athena le administrează celor ce greşesc în trafic (bătăile în general, inclusiv cele cu frişcă, ca şi evadările spectaculoase nu lipsesc din recuzita acestui roman foarte filmic). Intervin momente de meditaţie (ca suspans) şi de foarte multe ori, pentru a domoli avalanşa, tehnica amânării: „După toate cele întâmplate, pe care vreau în fine să ţi le povestesc, doar că aştept momentul potrivit…”. Sau, pentru a echilibra lucrurile, e asociat în mod insolit un element concret cu o idee abstractă: „(Hans) are glasul încărcat, pe de o parte de maioneză, pe de alta de admiraţie.”
De cele mai multe ori e nevoie, ca în majoritatea romanelor høegiene, de o cultură specială spre a gusta straturile umorului danez. Chiar şi insula mai mult sau mai puţin imaginară în care se petrece acţiunea trebuie văzută cu ochii celui care cunoaşte aşanumita „societate a bunăstării” daneză; sau ironiile la adresa naţionalismului local (Partidul Separatiştilor, care milita pentru desprinderea insulei Finø de Danemarca, văzând-o stat independent, „cu politică externă proprie şi valorificare a bogăţiilor subterane”) ori la adresa obsesiei pentru afişarea steagului naţional (papagalul scăpat din colivie care „se aşezase într-un fag din grădina oficiului de turism, cu steagul danez în fundal”). Nu în ultimul rând, în tradiţie clasică daneză, este luată peste picior nobilimea (Kalle Kloak, vidanjorul îmbogăţit, devine nobil), iar regina se comportă foarte democratic: îi dă Tiltei numărul ei direct de telefon.
Nici vremea daneză nu scapă de cuvenitele ironii: turiştii „nu se pot hotărî dacă să umble prin oraş în costumul de baie sau în cel de ski”, nepricepând „acea specială mixtură daneză între arsuri de soare gradul doi la faţă şi degerături la degetele de la picioare”. Umorul de limbaj provoacă jocuri de cuvinte; numele au şi ele semnificaţii comice (de exemplu, specialista în sandvişuri daneze se numeşte Bullimilla Madsen. De altfel, arta daneză de a întocmi un sandvici îi prilejuieşte luiPeter Høeg compararea cu scrisul, reluând aluziile leibniziene din romanul anterior. „Lumea e făcută din cuvinte” aşa cum straturile de ingrediente din smørrebrod dau gustul neprevăzut şi stârnesc imaginaţia).
Carte de acţiune palpitantă, cu substrat filozofic, „dând liber” râsului, Copiii paznicilor de elefanţi reuşeşte performanţa de a îmbina cu succes toate aceste direcţii atât de diferite, având menirea să transforme personajele, dar şi cititorul. Căutătorii de la începutul cărţii întorc lucrurile spre Bine, armonia creată împacă duşmanii şi împrejurările. Fiindcă, după cum spune Peter Høeg: „Când te transformi lăuntric, se schimbă şi mediul înconjurător. Şi invers”.


Evadarea varanului

Tilte mă îndeamnă să intru în coş.
Nu pot să cred. Vreau să mor în picioare şi nu descoperit într-un coş de picnic!
– Petrus, şopteşte Tilte, trebuie să ieşim de aici toţi trei şi singura posibilitate e să mă ia cu ei, ca vizitatoare, iar pe tine în coş, neştiind că eşti acolo.
În uşă se aud bătăi, Tilte mă priveşte rugător.
Atât Tilte, cât şi profundele mele studii privind literatura spirituală şi religioasă de pe internet şi din biblioteca orăşenească Finø m-au lămurit că recomandarea tuturor marilor personalităţi religioase e să laşi de-o parte mândria de războinic şi să preferi cooperarea. Intru în coş, mă ghemuiesc, Tilte pune capacul, uşa se deschide şi apare profesorul Thorlacius.
În regulă. Doar atât e de dus?
Apoi mă ridică şi mă poartă afară.
Coşul diminuează sunetele. Dar aud respiraţia profesorului, care e poate mai legată de coniacul şi ţigările de foi de la clubul de Box, decât de săritul corzii şi sacul de nisip. Şi apoi mi-e dat să aud că am ajuns, din păcate, la episcopeasă, fiindcă vocea ei străpunge totul; dacă ar mai fi fost loc în coş, mi s-ar fi făcut părul măciucă.
– Să ridicăm capacul, trebuie să vedem ce scoatem afară de aici, zice ea. Dintr-un asemenea loc. Apoi aud vocea Tiltei. Cool, dar avertizând.
– Nu v-aş sfătui să faceţi asta, doamnă Borderrud. E un varan, specia din Finø.
Ca să-ţi dai seama ce se întâmplă acum, trebuie să inserez repede ceva despre viaţa animalelor şi păsărilor din Finø.
Înainte ca Tilte şi cu mine să-i sărim în ajutor preşedintei Asociaţiei Turistice, Dorada Rasmussen, îmbunătăţind broşura turistică anuală despre Finø, pe aici era o faună bogată, dar fără să fie neapărat Matto Grosso.
Am aranjat treaba în felul următor: mai întâi făcând rost de fotografiile cu balena care, rătăcindu-se pe aici, pe lângă Finø, a eşuat în fiordul Randers. Apoi am luat fotografiile făcute de Hans acum şapte ani, când, într-o iarnă aspră, staţia de salvare Finø şi administraţia pădurilor şi naturii au scos la liman un urs polar mânat încoace pe un gheţar din Svalbard. Odată ajunşi în acest punct, ne-a înţeles şi Dorada, venind cu un video despre papagalul ei din Amazon care, scăpat din colivie, se aşezase într-un fag din grădina Oficiului de Turism, cu steagul danez în fundal. Următoarea secvenţă, în care papagalul fusese atacat şi sfârtecat de un uliu, sigur că am tăiat-o. Din film am decupat imagini colorate şi am compus o broşură în care nu scria chiar că Finø ar fi Noua Zeelandă a Scandinaviei, cu climă polară şi paradis tropical pe aceeaşi insulă, dar în care fotografiile vorbeau de la sine. În plus, Tilte a mai împrumutat de la muzeul etnografic Finø un costum popular, pe care a trebuit să-l dezmembreze spre a-l putea înghesui pe Hans în el, şi apoi l-am fotografiat cu pantaloni până la genunchi, ciorapi lungi şi pantofi încătărămaţi cu argint şi cu pletele fluturând în vânt, imagine sub care se putea citi: „Localnic din Finø mergând la biserică în costumul popular care se mai poartă şi astăzi”.
La sfârşitul broşurii trona uriaşul meu piton Belladonna în jungla Randers, căci trebuiserăm să-l dăm de acasă după ce ajunsese de doi metri şi jumătate şi nu se mai mulţumea doar cu iepuri, ci voia purcei vii; dar mama s-a împotrivit, a zis că ea porci în preajma casei pariohiale nu rabdă.
Broşura a avut un succes senzaţional. Datorită ei, diminuarea afluxului turistic s-a încheiat şi, de atunci, vizitatorii curg valuri.
Efectele colaterale au fost că Tilte şi cu mine a trebuit să punem la punct la şcoală nişte chiori cărora li se păruse că Hans arată în fotografie ca prostul satului. Şi apoi, că oficialii danezi au intrat într-o anumită derută în privinţa florei şi faunei din Finø.
Derută pe care Tilte o foloseşte acum, spunând că în coş ar fi un varan.
Episcopeasa îşi trage ca fulgerul mâna înapoi şi face unul din acele salturi care i-ar putea asigura un loc în baletul din Finø, dacă ar pierde perspectivele de episcopeasă.
– Frăţiorul meu l-a luat cu el, zice Tilte. Dar Rickardt e de părere că ar fi prea riscant să-l lase să umble pe aici.
Contele gargariseşte din nou un vademecum, din câte aud. Apoi coşul e ridicat din nou, cu ceva mai mult respect, dus pe scări în jos şi de-a lungul coridorului şi pus în portbagajul Mercedesului lui Thorlacius-Drøbert. ş…ţ Şi, în sfârşit, după una din cele mai negre zile din viaţa noastră, ne aflăm, Tilte, Basker şi cu mine, în drumul spre libertate. O libertate care – aş vrea să-ţi amintesc aici – e desigur foarte mică şi de fapt se mărgineşte la interiorul clădirii. Care e, de fapt, cu totul neliberă, în comparaţie cu marea libertate despre care aş vrea să scriu în această povestire.

*
Ajungând pe gazon, văd trei lucruri nu chiar imediat explicabile.
Mai întâi, scara cea lungă fusese scoasă din şopron şi proptită de coama acoperişului casei. Lucrul nu e surprinzător în sine, deoarece pivniţa casei e atât de sus deasupra pământului, că a devenit practic un parter înalt, iar fereastra camerei Tiltei, de care se sprijină scara, e la înăţimea de etajul doi.
Dar mai greu de explicat e că pe această scară urcă la rând patru persoane. În dreptul ferestrei a ajuns profesorul Thorlacius-Drøbert, dedesubt e nevastă-sa, urmată de episcopeasa districtului Grenå, Anaflabia Borderrud, iar ultima, pe la jumătatea scării, se caţără secretara Vera.
La asemenea privelişte nu pot ocoli gândul că niciunul dintre cei patru nu s-a mai aflat de foarte mulţi ani pe asemenea scară, dacă presupunem că ar fi făcut-o vreodată, şi de aceea îşi închipuie că e ca o scară construită, pe care pot merge mai multe persoane în acelaşi timp.
Cât despre a treia ghicitoare căreia trebuie să-i dau de rost, aceasta e şi nuca mai greu de spart. Chiar în faţa mea, Tilte şi Basker stau ascunşi după marele rohododendron şi alături de ei, ghemuiţi la pământ, se află Ben Metro Poltrop, poliţistul oraşului Finø, şi câinele său poliţist Mejse2.
Sunt unii experţi care cred că un câine seamănă cu stăpânul lui, sau invers, şi pare să fie o teorie destul de plauzibilă. De pildă, îl găsesc pe Basker întrucâtva asemănător cu noi toţi, cu toată familia, inclusiv străbunica. La Finkeblod şi Baronesse, lucrul sare în ochi, ar putea fi soţ şi soţie. Tot astfel cu poliţistul şi câinele lui Mejse. Fiindcă Mejse nu face parte dintre cei văzuţi de obicei la poliţişti. Ce anume e, ar fi greu de stabilit chiar de către un cercetător familiarizat cu această comparaţie, însă îi vine părul în ochi ca lui Bent, are barbă lungă şi e foarte înalt, şi tot ca lui Bent îi place să mănânce, mai ales mâncarea gătită de taică-meu. Bent însuşi are o sută paispreze kilograme, lucru de care e mândru; ca să-şi păstreze greutatea, sigur că trebuie să mănânce din când în când pe la noi.
Tot ca Bent, Mejse e un câine foarte prietenos; dar asemănarea se observă mai ales la înfăţişare: amândoi sunt netunşi şi neîngrijiţi şi arată ca nişte sălbatici abia iviţi din jungla Borneo pe scena din Finø. Însă dincolo de înfăţişările lor înfricoşătoare bat două inimi de aur.
[...] Aşa că mă bucur ca întotdeauna să-l văd pe Bent, deşi nu înţeleg de ce se află aici, ascunzându-se împreună cu Tilte, Mejse şi Basker; dar nu contează, mă alătur lor.
Bent mă bate pe spate, are o mână ca o lopată.
I-aţi mai văzut vreodată pe ăştia? întreabă el în şoaptă.
La Store Bjerg, răspunde abia auzit Tilte.
Tipii arată mai bătrâni decât sunt în mod normal cei de acolo, şopteşte Bent.
Una zice că e episcopeasă, altul că e profesor.
Bent priveşte fix înainte.
– Unde intră haşişul, iese creierul, spune el încet de tot.
Acum înţeleg şi eu lucrurile prin ochii lui Bent. Adineaori, cei de pe scară erau nişte concetăţeni cu îndatoriri importante, dar acum îmi dau seama ce trebuie să vadă un funcţionar ca Bent, sau Mejse, anume patru infractori drogaţi, pe punctul de a-şi duce la capăt activitatea nocturnă. Şi încet-încet mi se conturează strategia Tiltei, stârnindu-mi respectul. L-a sunat pe Bent la punctul de pază, care e în imediata apropiere, şi a anunţat o încercare de spargere. Îmi vine să mă gândesc la studiile noastre religioase: toate marile personalităţi spirituale au arătat că lumea e în mare măsură făcută din cuvinte.
N-ar trebui să-i oprim? şopteşte Tilte.
Bent scutură capul.
– Aşteptăm două lucruri. Primul, să dea spargere deschizând fereastra, căci atunci i-am prins asupra faptului, e infracţiune, paragraf 276. Şi în al doilea rând, să vină John, pe care l-am sunat. |ştia sunt violenţi.
[...] Cine a fost căţărat vreodată pe o scară zgâlţâită, ştie cât de calm şi călit trebuie să fii pentru a-ţi păstra cumpătul. Cei patru de pe scară nu sunt nici calmi, nici căliţi. Scot un urlet. Şi prima care aterizează la pământ e secretara Vera.
Nu ştiu cu ce primire e obişnuită o secretară, dar, în ciuda întunericului, poate fi bănuită uluirea ei când se vede înconjurată de John şi Bent, care îi pun cătuşe.
[...] Apoi, John şi Bent mai scutură odată scara ca pe un păr încărcat, şi se pregătesc să prindă fructul Minna Thorlacius-Drøbert.
– Thorkild, ajutor!
Strigătul ei îl împinge pe profesor înapoi din camera Tiltei şi apoi, pe scară în jos, cu toată siguranţa unuia obişnuit să pună lucrurile la punct.
Rămâne pe ultima treaptă, hotărând să aducă, printr-o cuvântare, plebea la raţiune.
– Numele meu e Thorlacius- Drøbert, spune el. Sunt profesor la Noul Spital din districtul Århus.
– Încântat de cunoştinţă, spune Bent Poliţistul. Eu sunt Mitropolitul din Finø.
Bent e un om inteligent, dar inteligenţa lui se bazează mai mult pe înţelepciunea vieţii decât pe cea din şcoală, aş spune. Fac pariu că nici n-ar fi ştiut ce e un mitropolit, dacă nu l-ar fi botezat aşa Tilte, din cauza celorlalte nume ale sale care sună asemănător, Metro Poltrop, şi din cauză că, după părerea ei, are înfăţişarea şi prestanţa unui mitropolit, care e un fel de preot- şef în ortodoxia grecească şi rusească. Lui Bent îi e dragă Tilte şi îi place noul cuvânt, ceea ce explică de ce a produs aici acest titlu.
– Pot să dau toate explicaţiile. Şi să mă legitimez. Maşina e în spate.
[...] Vrea să arate spre Store Bjerg, dar pesemne şi-a pierdut orientarea, fiindcă indică direcţia magazinului Brugsen şi a căminului de bătrâni. Bent şi John îl privesc cu atenţie.
– În maşină am transportat cu noi fata şi târâtoarea, zice profesorul. Varanul. Specia din Finø.
Şi arată coşul. Ca să dovedească adevărul spuselor sale, îi ridică şi capacul. Se uită înăuntru, împreună cu Bent şi cu John. Coşul e gol.
Apoi privirea lui Thorlacius cade asupra mea.
– Băiatul! strigă el. Drogatul! S-a dat drept şopârlă!
John Salvare şi Bent Poliţistul schimbă noi priviri.
Culoarea feţei profesorului capătă o nuanţă interesantă, tehnicienii i-ar zice purpurie. Bent Poliţistul îi înşfacă braţul lui Thorlacius cu o mână şi cu alta scoate încă o pereche de cătuşe din buzunar.

Din volumul in curs
de aparitie la Editura Univers

_______
1 Peter Høeg, născut la Copenhaga, 17 mai 1957; absolvent al Universităţii din Copenhaga (1984), cu multiple experienţe de viaţă înainte de a fi scriitor - marinar, balerin, actor, alpinist, sportiv, călător pasionat. A publicat nuvele, povestiri şi romane, dintre care în limba română sunt cunoscute Cum simte domnişoara Smilla zăpada, Univers 1997 şi Femeia şi maimuţa, Univers 1999 (traduceri de Valeriu Munteanu) şi Fata tăcută, Univers 2011 (traducere, prefaţă şi note de Grete Tartler).
2 În daneză, cuvântul înseamnă „piţigoi”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara