Nichita Danilov, Recviem pentru
ţara pierdută, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2016, 88 pag.
Un volum închegat şi,
prin destule poeme, remarcabil
este Recviem
pentru ţara pierdută
de Nichita Danilov, autor
al cărui imaginar dramatic-
funambulesc se
încarcă aici cu o temă reiterată
obsesiv. Este cea din titlul căr-
ţii. Ţara pierdută, „ţara din
cer”, „ţara din vis” va fi evocată,
numită, amintită, invocată în
numeroase rînduri, în aproape
fiecare pagină.
Nu e numai un element recurent,
ci un adevărat refren, mai degrabă
simbolic decît eufonic. De la orice ar
porni scenariul cîte unui poem şi
indiferent de desfăşurarea narativă
pe care o va lua, secvenţa cu ţara ori
patria „din cer” va apărea (de obicei
la final), legînd naraţiunile lirice
într-un mod voit monoton. Care este
ţara pierdută vom afla chiar din textul,
mai amplu, intitulat Recviem pentru
ţara pierdută, în care sînt inserate
fragmente de realitate cu potenţial
deopotrivă descriptiv şi sugestiv:
graniţa dintre două ţări, vameşii cu
registrele lor, sîrma ghimpată, cîinii
ameninţători de pe „fîşia arată”...
Între o Românie reală şi o Basarabie
la fel de reală, niciodată numite ca
atare, însă identificabile sub discursul
poetic, Danilov întinde firele unei
parabole mai greu de construit decît
de descifrat. Dintr-o parte în alta,
peste graniţă, se cară saci de pămînt,
şi, cu greutatea specifică a acestora,
embleme istorice şi simbolice apte
să susţină identitatea ţărilor separate
silnic: „Odată cu pămîntul căram şi
firele de iarbă,/ clamele de păr şi
mucurile de ţigări adunate de pe
străzi,/ duceam într-o parte şi alta/
mormintele morţilor noştri/ ca să ne
binecuvînteze ţărîna,/ duceam şi
apele, şi vîntul,/ momeam norii de
pe cer/ şi păsările ce-şi fîlfîiau aripile/
deasupra sîrmei ghimpate;/ dresam
porumbeii călători să facă drumul/
acolo şi îndărăt; le legam sub aripi
cenuşa/ străbunilor adunată în urne
ce fumegau încă,/ le legam de gheare
bucăţi de prapuri şi cruci/ şi le trimiteam
ca pe nişte soli,/ ca pe nişte arhangheli
luminoşi/ în ţara străină şi apoi îi
chemam înapoi”.
În strofa următoare, cele două ţări
între care se face această entuziastă
navetă compun, pe o verticală
aspiraţională, tocmai „ţara noastră
din vis”. Patria „arhetipală” se
vede sfîşiată şi ruptă în bucăţi pe
terenul realităţii istorice - manoperă
de înjumătăţire realizată de către
„duşmanii noştri”: „Cărînd saci de
pămînt dintr-o parte/ în alta, refăceam
ţara noastră din vis,/ ţara noastră
pierdută, pe care duşmanii noştri/
nevăzuţi ne-o traseră de sub picioare/
ca pe un preş, transformînd spinările
noastre/ în cîrpe, în mopuri de
şters murdăria şi praful”. De aici
parabola se complică puţin, pe de o
parte, prin amestecarea elementelor
„înalte” cu cele „joase” (pe lîngă
„clamele de păr” şi „mucurile de ţigări
adunate de pe străzi” apar comparaţii
şi analogii deloc flatante: „ca pe un
preş”, „cîrpe”, „mopuri”), pe de alta,
printr-o deturnare insidioasă a însuşi
idealului de reîntregire, sub cupola
binecuvîntată a ţării din vis. De la
o strofă la alta a poemului, acesta se
va împotmoli într-un activism fără
orizont şi, finalmente, fără scop.
Post-expresionismul puternic al
poetului „optzecist” infiltrează contextul
liric schiţat iniţial, alterînd şi distorsionînd
un mesaj patriotic univoc. Accentul
mobilizator sună tot mai strident:
registrul „înalt” şi structura coerentă
sînt într-un mod tot mai vădit
contaminate prin versuri cu imagini
groteşti, centrifugale, dar atît de
expresive în desperecherea lor.
Întregirea prin cărarea pămîntului
dintr-o ţară în alta ia astfel culoarea
unei scene absurde, în care elementele
nu mai construiesc, împreună, un
sens: „Căram pumni de pămînt dintr-
o ţară în alta,/ găseam într-o parte
cîte un braţ,/ în alta o claviculă cu
epoleţi/ sau o gambă cu tot cu vipuşcă;/
într-o parte găseam o sabie,/ în
alta un tun sau o puşcă;/ pe toate
le înghesuiam în saci împletiţi din
rafie/ le luam cu noi peste graniţă/
plecînd pe urmele cailor morţi/ luminaţi
de razele reci ale lunii/ ce ne lungea
umbrele/ proiectîndu-le pe fîşia
proaspăt arată”. Călătorii cărători de
pămînt strămoşesc şi glie dusă în
saci de rafie ajung nişte personaje
„decăzute”, pînă la condiţia de
cîini scheunînd: „Ne tîram scheunînd
ca nişte cîini/ la picioarele lor înfă-
şurate/ în steaguri fumegînde”. Şi
chiar pămîntul cărat, substanţa solidă
a idealului de unitate, devine „o
mîzgă cleioasă”.
E un stadiu în care lirismul spectacularstrident
al lui Danilov, cu apetitul
poetului pentru înscenări macabre
şi terifiante, se manifestă din
plin: idealiştii unificatori îşi ung
trupurile cu această mîzgă, „încingînd
un dans în jurul/ idolilor ce vegheau
groapa comună”. Abia acum poemul
îşi atinge nivelul de excelenţă liricsimbolică:
cînd simbolurile nu mai
sînt transparente şi ele nu mai urmează
linia unei demonstraţii deja făcute
(două ţări care sînt de fapt una singură
sînt separate de o graniţă cu vameşi
şi sîrmă ghimpată). Imaginarul lui
Danilov, cum spuneam, încărcat cu
tema patriotică, o complică pe aceasta
într-un mod specific şi original, o
înscenează în succesiuni aparent
haotice de imagini disparate şi o
converteşte la o tematică şi o simbolică
de uz propriu. Obiecţia ce poate fi
adusă majorităţii poeziilor patriotice
(mesaj univoc, deficit de lirism,
accesibilitate căutată a versurilor,
frecventarea de generalităţi şi
generalizări) cade alături de Recviem
pentru ţara pierdută şi celelalte poeme
din volum.
La fel de interesant este modul
în care oraşul, peisajul urban, chiar
şi deformat de înscenările poetului,
avansează în cuprinsul cărţii, făcîndu-ş
i loc, aşa zicînd, în corpul ţării
de pămînt. Semafoarele oraşului,
trotuarele străzilor şi zebrele, caldarîmul
pe care se calcă şi se umblă, petele
de benzină de pe asfalt şi cauciucurile
tirurilor, reclamele de pe bulevard,
manechinele din vitrine, ziarele, în
fine, tot complexul de civilizaţie
urbană interferează cu tema naţională,
în chipuri insolite artistic şi în desfăşurări
lirice impredictibile. În numai două
strofe, Strada proaspăt asfaltată
parcurge distanţa dintre manifestul
etnic-etic şi lirismul propriu-zis,
neîncadrabil şi non-inseriabil. La
persoana I, poemul abandonează din
start orice intenţie mobilizatoare, de
pedagogie naţională: „Strada proaspăt
asfaltată/ unduindu-se-n apus./ Mă
descalţ pe zebră,/ sprijinindu-mă de
semafor,/ cobor de pe trotuar./ Păşesc
încet, pe vîrfuri/ pe asfaltul fierbinte.//
În urma mea se iţesc/ în lumină
fire de iarbă/ aşa cum se iţesc firele
de păr/ pe un obraz proaspăt bărbierit,/
în timp ce umbra/ ca un steag galben,
flendurit/ îşi leapădă toţi dinţii în
ţărînă”.
Nici peisajul rural nu este lipsit
de acest vizionarism deloc tradiţionalist
al unui autor care mizează pe hibridizarea
imaginilor simbolice şi interferenţa
registrelor poetice. Peisaj de iarnă,
poezie redusă ca întindere, conturează
în numai şase versuri (iar ultimele
două ar fi putut chiar să lipsească)
un tablou macabru-memorabil, de
care era capabil numai un creator
veritabil: „Pe hornul vechi/ al casei
ies mîini/ înălţîndu-se odată cu fumul/
spre luna plină// răsărită în ţara/ pustie
a somnului”.
Cu acest nou volum, unul dintre
cei mai originali poeţi ai generaţiei
‘80 îşi reconfirmă anume capacitatea
de viziune şi expresie lirică.
