Consacrată istoric ca reședință de vară pentru elite, stațiunea montană Sinaia deține în prezent recordul celor mai multe monumente protejate pe cap de locuitor. De puțin timp, Perla Carpaților se poate bucura de o monografie – album realizată de un harnic arhitect local, Dan Nicolae Manea, autor al multor proiecte rezidențiale și de restaurare din zonă și publicist activ pe subiecte de conservare și salvgardare a patrimoniului cultural local.
Aflăm din noua monografie că vatra originară a actualei stațiuni este creația de secol XVIII a unor vechi boieri Cantacuzini și a Eforiei Spitalelor Civile, fundație care, deținând spre administrare o porțiune dintr-un vast spațiu funciar, a construit inițial o mănăstire și un spital și a realizat în secolul al XIX-lea primele parcelări, cu destinatari aleși din protipendada bucureșteană. Viitoarea stațiune regală a atras de la bun început prin frumusețea peisajului și apropierea de București, iar primul cuplu regal a locuit multă vreme în chiliile vechii mănăstiri Sinaia, ai căror pereți încă mai păstrează portrete în cărbune realizate de regina Elisabeta. Primele construcții civile demne de înaltul rang al oaspeților mănăstirii au înregistrat în epocă inclusiv premiere mondiale în materie de tehnologie și confort, castelul Peleș fiind, încă de la inaugurare, primul castel integral electrificat și încălzit prin centrală proprie.
De altfel, atmosfera romantică a peisajului natural, ca și a parcului proiectat în același stil de arhitectul peisagist elvețian Eder, nivelul ridicat de confort, lux și bun-gust al primelor hoteluri construite în stațiune, ca și prezența familiei regale au atras de la bun început elitele bucureștene către acest loc. Vechile îndeletniciri de viață monastică, ce reprezentaseră până atunci, în liniștea sălbatică a munților, unica preocupare a locuitorilor călugări sinaioți, au fost completate de o viață sportivă, de trecere și petrecere a timpului liber, dar și de creație artistică, prin prezența unor mari personalități culturale din istoria României, care obișnuiau să își petreacă la Sinaia o mare parte din timp sau care vizitau regulat stațiunea. Era, de altfel, singura stațiune montană în care oprea Orient Expressul, iar atrăgătorul loc de pierzanie reprezentat prin celebrul Cazinou contribuia până și el, în chip salutar (prin redistribuirea unei părți din încasări), la întreținerea spitalelor și a lucrărilor edilitare din Sinaia.
Proiectat după planurile arhitectului Petre Antonescu, construcția hotelului Palace, spectaculoasă, rapidă (în numai nouă luni), cu mobilarea parterului în timp ce încă se mai construiau etaje superioare, atestă în epocă o efervescență constructivă care a contribuit (prin atragerea de meșteri italieni, germani, turci, sârbi) inclusiv la accentuarea cosmopolitismului prezent în acest loc. În amintirile academicianului Constantin Bălăceanu- Stolnici (deseori citat de Dan Manea), holul acestui hotel reprezenta un spațiu de socializare asemănător celor dintr-un distins club de Belle Époque.
Arhitectul-șef al orașului Sinaia a fost talentatul Paul Smărăndescu, care a elaborat inclusiv planul de sistematizare a orașului. Îi aparțin totodată peste 120 de proiecte derulate în această stațiune, cuprinzând nu numai case de locuit (inclusiv cea proprie), ci și strane și mobilier de biserică sau planul pieței orașului. Alți mari arhitecți ante- și interbelici, precum Ion Mincu, Toma T. Socolescu, Grigore Cerchez, Statie Ciortan și-au lăsat, la rândul lor, amprenta în stilul arhitectural al orașului vechi, la care a contribuit, deopotrivă, profesionalismul antreprenorilor străini și a sute de meșteri (în special italieni) atrași în Sinaia de șantierul Peleșului și formatori, la rândul lor, ai altor mii de meseriași români în domeniul construcțiilor și arhitecturii. Iar cum „un arhitect poate rămâne mare și atunci când proiectează lucruri aparent mărunte și neînsemnate” (observație corectă a autorului), stațiunea se bucură de mici perle arhitecturale ce contribuie la aerul șic al stațiunii: douăzeci și patru de fântâni istorice, cu valoare balneară, au fost captate în timpul construcțiilor desfășurate în arealul Sinaiei și apoi turnate în piatră de mari arhitecți, astăzi fiind funcționale doar nouă, dar și posturi de transformare sau băncile de piatră ale parcului din Sinaia poartă semnături celebre.
Orașul se poate lăuda și cu vechea gară proiectată de Duiliu Marcu, locul istoric al asasinării ministrului I. Gh. Duca, de unde au plecat, conduși pe ultimul drum, regele Ferdinand și regina Maria, sau Carol al II-lea împreună cu Elena Lupescu după abdicare, ca și punctul de unde au pornit, părăsind țara pe calea exilului, regele Mihai I și reginamamă Elena. Aspectul elegant și stilul unitar al vechii stațiuni sunt asigurate de stilul preponderent neoromânesc „cvasiregional”, preferat statistic de cei mai mulți dintre vechii proprietari, stil care a transformat Sinaia într-un adevărat muzeu în aer liber, nenumărate vile fiind clasificate în prezent ca monumente istorice. Casele cu acoperișuri în șarpante, cu două sau mai multe ape, în mod tradițional construite din nobila țiglă ceramică sau compozită, din șindrilă din lemn sau plăci de ardezie (iar nu din tabla mult mai economică și inferioară estetic la care s-a recurs ulterior din motive economice), au preluat uneori, aproape mimetic, forma crestelor muntoase înconjurătoare, generând o arhitectură civilă recognoscibilă, de tip montan, care, în plus, a respectat intrucțiunile de construcție și aliniament prevăzute în vechile planuri urbane.
Cercetarea Munților Bucegi, astăzi binecunoscuți și intens cutreierați, a debutat romantic, în 1839, cu expediția condusă de francezul Jean Alexandre Vaillant, profesor naturalizat la București, care, după o călătorie aventuroasă, a arborat tricolorul românesc pe cea mai înaltă culme a Bucegilor. Și vizita istorică a lui Franz Joseph la Sinaia a fost nemurită prin mai multe însemne asupra locurilor, cum sunt belvederea și placa de bronz amenajate pe o stâncă pitorească ce poartă acum numele împăratului.
Păcatele acestei cărți, dincolo de inițiativa ei generoasă, țin de insuficiențele documentării și redactării: sursele nu sunt indicate judicios, deseori sunt indirecte, în bibliografia (foarte sumară) a cărții este citat greșit titlul (!) cărții Ruxandrei Nemțeanu despre vila în stil neoromânesc, iar cartea conține informații eronate, cum este cea despre colecția regală de tablouri. Cele 214 tablouri despre care autorul afirmă că sunt adăpostite la Castelul Peleș (și din care detaliază explicit într-o notă) se referă la Colecția Coroanei, achiziționată masiv de regele Carol I de la diplomatul și colecționarul de artă Felix Bamberg, editată în catalog de Leo Bachelin și lăsată de defunctul rege moștenire instituției Coroanei, cu precizarea că o parte din capodoperele de maximă atracție ale acestei colecții nu au mai putut fi recuperate de statul român (nu intru în detalii) și că tablouri originale de El Greco, Rembrandt, Rubens (chiar dintre cele numite de Dan Manea în nota respectivă) pot fi văzute la București, la Muzeul Națională de Artă al României, iar nicidecum la Sinaia. De altfel, o lucrare de Rembrandt citată în aceeași notă este definitiv dispărută, pierdută fiind în anii 1930 într-un incendiu de la Castelul Foișor.
Ca album, cititorul se poate bucura de peste 1000 de fotografii, multe de epocă, multe în premieră, dar redate cel mai adesea în pagină la dimensiuni mici și aglomerat, și mai ales fără o corespondență clară între titlu și imagine, fiind necesare cunoștințe suplimentare pentru identificare. În zona arhitecturii (în fond, specialitatea autorului), vile proiectate de mari arhitecți sunt indicate cu mențiuni selective. Iar în locul explicației superflue, cu notă, a cuvântului „glaf”, ar fi fost preferabile fie și câteva sumare explicații asupra morfologiei stilurilor prezente în peisajul Sinaiei (neoromânesc în primul rând, dar și neoclasic, romantic, eclectic, cubist) sau scurte schițe bio-bibliografice asupra arhitecților celebri. Unele sunt indicate lapidar sau fără nicio explicație. Lui Dan Manea nu îi lipsește talentul (publicistic, eseistic), are inițiativă civică, aptitudini pentru reconstituiri agreabile și sinteze istorice neacademice, dar nu face cercetare științifică. Din păcate, la acest ultim capitol, cartea nu este citabilă.