Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Peste Ilici dus-întors de Val Gheorghiu

Te-nfurii şi pleci. Pe cine? Încotro? Te-nfurii pe toţi şi pe toate şi pleci unde vezi cu ochii. Nici chiar aşa... Se poartă sastiseala înverşunată, neducînd de fapt la nimic. Toţi împotriva tuturor şi cu asta...

Nu.

Pur şi simplu, mă urc la volan (e ora 7 dimineaţa) şi-o iau, premeditat, spre geana de zare muntoasă, cea pe care Conu’ Mihai pretindea că o şi străvede din campanila sa de la Copou, desluşindu-i chiar, printre irizări, Ceahlăul.

Ce lume, boieri dumneavoastră! Cum venea vara, cum frigea vipia, pleca toată lumea (bună) într-acolo. Promenada de la Agapia sau de la Văratic, dar şi cea de la Bălţăteştii Adelei lui Ibrăileanu refăceau Lăpuşneanu şi Carol.

Unde-i lumea aceea îmbătată de propria ei frumuseţe! Dar şi lumea mai de dincoace! Rămînînd un împătimit al trotuarelor, îmi doresc, la părăsirea muţeniei atelierului, să-ntîlnesc pe cineva, să schimb o vorbă cu cineva. Da’ de unde! Mă strecor – ogar tomnatic – printre exemplarele coborîte parcă atunci din aeronavele ce bîntuie schizofrenic, televizoarele, şi muţenia atelierului rămîne intactă şi pe trotuar. Băieţi şi fete, e adevărat, de-o eclatantă performanţă biologică, vorbesc o limbă stranie, gesticulează straniu, mă strecor în muţenie şi mă-nfior.

Ei, nici chiar aşa...

Contact motor şi, în cîteva minute, oraşul rămîne departe, în pîclele lui voievodale, şoseaua începe să ia calea soarelui-apune, plasîndu-mă într-o altă ordine mentală. Trec prin încă adormitul Podul Iloaiei, evitînd, într-o ultimă secundă, coliziunea cu peticitul coviltir al unei căruţe parcate chiar pe dunga albă continuă, se-arată Tîrgu Frumos, aici forfota din pestriţa piaţă e de-acum la parametri maximi, urmează Tîrgu Neamţ şi deja aerul miroase a brad. În dreapta, sus, bătrîna cetate, apoi şarpele şoselei urmînd Ozana „cea repede curgătoare”. Cobor, mă descalţ, îmi suflec manşetele pantalonilor şi, înviorat, păşesc pe mirificul prundiş, lăsînd apa ca gheaţa să-mi ude gleznele de tîrgoveţ. Din nou la drum întins, pe lîngă Mînăstirea Neamţ, înecată în sălbăticie verde şi... şi...

Coada Lacului.

Unde-i Coada de-alt’dat’!

Gata (n-am ce face!), începe să mişte demonul cîrcotaş. Cîndva, oho, ajuns acolo, ţi se întindea sub nas, cît vedeai cu ochii, măreţul lac de acumulare. Din apele căruia, bizar, se iţea granitul roşcat al stîncii singuratice, ocolită de vaporaşele cu steguleţe semănînd, ruptă-bucăţică, cu gemenele lor de pe rîul Moscova. Neuronii clamau apoteotic: „Hidrocentrala V.I. Lenin”, iar mîndria patriotică atingea cote de alertă.

Nimic.

Pe fundul gloriosului lac pasc acum vacile ancestrale.

Stînca stă înfiptă, resemnat, în iarba primordială.

Dezolare? Nu. Cu gîndul şi la alte catastrofe ecologico-ideologice ale comunismului (ce ruginită apocalipsă industrială ţi se întinde la picioare, cînd urci, la Iaşi, dealul Cetăţuii!), mă aşez la curăţica masă de pe terasa barului şi, vărsînd ritualic doi stropi din vişinată de sufletul hulitului acum Ilici, îmi aprind Kentul de rigoare şi mă surprind răspunzînd cuiva la salut, cu un zdravstvuite absolut ţicnit.

La drum!

Ţintă: Durăul. Unde n-am mai fost de-un veac. Păstrînd, de-atunci, icoana unei aşezări picior-de-plai. Încă de bun-simţ în frumuseţea ei. Cu nemaipomenita frescă a echipei lui Tonitza, studenţii săi întru meşteşug. Şi cu istorisirea unuia din echipă, pezevenghiul Baba, punînd la cale o întîlnire de taină între colegul său, taciturnul Alupi, cu o dalbă măicuţă (iertat fie-le păcatul!). Şi cu masivul răcoros al Ceahlăului, atît de bătut cîndva de aceeaşi lume (bună) venită la Agapia şi la Văratic.

Şi cu...

Of! Ce ploaie mocănească şi ce pîclă! Ghinion! De data asta, poate, şi staţiunea şi biserica şi fresca şi nevăzutul Ceahlău mi se par, dintr-o dată, nesuferite. Unde-i Durăul de-anţărţ? Poate doar masa ce mi se serveşte, în exclusivitate, în imensa goală trapeză (carafa cu vin, ciorba cu de toate ale verii, fasolea gătită, cu salata de varză aferentă, iar carafa cu vin) de către una din dalbele copile în negru, poate doar ea, masa aceasta cuviincioasă, să aline cît de cît plouata dezamăgire.

O noapte în luxosul hotel părinţesc şi, rugîndu-mă celui de sus să-mi dea somn adînc, mă trezesc brusc, e ora 6, şi-o şterg humuleşte.

Contact motor.

Şi urmează cele mai frumoase serpentine pe care, şofînd, le-am făcut vreodată. Nu lipsite de risc: carosabil jilav, relativă ceaţă. Totuşi, fascinaţia înghiţirii distanţelor! Episod insolit: într-un cotlon al pădurii, pe la Pluton (ce nume!), pe dreapta, în mica poiană aburindă, scenă paradisiacă: două trupuri goale, băiat şi fată (Mirtil şi Chloe?), prinse într-un dans doar de ele ştiut, pe o muzică doar de ele auzită. faptul că frînez şi că le urmăresc de la 20 de metri unduioasa mişcare, nu schimbă nimic. Dansul continuă. Pornesc excitat. Viteză maximă pînă la  viaductul de la Coada Lacului. Din nou cîrcotaşul demon: cu ce parşivă plăcere trec iar peste fantoma secată a lui Ilici! Geologica stîncă, vacile păscînd în acea Românie... eminamente agricolă, atît de urîtă de neamurile proaste care au stăpînit ţara jumătate de secol şi au maculat-o cu megalomaniile lor cincinale.

Iarăşi – destins – de-a lungul şerpuitor al Ozanei, pînă la... pînă la...

Cum să ocolesc Humuleştii lui Creangă! Cobor şi mă-nchin minunii de bujdă (soră cu cea din Ţicău), mai proaspătă şi mai rîzătoare acum, la reapărutul soare, ca oricînd.

Nu-mi mai rămîne decît întinsul drum al Iaşilor.

Atelierul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara