Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Pentada bizantină de Sorin Lavric

Dacă tot trăim într-o epocă ce seamănă izbitor cu secolul al V-lea, cînd turba gentium (încruci- șarea popoarelor) a dat naștere unei babilonii de invazii care nu sînt cu nimic mai prejos de potopul de emigrări la care asistăm azi cu brațele încrucișate, dacă tot suntem în pragul unei mutații a cărei matcă nu o putem prevedea decît pe sponci, atunci o lectură cu ochi contemporan a istoriei Bizanțului ar fi o lecție binevenită, dîndu-ne prilejul să constatăm gradul de declin în care ne aflăm.
Definit lapidar, Imperiul Bizantin a însemnat intersectarea a cinci elemente: o capitală, un împărat, o religie, un patriarh și o monedă. Din îmbinarea lor s-a ivit un pentagon al hegemoniei lumești de o neașteptată eficiență în timp, dovadă că a trebuit să treacă un mileniu pînă cînd o forță mai mare să se ivească spre a-i face de petrecanie. Restul ingredientelor din imperiu au fost secundare, indiferent că vorbim de armate, etnii, limbi, negoț, cultură sau economie. Toate au încăput în cîmpul de ordonare pe care cele cinci forțe l-au emanat, grație unei fericite simbioze, și nu-ți trebuie cine știe ce fler să-ți dai seama că redutabila lor eficiență le-a venit din felul prompt în care și-au exclus adversarele. Nici unul din cele cinci elemente nu a tolerat lîngă el un contracandidat de același gen: creștinismul a asimilat sau a eliminat religiile concurente, împăratul și-a înlăturat preventiv orice pretendent la tron, patriarhul și-a subordonat clericii pînă în ziua cînd a fost la rîndul lui trimis în exil sau ucis, moneda, în ciuda fluctuațiilor sau a lipsei de numerar, a rămas aceeași numisma cu efigia împăratului pe ea, iar reputația capitalei, una și aceeași de la început, nu a fost contestată de nimeni.
Cinci elemente într-o pentadă fastă: o capitală, Constantinopolul, care era de fapt o fortăreață cocoțată pe un cap de promontoriu ce îi dădea o apărare aproape invulnerabilă, un împărat (și au fost aproape o sută de basilei în decursul celor o mie de ani!) în a cărei persoană puterea lumească dobîndea rangul unui oficiu sacru, o religie, creștinismul, a cărui expansiune va duce la convertirea tuturor triburilor nordice care îi vor ataca granițele, de la cele germanice pînă la cele slave, un patriarh, al cărui rol de cap al Bisericii culmina în prerogativa de a-l unge pe împărat în numele lui Hristos, și o monedă (numisma) a cărei unicitate a dat o minimă coerență unei uriașe pieți comerciale, ale cărei tendințe, dată fiind întinderea geografică, nu puteau fi controlate de nici o putere politică.
E fața cea mai izbitoare a etosului bizantin, aceea că toate diversitățile etnice, rasiale sau culturale au acceptat unitatea de cadru dată de pentada de bază, iar acceptarea se făcea prin impunere de sus. Cînd un curent de opinie era potrivnic viziunii creștine, împăratul înlătura curentul, cum s-a întîmplat cu școlile de filosofie din Grecia, pe care edictul lui Iustinian din 529 le-a desființat repede și prompt. Cînd un trib dădea semne de nesupunere, precum avarii în 599, împăratul (în speță, Mauriciu) trimitea o armată la Dunăre spre a liniști spiritele. Și cum spiritele nu puteau fi domolite prin tratative, prețul plătit se număra în mii de morți. Cînd dușmanii exteriori lipseau, apărea luptele interne: lovituri de palat, otrăviri, omoruri în familie – toate avînd drept țintă păstrarea cît mai mult a puterii. Dacă mai adăugăm schisma din 1054, cînd patriarhul Constantinopolului și episocopul de Roma (papa) s-au caterisit reciproc, dacă ne mai amintim de lanțul de cruciade care au culminat nu numai cu eliberarea efemeră a Ierusalimului, dar și cu cucerirea, la fel de trecătoare, a Constantinopolului în 1204, cînd cavalerii catolici de limbă latină au devastat capitala ortodoxă de limbă greacă, ne dăm seama că aerul vremii numai liniștit nu era. Și totuși, în ciuda răsturnărilor, imperiul a rezistat, grație cîmpului de asimilare dată de providenț iala pentada.
Să ne închipuim zeci de vîrtejuri care tulbură suprafața unei ape curgătoare. A încerca să le elimini pe toate ar fi strădanie zadarnică, și atunci soluția stă în punerea unor ecluze care să le capteze curentul. Oricît de puternice ar fi vîrtejurile, ele sfîrșesc prin a fi absorbite în receptaculul lor. Ecluzele cu pricina sunt cele cinci elemente din îmbinarea cărora s-a format etosul bizantin. Toate focarele de conflict local din interiorul imperiului („interior“ e un termen precar, Bizanțul neavînd granițe stricte, trasate cu precizie și apărate de cine știe ce mega-armată), se aplanau prin mijlocirea pentadei. Tocmai de aceea momentele de cumpănă privesc spargerea armoniei dintre elementele ei. De exemplu, criza iconoclastă, o dispută acerbă a cărei durată a depășit un secol, a însemnat nu atît o altercație doctrinară înlăuntrul bisericii, cît un conflict direct între autoritatea sacerdotului și cea a împăratului. Mulți împărați (mai ales Constantin al V-lea), vrînd să combată idolatria crescîndă în rîndul credincioșilor, au avut convingeri iconoclaste. Că în final au cîștigat iconodulii prin gura patriarhului Fotie nu a însemnat atît înfrîngerea Cezarului, cît separarea teritoriului de jurisdicție: basileul nu se pronunța asupra articolelor de credință, iar arhiereul nu intervenea în actul de cîrmuire.
Cucerirea Constantinopolului, cu distrugerea capitalei și cu omorîrea împăratului Constantin al XI-lea Paleologul, a anulat două din elementele pentadei. Au supraviețuit în schimb sacerdoțiul patriarhal (Mohamed al II-lea nu a alungat arhiereii din Constantinopol, rezervîndu-le un rol de decor) și implicit religia ortodoxă, chiar dacă în cîteva decenii fortăreața bizantină avea să devină capitala Imperiului Otoman. Moneda romeilor (locuitorii elini din Constantinopole nu-și spuneau „bizantini“, ci „romei“) a mai circulat o vreme și apoi a ieșit din uz.
Și acum să venim în prezent și să privim Uniunea Europeană prin prisma pentadei bizantine. Singurul element pe care îl găsim într-o formă activă e moneda unică, cel puțin în statele apte să susțină simbolul numismatic al lui euro. La celelalte patru nu te poți uita decît cu o privire compătimitoare: capitala e în număr de două, cu un Bruxelles perceput ca o citadelă a birocrației și cu un Strassbourg neputincios, aflat în edecul celei dintîi. Cît despre o religie dominantă nici nu poate fi vorba, UE refuzînd cu premeditare să-și recunoască rădăcini creștine, și asta într-o epocă cînd expansiunea Islamului în țările europene a căpătat proporții de masă. Asistăm la o cruciadă pe dos, purtată în numele lui Allah, și trebuie să fii cu totul naiv să spui că lucrurile nu ar merge pe acest făgaș.
Pe fundalul acesta de chircire creștină, patriarhul de Roma (papa) și-a pierdut demult infailibilitatea, fiind muștruluit fără cruțare de conducătorii laici, în vreme ce patriarhii ortodocși se mulțumesc cu autocefalia bisericilor. O armată comună nu există, iar despre un „împărat“ pe care să-l recunoască liderii europeni nici nu poate fi vorba. În schimb, există o piață comună și o circulație liberă a cetățenilor, atîta doar că granițele „imperiului“ suferă de o străpungere masivă din partea neamurilor migratoare, care nu numai că nu-și schimbă religia, dar pe deasupra îi privesc cu dezgust pe autohtonii necredincioși, care șiau pierdut sufletul și credința. Dacă mi se va obiecta că alunec pe termeni atunci cînd atribui UE statutul de imperiu, atunci renunț la el și-i spun „suprastat federal“, numai că simpla înlocuire a termenilor nu schimbă situația. Orice suprastat mustind de zeci de etnii conlocuitoare e un imperiu. Dar e îndeajuns să tragem linie și să adunăm: o organizație statală care renunță la o structură asemănătoare pentadei nu poate fi viabilă pe termen lung. Luați Imperiul Roman, unde armata și Senatul, care jucau un rol esențial, nu au putut împiedica contagiunea creștină, sau luați Sfîntul Imperiu Roman al Nației Germane, unde schisma provocată de Luther va fi începutul unui cutremur care se va încheia cu apariția lui Napoleon. Veți regăsi o ruptură în pentada aflată în străfunduri. Cînd ceva se crapă în armonia pentadei, organizația cu pricina are zilele pecetluite.
Iată gîndurile cu care m-am ales citind Bizanț. O lume pierdută de Jonathan Harris, profesor de istorie la Royal Halloway de la Universitatea din Londra.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara