Simona Vasilache: Dintru început, o întrebare ex abrupto: iubiţi Bucureştiul?

Peter Derer: Curiozitatea e justificată, mai ales dacă vă gândiţi la expoziţia grupului de studenţi arhitecţi numită „Bucarest, la mal aimée”. Opinia proprie este că majoritatea locuitorilor s-a ataşat de oraş, pentru că locuieşte şi munceşte aici, vrea să-şi înfrumuseţeze existenţa. Cert, legătura ar fi fost mai profundă dacă n-ar fi decimat comuniştii populaţia originară şi n-ar fi tulburat relaţiile de proprietate. Am rezerve dacă administraţia, de la primari şi consilieri până la arhitecţii-şefi, are astfel de sentimente de dragoste. Nici investitorii, care văd aici numai oportunităţile de câştig n-au motive să iubească Bucureştii.
Dar, revenind la întrebare: orice oraş, mai ales o metropolă, este o realitate vie, complicată. Trebuie considerate amplasamentul, clima şi flora, cadrul construit, nu în ultimul rând contează şi oamenii. Sunt părţi ale oraşului care, privite prin prisma a ceea ce ar putea deveni, îmi plac. Apreciez că multe din cartierele de case construite în perioada regatului merită mai multă atenţie decât li s-a acordat. Ele formează partea specifică şi valoroasă a Capitalei. Descrierea lor prin indicatori tehnici ori prin mijloace literare sau artistice este, evident, posibilă, dar nu va reda niciodată realitatea lor alambicată.

Ce locuri din Bucureşti ştiţi cu ochi închişi?

Nu sunt bucureştean din naştere şi nici n-am colindat întreg oraşul. Dar ca majoritatea dintre noi, am traversat adesea Lipscănia şi zona înconjurătoare. Reţin destul de limpede marile clădiri publice (sediile Băncii Naţionale, Palatul CEC, Muzeul Naţional de Istorie, actuala Bancă Comercială, Universitatea, Ministerul Agriculturii, Teatrul Naţional etc.). Dar am în memorie şi construcţii mai puţin săritoare în ochi: Curtea Veche, Stavropoleos, Hanul Manuc, magazinele Unirea, Cocor, Bucureşti (aflat în degradare). Sunt uşor de reţinut şi alte puncte importante din Bucureşti: pieţele Kogălniceanu sau a Operei Naţionale, spre est pieţele Rosetti şi Protopopescu, pe axul sud-nord, în lungul marilor bulevarde, Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei ş.a.m.d.
Mult mai anevoioasă este reconstituirea din memorie a cartierelor tradiţionale de locuinţe dintre fosta Sf. Vineri şi Sf. Gheorghe-Nou, de dincolo de Biserica Armenească, cartierul Cotroceni. Să zicem că formarea lor spontană pune piedici memoriei vizuale. Dar şi în cazul parcelărilor proiectate din interbelic, precum Uzinele Comunale, Vatra Luminoasă, ale cartierelor pentru funcţionarii CFR sau ai BNR situaţia este identică. Înregistrarea este mişcată, arhitectura şi plantaţia apar voalat, intervin discret lumina şi culoarea, ba chiar semne despre temperatură, umiditate şi mişcarea aerului. Tocmai dificultatea redării exacte şi recurgerea la informaţii ale celorlalte simţuri pentru cunoaşterea acestor insule de peisaj urban explică farmecul şi atractivitatea lor.

Privind înapoi, în istoria oraşului, ce-aţi fi vrut să nu se fi demolat?

Deşi menţionat acum 550 de ani, în realitatea construită, Bucureştii pot dovedi doar ceva mai mult de două secole. La început a fost ceea ce s-ar putea numi o aşezare ecologică căreia i se potrivea citatul din Biblie „din ţărână s-a născut, în ţărână s-a întors”. Dar dacă atunci vina o purtau materialele, credinţa, incendiile etc., după secolul fanarioţilor cei care au distrus au fost mai ales bucureştenii. Odată cu europenizarea (de fond sau de faţadă, rămâne de discutat) s-a renunţat la aproape tot ce s-a construit înainte în manieră tradiţională. Iar după comunizarea ţării şi lupta pentru omul nou a trebuit să dispară cadrul construit care împiedica realizarea măreţului ideal (cartierele cu locuinţe individuale).
Modernizarea României sub Cuza şi Carol I a impus reorganizarea statutului, completarea sediilor administraţiei publice şi a altor instituţii centrale. S-a ales implantarea lor în Centrul Vechi prin demolarea hanurilor tradiţionale (de ex. Şerban Vodă) şi a unor mânăstiri (Sărindar). Merita păstrat câte un exemplar. În perioada interbelică Carol II, promotorul stilului arhitectural care-i purta numele, a destructurat Piaţa Palatului Regal, demolând clădirile care flancau Biblioteca Universitară şi Ateneul.
În primii ani postbelici a căzut pradă târnăcoapelor vechiul Teatru Naţional, deşi putea fi refăcut. Alte demolări punctuale au continuat în jurul Palatului (devenit) al Republicii. Apoi, cutremurul, care a afectat destule clădiri importante (blocurile aşa-numite Nestor, Casata), a fost punctul de pornire al celei mai distrugătoare operaţii urbanistice: crearea Noului Centru Civic. Deşi puteau să fie salvgardate, au dispărut sub cupele buldozerelor câteva din reperele definitorii ale Bucureştilor, începând cu Arhivele Statului, Spitalul Brâncovenesc, Hala Unirii până la fosta Mânăstire Văcăreşti.

Dar ce-aţi fi vrut să nu se fi construit?

Dacă ce s-a construit a ocupat locul unei clădiri de valoare, nu mai contează acum. Important este ca noile construcţii să nu degradeze peisajul urban ori să nu mascheze monumente istorice. Bulevardul Unirii, care a impus multe sacrificii, continuă să despartă oraşul în două părţi care nu reuşesc să funcţ ioneze împreună. Cea mai inadecvată construcţie este de departe Casa Poporului, deşi parlamentarii se simt (prea) bine în ea şi serveşte diverselor folosinţe (MNAC) şi manifestări. Nu îşi găsesc locul nici clădirile destinate să ascundă bisericile (blocul de la baza Dealului Mitropoliei). Varianta lor recentă este concurarea prin înălţime a clădirilor de cult, exemplul cel mai cunoscut, sub diferite aspecte, fiind Cathedral Plazza. Dar există şi formula „elefantului în vitrina cu bibelouri”, prezentă în cele mai frumoase cartiere cu vile tradiţionale.

Cum trebuie locuit Bucureştiul?

Cred că Bucureştii au avut dintru început vocaţie rezidenţială. Greu de înţeles pentru că singurul atuu erau Codrii Vlăsiei. Ei nu au ajuns decât târziu să producă pentru export, aşa că mult timp au fost doar un loc de consum al fondurilor rezultate din exploatarea moşiilor domneşti şi boiereşti. Prezenţa voievodului a atras boierii curteni cu familiile şi slujitorii lor, toţi făcând apel la serviciile breslaşilor. Pentru această populaţie s-au ridicat, pe lângă casele de târg, complexele reşedinţelor boiereşti.
Reorganizarea statului sub Cuza şi Carol I a impus, la rândul ei, creşterea numărului demnitarilor, al înaltei funcţionărimi, a ofiţerilor superiori etc. Aceştia au creat cartierele de reşedinţe şi vile din jurul Lipscăniei, apoi din nordul apropiat şi vestul oraşului (Cotroceni). Bucureştii au fost întâi o Capitală cu caracteristicile unei aşezări de rentieri (asemenea Bernei sau Canberrei). Acest fel de locuire se potrivea destinaţiei principale (administraţie centrală) şi opţiunilor elitei funcţionăreşti.
O dată cu primele fondări industriale, profilul populaţiei s-a diversificat. Au apărut parcelările cu vile burgheze şi „block-house”-urile pentru păturile medii, ulterior, lotizările de locuinţe ieftine pentru aristocraţia muncitorească. Apartamentele din locuinţele colective interbelice oferă condiţii de locuire similare celor din producţia recentă, ba chiar mai bune, datorită situării centrale. Deşi suferind din cauza vechimii (tehnicile şi materialele nu au garanţia necesară), tipurile de locuire interbelice sunt încă apreciate de locuitori.

Cu ce ar trebui să semene această Capitală care a ajuns să nu mai semene cu nimic? Mai e de actualitate să privim spre Paris?

Bucureştii fac parte dintr-o familie, restrânsă, de oraşe plasate la intersecţia de civilizaţii. Are o populaţie numeroasă, dar nu e monumental, problemă discutată intens în interbelic. Prin Noul Centru Civic Ceauşescu a încercat să suplinească această lacună. Dar a distrus o parte din ce avea mai valoros, specific, oraşul: cartierele-grădină. Politica „laissezfaire” a primăriei municipale, sprijinită de un act guvernamental dintre 2000- 2004, continuă distrugerea acestui tezaur: în loc să concentreze efortul imobiliar (birouri, hoteluri, bănci etc.) pe terenurile libere din NCC, destructurează zonele protejate rezidenţiale.
Referirea la Paris poate fi multiplă. În cazul tocmai discutat, „oraşul luminilor” oferă modelul „Place de la Défence”: concentrarea imobilelorturn în afara centrului istoric (adică în jurul Parlamentului). Pe urmă, fără a prelua din Paris atributele de faţadă, ar trebui implantate tocmai elementele profunde: bunul-gust şi eleganţa, rafinamentul şi umorul. În fine, ca şi în cazul galic, Bucureştii ar putea încuraja industria agrementului (nu degeaba unii călători îi numeau „hilariopolis”, oraş al desfătării şi distracţiei.

Ce e kitsch în Bucureşti? Cum definiţi, pe de altă parte, eleganţa bucureşteană?

Un astfel de fenomen a fost rar în Capitala regală. Mai întâi, nu se putea construi orice, arhitecţii-şefi şi inspecţia în construcţii îşi făceau treaba. Apoi, se respectau regulile de proiectare în arhitectură, verificate vreme îndelungată. În fine, nu trebuie uitat că sub Carol I erau în vogă arhitecţii, mai ales francezi, şcoliţi la „Ecole des Beaux Arts”. Toate acestea se traduceau în imaginea urbană: în desfăşurarea stradală, faţadele de calitate, decorate rafinat în stuc, alternau abil cu grilaje brodate în fier, savant stilizate.
În antractul interbelic nu s-au ridicat clădiri „chicioase” în Capitala centrală. Iar până în deceniul nouă toată arhitectura a fost absolut corectă formal. Atunci, Ceauşescu, apelând la proiectanţi începători şi impunând soluţii personale pe şantierul NCC, a readus „kitsch”- ul în existenţa publică. După căderea lui, construcţiile cu aspect discutabil sau înmulţit. Răspunderea este a legiuitorilor, a administraţiei şi a unor arhitecţi îngăduitori. Sunt şi instituţii producătoare de „kitsch” : unele primării şi unii ierarhi ai BOR.

Are de-a face dezordinea din oraş cu dezordinea din societate?

S-au publicat studii care fac relaţia dintre mental, limbaj, educaţie şi social. În spaţiu poate exista o dezordine planimetrică care nu deranjează în plan vertical, după cum avem cazul reţelei regulate de străzi unde peisajul apare dezordonat, datorită înălţimii necorelate a clădirilor. Prin cartierele învecinate Lipscăniei sau în mahalalele marginale, cu străzi sinuoase şi casele aşezate alandala, sentimentul de dezordine este atenuat prin plantaţia bogată.
În cărţile poştale ilustrate dinainte de Primul Război Mondial frapează aerul de ordine şi monumentalitate pe care îl degajă străzile şi pieţele pozate. Evident, e vorba de locurile centrale, a căror arhitectură, aliniată la cornişă, avea caracter de reprezentare. În momentul în care nu sunt armonizate înălţimile şi alinierile clădirilor se instaurează un inconfort vizual care se poate explica prin sincopele din educaţie ori societate.
Aici merită citat cazul oraşelor medievale (înainte de instalarea nobililor şi curtenilor). Omogenitatea oraşelor săseşti (explicată prin relativa egalitate a locuitorilor) nu s-a întâlnit nicicând în Bucureştii contrastelor şi disparităţilor. Nimic rău în asta, depinde numai măsura. Or, nici azi nu se poate vorbi de o democraţie cetăţenească consolidată în Capitală. Cine are o anumită situaţie, dispune de fonduri ori de relaţii, e mai „egal” decât vecinii din lotizare şi îi poate snoba din vârful „turnului de raport”. Legea românească îi dă dreptul să plătească PUZ-ul (planul urbanistic zonal), care decide pentru toată vecinătatea.

În urâţirea postrevoluţionară a oraşului îşi au şi arhitecţii partea lor de vină? Ce se mai poate îndrepta, dacă ar exista voinţă?

Din păcate, da, deşi adesea decizia nu stă în mâna lor. Problema este că meseria liberală de arhitect nu se poate exersa fără mulţii bani ai comanditarilor şi investitorilor (sau „dezvoltatorilor”, cum, cu gingăşie, sunt numiţi destui ordonatori de mediu construit inadecvat). Şi cum legea declară proiectarea de arhitectură un serviciu, arhitecţii sunt puşi în situaţia de a alege: ori fac jocul clienţilor, ori şomează (varianta comenzilor de la stat nu este de luat în seamă).
O explicaţie pentru situaţia încurcată a arhitecţilor este jocul dubios al administraţiei municipale, care nu fixează condiţiile de construibilitate în Capitală. Astfel lasă la bunul plac al „dezvoltatorului” să propună cât de mult şi de înalt construieşte pe parcelă. Însuşi fostul PUG (Plan Urbanistic General), ieşit din uz de trei ani, care trebuia să facă ordine pe teritoriul Capitalei, invita investitorii să schimbe gradul de exploatare a terenului dacă nu le convin regulile aprobate de primăria tuturor.
Există exemple, străine ori din ţară, în care administraţia îşi ia în serios rolul de echilibrare a intereselor generale şi individuale. Şi în Bucureşti s-au demolat clădiri (dar numai din cele provizorii) ridicate fără respectarea regulilor urbanistice aprobate. Poate că se va întâmpla şi minunea-minunilor prin care turnul adosat Catedralei Sf. Iosif, blamat de opinia publică, condamnat de Justiţie, va fi demontat. În principiu, Primăria poate supune consilierilor municipali o propunere de corectare a clădirilor inadecvate.

Ce înseamnă „legea morală” în arhitectură? Ce rol joacă şcoala?

În arhitectură problema moralei poate fi privită diferit. Odată e calitatea morală a obiectului proiectat: şcoala să semene a şcoală, betonul să fie perceput ca beton, lemnul să nu mimeze zidăria. Apoi, se vorbeşte de moralitate în relaţia dintre arhitect şi comanditar, în angajamentul primului de a satisface corect cerinţele celuilalt. În fine, între sfaturile pe care arhitectul le dă clientului sunt şi cele care privesc viitoarele relaţii cu vecinii, după zicala „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
De fapt, pe arhitect îl interesează doar indirect respectarea regulilor de vecinătate în folosirea terenului, el fiind îndatorat numai clientului său. Dar proiectul trebuie supus reglementărilor stabilite în planurile urbanistice aprobate de administraţie. Cu alte cuvinte, arhitectura ca profesie liberală preocupată de mulţumirea unor cerinţe individuale, se exersează în cadrul principiilor elaborate de urbanist, acesta urmărind satisfacerea intereselor generale.
Diferenţele dintre cele două meserii implicate în utilizarea spaţiului apar în învăţământul specific. Dar cum să convingi studenţii dacă viaţa reală contrazice teoria vehiculată la curs? Pentru ca urbanismul să garanteze interesul general, documentaţiile de specialitate trebuie plătite de administraţia publică, nu de investitorul privat. Iar pentru a convinge comanditarul proiectului de arhitectură să respecte regulile urbanistice, arhitectul-şef şi inspecţia în construcţii trebuie să combată urbanismul derogatoriu. Studenţii văd că realitatea e alta.

Mai vorbim, astăzi, despre o „arhitectură a puterii”, care sufocă spaţiul public? În ce sens?

Este mai uşor să dictezi decât să lămureşti, nu toţi fiind adepţii regelui din Le petit prince. Pe urmă, practica administrativă a rămas în continuare tributară experienţei autoritare de dinainte de 1989. Nu întâmplător, exemplul cel mai discutat de demers imperativ este tăierea „Bdului. Uranus” şi agitaţia din jurul Halei Matache. Păstrarea ei pe loc este numai marca unui alt tip de abordare a dezvoltării cartierului, abordare în care sunt antrenaţi toţi locuitorii, în colaborare cu administraţia şi sectorul privat. Un fel de „urbanism soft”, diferit de moda aplicată la realizarea Noului Centru Civic al lui Ceauşescu.
De partea cealaltă, Primăria municipală continuă o propunere derivată din vechile schiţe de sistematizare, în condiţiile în care azi circulaţia motorizată trebuie abordată mai restrictiv, favorizând spaţiile publice ale pietonilor. Amprenta autoritară apare şi din flancarea viitorului bulevard cu fronturi mai înalte, separând spaţiul pretins reprezentativ de restul cartierului, lăsat să se descurce mai departe cum poate.

Ce ar trebui restaurat din vechiul Bucureşti? Cum se pot salva casele pe care nimeni nu le mai iubeşte?

Până la restaurare ar trebui găsiţi utilizatorii care să oprească degradarea, făcând reparaţii minimale, mai ales la acoperiş. Casele părăsite pot fi expropriate şi folosite ca adăposturi pentru „clochards”. Exerciţiile pirotehnice şi devalizarea componentelor metalice etc. trebuie pedepsite sever. Toate aceste măsuri mărunte vor fi cuplate cu restricţia construcţiilor abuzive: dacă „dezvoltatorii” constată că nu mai au ce „dezvolta” vor reveni la sentimente mai omenoase pentru valorile Capitalei.
Trebuie apreciat efortul multor organizaţii civice preocupate de salvarea bogăţiei arhitecturale bucureştene. Succesul lor depinde însă numai şi numai de administraţia municipală care vede dezvoltarea urbană în mod mecanicist: ea reacţionează doar la stimulentele investitorilor fără a avea o strategie inovatoare. Or (cu excepţia lui Siemens, Hercesa, al unor ambasade etc.), nici un operator privat, tratat cu favoruri de Primărie, nu a sprijinit restaurarea unui monument. S-a mai spus: nu banii lipsesc, ci, o să zâmbiţi, dragostea pentru Bucureşti.

În final, care este, între păstrare şi schimbare, media de aur?

Media de aur ar trebui negociată. Dar întorcând problema pe toate părţile, este limpede că fondul moştenit valoros nu se va înmulţi, din contra. Un cutremur, un incendiu, alt accident ş.a.m.d. În schimb, fondul nou se va înmulţi mai departe. Întrebarea este dacă bucureştenii vor să arate că au „pedigree”, că nu sunt locatarii unei aşezări noi, fără istorie.
Dacă îşi doresc o Capitală care se respectă, ar trebui să păstreze şi să regenereze zonele protejate din Lista Monumentelor Istorice. Din punct de vedere urbanistic măcar câteva exemplare de scuar, stradă ori grup de locuinţe din fiecare epocă definitorie a devenirii (nu aşa se spune?) oraşului. Oricum, e mai ieftin (fiindcă mai puţin) decât la Cluj ori Sibiu.
De la început până la Brâncoveanu nu s-a menţinut nimic. La fel de la fanarioţi, Kiseleff, Cuza. Numai un număr de străzi din primii ani ai Regatului, câteva parcelări din jurul lui 1900, mai multe fundături în arhitectură neoromânească, din interbelic lotizări cu arhitectură modernă. Cam asta ar fi tot pentru o Capitală europeană?