Acum cîţiva ani, vreo trei, Europa mai întîi, apoi şi America, a fost sedusă de Fabulosul destin al lui Amelie Poulain, filmul francezului Jean-Pierre Jeunet. Oamenii făceau cozi ca să intre la cinematografe şi să vadă o poveste din zilele noastre. Sau de oricînd şi de oriunde. Dezvoltînd un fel de terapie planetară, lumea (şi) de azi apelează la poveste ca la un balsam vindecător. Bucuria acestui film a însemnat şi descoperirea - chiar în secolul 21 - a evadarii din realitatea seacă, banală, prea puţin generoasă şi voluptatea plonjării în puterea formidabilă a imaginaţiei. Acolo, totul arată altfel. Acolo se poate să existe miracol, frumuseţe, bunătate, generozitate, acolo cuiva îi pasă de celălalt, acolo mai există zîne. Şi tuturor li se pare normal. Cînd se întîmplă, uneori, şi în viaţa de zi cu zi, de regulă nu vedem, nu apreciem, nu înţelegem şi trecem mai departe. Sau trăim trufaşul sentiment că ni se cuvine, că nu datorăm nimic în schimb şi că faptaşul este, probabil, un aiurit. Sau, mai curînd, un fraier. Nobilele sentimente ale prezentului pe care îl parcurg...

"Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o". (Ioan, 1,5).

Poveştile şi farmecul lor străbat secolele cu aceeaşi prospeţime. Pe care nimeni nu o biruieşte.

Pe şapte octombrie 2004 pe la ora 18.30, actorii trupei de la Teatrul Mic care joacă în Povestiri din Canterbury se pregăteau pentru spectacol. În acelaşi timp, un băieţel de pe o stradă din Bucureşti încăleca pe o mătură şi zbura peste oraşul vîrît în isterie şi în întuneric, eliberîndu-se. În acelaşi timp, un domn se cufunda confortabil într-un fotoliu şi citea, la lumina unui lampadar art-deco, Pata umană a lui Philip Roth. În acelaşi timp, o vînzătoare de la tarabă număra în palmă banii şi îi spunea bătrînei din faţă, zgribulită de frig şi spaime, "O.K.!", cu aerul că a fost înţeleasă şi că a avut acces direct la limbajul universal. În acelaşi timp, pe o bancă, în parcul Operei, un tip şugubăţ şi darnic dorea să împartă cu toţi trecătorii gîtul de mahoarcă pe care-l mai avea în sticlă şi, neînţelegînd refuzul, s-a hotărît să şi-l toarne, ca şi pînă atunci, sieşi, bombănind în continuare ceva despre Miţi care l-a trădat. În acelaşi timp, undeva pe Calea Victoriei, strivită într-o aglomeraţie de nedescris mă aflam eu, în drum spre Teatrul Mic. Veşnic cu sufletul la gură, cu mintea doldora de griji, programe, trasee, telefoane, obligaţii, cu tensiunea mărită, cu ochii dilataţi la maximum la dezastrul societăţii în care trăiesc şi pe care trebuie, uneori, să-l parcurg, mă simt, totuşi, în maşinuţa mea, ocrotită. Îmi ştie atît de bine drumurile, încît aproape mă duce singură, lăsîndu-mă să mă gîndesc la ale mele. Îmi amintesc, de pildă, de Nona Ciobanu, regizoarea spectacolului de la Mic spre care mă îndrept, că este un artist cu un mare har: ştie să povestescă. Asta s-a văzut în multe dintre montările ei. Studenta lui Silviu Purcărete, Nona Ciobanu a debutat gălăgios, cu premii, cu recunoaşteri unanime, cu speranţe. Am crezut-o fragilă. Şi nu înseamnă că nu este. Dar am descoperit, de-a lungul a peste zece ani, că este un om puternic, curios, dinamic. Am întîlnit-o demarînd şi susţinînd proiecte, turnee, experimente, fondînd Teatrul "Toaca", unde este o amfitrioană plăcută şi relaxată, organizînd ateliere internaţionale, plecînd, venind, plecînd, venind. Asumîndu-şi, matur, fiecare experienţă, fiecare etapă. Ca şi împlinirile, ca şi neîmplinirile. Cînd îi pronunţ numele, mă gîndesc automat la spectacolul său de la Mic, primul de acolo, Dragostea celor trei portocale de Carlo Gozzi. La gradul de inocenţă păstrat în formula de mizanscenă şi în jocul actorilor, la inventivitatea spumoasă, la plăcerea alcătuirii unei poveşti pe scenă, cu elemente simple, funcţionale, cu o articulaţie flexibilă, coerentă, încîntătoare.

După ce am văzut varianta scenică a Nonei Ciobanu după Povestiri din Canterbury de Geoffrey Chaucer, mi-am revigorat aprecierile. Da, este un regizor care ştie să spună frumos şi coerent poveşti pe scenă. Să construiască module simple, asamblabile şi dezasamblabile, să însufleţească spiritul iniţiatic al călătoriilor şi, lucrul care m-a interesat şi care m-a bucurat cel mai tare, al trupei cu care s-a trudit: Liliana Pană, Ada Simionică, Mihaela Rădescu, Radu Zetu, Bogdan Talaşman, Claudiu Istodor, Vitalie Bantaş. Un element esenţial în acest spectacol este scenografia, reală şi virtuală, a lui Iulian Bălţătescu. Construcţii simple, metalice, care se mută lejer şi rapid de colo, dincolo, care alcătuiesc schematic piese de decor - un pat, un tron, o temniţă etc. - care compun şi recompun multitudini de spaţii în călătoria noastră. O călătorie înveşmîntată simplu, în costume neutre, ca hainele călugărilor pelerini, într-o cromatică de bejuri şi nisipiuri, cu cortine din fîşii de pînze elastice care dau consistenţă şi nasc volume pe scenă sau accesorii-simbol pentru costume, menţinînd mereu atmosfera nesofisticată, primară, într-un fel, a unui asemenea demers iniţiatic. Proiecţiile folosite, eficient şi cu atentă măsură, augmentează fabulosul, misterul, neprevăzutul, surescită visceralităţile şi tîlcul adînc al faptelor.

"...sîntem încredinţaţi că-n lungul drum, timp vom avea, să spunem poveşti din fum. spre Canterbury domnul ne-nsoţească, iar căutarea să ne-o răsplătească, sîntem încredinţaţi că-n lungul drum, timp vom avea, să spunem poveşti din fum, spre Canterbury domnul ne-nsoţească, iar căutarea să ne-o răsplătească, sîntem încredinţaţi..."

Nona Ciobanu alege cîteva povestiri, nuclee semnificative şi repetitive, altele ce mută situaţiile şi relaţiile în spaţii culturale diferite, fire narative şi trasee iniţiatice, de fapt, care să reveleze cam acelaşi peisaj uman, etern şi nemodificat în esenţă. Scena se populează cu tîrgoveţi, împăraţi, împărătese, vînzători, vrăjitoare, cavaleri, musulmani, tebani, regi, regine, în funcţie de locuri şi subiecte, fără demonstraţii teribile, ostentaţii, preţiozităţi şi, mai întîi de toate, cu povestitori. Şapte povestitori, şapte actori, şapte voci care dau, pe rînd, tonul unei întîmplări, care nasc oul fanteziei - din embrionul căruia se ivesc poveştile - care joacă cam opt personaje fiecare, complet diferite, pe parcursul montării. Îmbrăcaţi în mantii lungi, cu glugi generoase, cei şapte sînt protagoniştii călătoriilor prin diversitate, prin ceea ce ne aseamănă sau ne deosebeşte, prin aventură, pericol, versatilitate, onoare, minciună, iubire, înşelăciune, credinţă, păcat, dreptate, morală. Pentru mine a fost o reală bucurie reîntîlnirea cu aceşti actori, acum proaspeţi, disponibili, dispuşi să se descotorosească de praf, inerţii, şabloane. Este adevărat că, poate, cîţiva stropi de patimă n-ar strica să mai fie presăraţi în timpul reprezentaţiei, fără atîta parcimonie. Cred, însă, că fiecare este concentrat şi acordă miză reală rolurilor în care a fost distribuit. Cei mai mulţi, după părerea mea, îşi elaborează riguros propria partitură şi încarcă mai puţin tonusul spectacolului în totalitatea lui. În orice caz, mie mi se pare că s-a cîştigat aici seriozitatea actorilor, dorinţa de a-şi arăta personalităţile şi spiritul unei trupe. Eu numesc asta o revenire la performanţă, iar montarea Anei Mărginean - despre care vă voi povesti săptămîna ce vine - de la Teatrul Foarte Mic, cu seniorii trupei, nu face altceva decît să-mi întărească afirmaţiile. După cîţiva ani de umbră şi căutări, trupa de la Mic revine în forţă la acest început de stagiune, care cred că îi aparţine. Mi se pare benefică infuzia de tineri - mă refer la regizoarea Ana Mărginean şi la actriţa Ada Simionică - precum şi comunicarea dintre generaţii.

În spectacolul Nonei Ciobanu am văzut o actriţă matură, modestă - pe care mulţi am neglijat-o - complexă, plină de nuanţe şi spirit ludic, cu resurse interesante şi în registre diferite, cu care regizoarea a colaborat constant de-a lungul anilor: Liliana Pană. Ea este pilonul montării, fiind şi aproape de cheia stilului Nonei Ciobanu. L-am descoperit pe Radu Zetu un actor cu real potenţial, cu valenţe importante pe care şi le expune inteligent, cu umor şi ironie, care rosteşte şi taie bine replica. Ada Simionică este o actriţă de curînd sosită aici. Cred că era nevoie de tipul ei de energie, de vibraţia ei specială, de mobilitatea ei de expresie. Interpretarea de aici a lui Bogdan Talaşman mi l-a reamintit pe tînărul şi promiţătorul absolvent de acum cîţiva ani, pe actorul minunat pe care l-am văzut în spectacole importante de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, un actor care a avut şansa să lucreze şi cu Vlad Mugur. Mihaela Rădescu rămîne actriţa profesionistă, carismatică, care pune accente bine alese şi luminează pasajele generoase din partiturile interpretate. Mai puţin în formă mi s-a părut de data asta Claudiu Istodor, poate mai puţin inventiv, mai puţin atent la vocile pe care le foloseşte şablonard. Vitalie Bantaş mai are cîte ceva de rezolvat pe ici, pe colo.

De ce mi se pare important ce s-a întîmplat aici, amintind încă o dată că rolurile nu sînt de mare anvergură, ci că înseamnă o sumă de ipostaze explorabile? Pentru că este un exerciţiu teatral serios, cu o candoare pe care nu o prea găsim pe scene, care reanimă trupa. Care îi motivează pentru atenta observare de sine. Este un punct de unde aştept, în mod firesc acum, performanţe actoriceşti. Spiritul de narator al Nonei Ciobanu a alungat praful şi inerţiile de pe instrumentele actorilor.

"...sîntem încredinţaţi că-n lungul drum, timp vom avea, să spunem poveşti din fum, spre Canterbury domnul ne-nsoţească, iar căutarea să ne-o răsplătească..."