La început a fost nuvela Bijuterii de familie, pe subiectul răscoalei din 1907, apărută într-un volum independent în 1949, nuvelă care va intra în versiunea restrânsă a Cronicii de familie, cea din 1955, ca partea a doua, şi va fi reluată în varianta extinsă a Cronicii de familie, cea din 1956, în trei volume, ca partea a şasea. Micul roman iniţial (îi putem spune şi aşa) de aproximativ o sută cincizeci de pagini despre răscoală a fost integrat în "Cronica mică" din 1955 într-o structură de numai patru capitole, fiecare capitol având în paranteză după titlu anul de referinţă din istoria naţională cuprinsă în secvenţa narativă: Davida (1860), Bijuterii de familie (1907), Salata (1923), În bătălia pierdută (1947). "Cronica mică", adică versiunea restrânsă din 1955, are rolul unui fel de "promoţii" editoriale, căci la foarte scurtă vreme, la interval de un an, intră pe piaţă "Cronica Mare" (propun aceste distincţii de lucru), fresca impresionantă a Cronicii de familie, extinsă în douăzeci şi patru de părţi, împărţite în trei volume masive, cu un total de o mie opt sute de pagini, tipărite într-un prim tiraj de 35.100 de exemplare. Cartea va fi venerată ca un monument, timp de trei-patru ani, până în 1960, când Petru Dumitriu fuge în Occident, dezertând la inamicul ideologic al comuniştilor. "Cronica mică" este eclipsată şi, într-un fel, anulată (prin absorbţie) de "Cronica Mare", aceasta din urmă fiind transformată (de către presă, de partid, de şcoală), pentru scurtă vreme, într-o Biblie a istoriei naţionale şi într-un manual de realism socialist. Petru Dumitriu dă o viziune convenabilă asupra evoluţiei societăţii româneşti, prin prisma genealogiei unei familii, o evoluţie verificată de exigenţele ideologiei marxiste, adică determinată de condiţiile materiale, de lupta de clasă şi de rolul maselor populare. E o perspectivă triumfătoare, conform căreia regimul comunist născut în 1948 e rodul întregii istorii naţionale. Scris bine pe secvenţe, echipat cu numeroase detalii specifice despre viaţa socială parcursă în toate etapele ei, din 1860 până în octombrie 1954, data ultimei file din jurnalul lui Rafael Gheorghiu, martor al contemporaneităţii imediate a autorului. Dar nici "Cronica Mare", cu toată monumentalitatea ei, nu era un capăt de drum. La finalul ei, se spune că aceasta este numai începutul altei serii. Chiar autorul, ieşind din postura de voce neutră, se adresează direct cititorului: "Cartea aceasta, cititorule, nu poate fi decât intrarea şi prima treaptă a unei istorii încă şi mai necesare de relatat, istoria oamenilor care erau în floarea vârstei şi tineri în ţara asta la jumătatea secolului al XX-lea; ea va face obiectul unei Colecţii de Biografii Contemporane, căreia Cronica nu-i este decât - şi aici trebuie pus cuvântul care singur se potriveşte în acest loc - ÎNCEPUTUL". Majusculele aparţin autorului. Cronică de familie, în întregul ei, a îndeplinit rolul unui manual clandestin de istorie. Succesul Cronicii... nu poate fi desprins de acest rost compensatoriu. Cea mai bună literatură a fost, în tot timpul epocii comuniste, un substitut de istorie şi de politică, gândite puţin altfel decât oficial (dar acest "puţin altfel" însemna enorm). Cronica... lui Petru Dumitriu a fost o alternativă senzaţională la istoria oficială, alternativă atractivă (aşa precară cum era în adevărurile ei trucate) prin anecdotica măruntă sau prin secretele mai mult sau mai puţin cifrate.
Trebuie să înţelegem din roman că tot trecutul nu e decât un preambul al prezentului, o simplă anexă a lui. Toate teoriile din epocă despre proletcultism, înlocuit ulterior cu noţiunea de realism socialist pentru a acoperi partizanatul de clasă, dar desemnând în fond aceeaşi tendinţă ideologizantă, pun accentul pe aspectul de realism critic, existent ca atitudine pregnantă în viziunea realiştilor din secolul al XIX-lea de la care se revendică realiştii anilor ´50. O perfidie nu ne poate însă scăpa: realismul critic se exercită în Cronică de familie şi în toate romanele epocii proletcultiste numai asupra trecutului, nu şi asupra prezentului, iar când priveşte actualitatea o face numai pentru a sesiza rămăşiţele burgheze ale trecutului (aristocraţia, chiaburul, sabotorul, intelectualul neangajat), rămăşiţe care alterează societatea prezentă, dar nu-i afectează partidului muncitoresc triumful.
Principiul de construcţie al Cronicii de familie e unul adiţional, elementar-cumulativ. Capitolele sunt pur şi simplu juxtapuse. Li se găseşte un liant în personaje, în filiera de familie, deci în genealogii, sau în conjuncţii istorice sugerate. Rezultatul e fresca balzaciană, executată după tot tipicul vechi, respectând principiile tradiţionale. Căci, lucru important de constatat, Petru Dumitriu e refractar la orice modernitate, fapt vizibil şi din scriitura romanului şi din atitudinile publicistice ale autorului. Dacă mai adăugăm şi intransigenţa ideologică a prozatorului în text, în sensul realismului socialist (caricaturizarea boierimii, a aristocraţiei şi a burgheziei), avem o imagine cât se poate de nefavorabilă a scriitorului conformist. Dau numai două exemple, foarte evidente, unul în "Cronica mică" (reluat identic ulterior), altul în "Cronica Mare". În capitolul Salata, referitor la aspecte sociale din 1923, apare ca personaj căpitanul Dumitriu (poate că nu e inocentă coincidenţa cu numele autorului, deşi în 1955 aspectul autobiografic vizat ne apare anticipativ: în 1958, Petru Dumitriu se va căsători cu Irina Fotino, născută Medrea, ilegalistă, după ce, în 1957, divorţase de Henriette Yvonne Stahl). Căpitanul Dumitriu este persecutat (mutat disciplinar într-un alt regiment) de generalul Cilibia, sub acuzaţia că soţia acestuia ar fi comunistă, din moment ce a încercat să protejeze nişte victime civile ale războiului. Suspiciunea complicităţii cu comunismul a unui ofiţer din Armata română tocmai în 1923 dă foarte bine pentru anticiparea prezentului cărţii publicate în 1955. Al doilea exemplu îl iau din deschiderea părţii a şaptesprezecea, Cariera lui Dimitrie Cozianu, din "Cronica Mare", referitor la realităţile de după primul război. Întreaga perioadă interbelică este pusă sub semnul unei societăţi anonime "Corupţia Română", numită astfel "glumeţ şi cinic", societate care, e adevărat, nu urmărea dobândirea puterii politice, ci satisfacerea voluptăţilor amorului. Notez ca pe o curiozitate că din această societate face parte şi profesorul de filosofie Fănică Niculescu, al cărui prototip a fost Nae Ionescu. Dar aşa-zisa societate anonimă "Corupţia Română" era mult mai extinsă în societatea interbelică imaginată de Petru Dumitriu. E un procedeu al realismului socialist ca realism critic, procedeu pueril, dacă nu ar fi perfid.
Proza lui Petru Dumitriu are capacitatea uluitoare de aglutinare a timpului istoric. Cronică de familie se extinde pe verticala temporalităţii, marchează popasuri reconstitutive, nu fără a sări etape întregi. Toate cărţile sale din perioada comunistă, din 1948, când tipăreşte nuvela Duşmănie, până în februarie 1960, când evadează în Berlinul de Vest, se bazează pe unul şi acelaşi principiu de juxtapunere a episoadelor, fie că e vorba de felii succesive din timpul istoric, ca în Cronică de familie, fie că e vorba de "exemple" luate din actualitate, ca în proiectata Colecţie de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane, din care a publicat în reviste (din 1957 până în 1959 îndeosebi în "Steaua") numeroase fragmente. De aceea şi există versiuni mai restrânse şi versiuni mai extinse ale uneia şi aceleiaşi Mari Cărţi, ca monument ridicat prezentului comunist, în componenţa căruia Cronică de familie n-ar fi decât soclul.
Critica postdecembristă nu a dat nici o importanţă, nu a arătat nici un interes special pentru prima versiune a Cronicii de familie, cea din 1955, care are numai patru episoade sau secvenţe mari. Eşantionul ei de istorie, de stil şi de viziune realist-socialistă mi se pare mai uşor suportabil azi decât "Cronica Mare". Prozatorul a dezvoltat descriptiv o canava căreia îi fixase reperele istorice şi proporţiile. Ecaterina }arălungă a restituit, printr-un gest inspirat, prima versiune a Cronicii de familie după o jumătate de secol. Ecaterina }arălungă a realizat în 2004 o ediţie selectivă de Opere Petru Dumitriu, în seria de "Opere fundamentale", coordonată de Eugen Simion, în trei volume, apărute la Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Editura Univers enciclopedic. Recuperând părţi publicate în reviste şi o serie de documente de la Securitate, în volumul III al ediţiei de Opere putem vedea pentru prima dată ce ar fi trebuit să fie vasta construcţie Colecţie de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane, desfăşurată în aproape două mii de pagini. Ar fi de dorit o ediţie critică a operei integrale a lui Petru Dumitriu, în care să avem toate scrierile şi tot dosarul unor cărţi lamentabile ca Drum fără pulbere (1951), Pasărea furtunii (1954), Cronică de la câmpie şi Focul nestins (ambele din 1955), pe lângă iertata Cronică de familie. Opera lui Petru Dumitriu merită cu adevărat să fie studiată numai ca un caz întristător de pervertire a unui mare talent.
Între cele două versiuni ale Cronicii de familie, prefer varianta scurtă, cea din 1955, cu numai patru capitole mari, reluate (cum spuneam) în varianta lungă din 1956, în trei volume şi douăzeci şi patru capitole, amplificată mecanic, redundant şi cu un scop politic din ce în ce mai clar în ultimele părţi. Romanul-fluviu, romanul-frescă sau romanul unei familii nu mai sunt pe gustul modernităţii, iar al postmodernităţii cu atât mai puţin. Robit conjuncturilor, romanul Cronică de familie e interesant astăzi pentru perfidia realismului critic ca mod de interpretare dogmatică a trecutului şi de recuperare otrăvită a istoriei naţionale. Pentru a ne da seama de acest lucru, de această pervertire realizată de realismul socialist, sunt de ajuns patru sute cincizeci de pagini de proză, nu e nevoie de o mie opt sute.