Două jurnaliste de origine
iraniană scriu despre
viaţa în mileniul al
treilrea în Teheran.
Shahrnush Parsipur,
fostă producătoare de
televiziune, cu studii
filozofice şi de limbă chineză
la Paris, face acest lucru în
persană (excelentă traducerea
Cristinei Ciovârnache) după
ce a reuşit să emigreze în
America.
Delphine Minoui, urmaşa unui
diplomat iranian rămas la Paris, îşi
scrie corespondenţele în franceză
(traducere de Nicolae Constantinescu),
dar neuitând să se aşeze sub semnul
lui Hafiz, a cărui limbă vrea să o înveţe
cât mai bine. La prima vedere, cititorul
va crede: sunt cărţi despre absolutism,
închisori, revoluţie, tehnici de intimidare,
situaţia femeii în Orient, suferinţe,
sunt analize politice şi mărturii
sociologice. Ambele autoare au în
comun o educaţie vestică, dar simt
totuşi nevoia să se implice direct în
evenimentele din Iran, să comunice
din chiar vâltoarea lor, amândouă
află ce înseamnă închisorile şi
nedreptăţile, trăiesc pe propria piele
teama, disperarea, dar şi valurile de
neaşteptată speranţă. În cazul ambelor
autoare, ritmul relatărilor reportericeşti
e dublat de un străvechi filon al pasiunii
faţă de literatură.
Shahrnush
Parsipur,
Memorii din
închisoare.
Traducere din
limba persană
de Cristina
Ciovârnache,
Iaşi, Editura
Polirom 2015
Shahrnush
Parsipur nu e doar jurnalistă,
ci şi romancieră ; încearcă, la un
moment dat, să trăiască deschizându-şi
o librărie. Povesteşte recurgând
adeseori la parabolă, după lecţia
străveche a Orientului. Ayatollahul
Khomeini e descris „aşezat pe iarbă,
sub un măr”, părând „învăluit în linişte
şi pace” ; dar, în câteva zile, pajiştea
respectivă e uscată complet „din cauza
puhoiului de oameni care veneau în
pelerinaj ; locul se transformase în deşert.
Pentru mine, care nu vedeam deloc
cu ochi buni ce se întâmpla, acesta a
fost un semn rău”. Ajunsă la închisoarea
Evin, constată că toate deţinutele
„învăţaseră să facă mai suportabilă
aşteptarea şi trecerea timpului depănând
amintiri şi povestiri sau citind” .
Media de vârstă fiind aici de 19 ani şi
şase luni („S-ar fi zis că statul se confrunta
cu o rebeliune a liceenilor ”), Shahrnush
Parsipur se dedică educării tinerelor
după principii ale civilizaţiei moderne ;
le învaţă şi limba franceză. Faptul că
studiase la Paris taoismul şi budismul
o ajută pe tânăra jurnalistă să îşi prelucreze
în plan spiritual cruntele experienţe.
Când i se interzice, drept pedeapsă,
să vorbească, şi e aşezată, „la Aparat”,
într-un fel de mormânt, pentru luni
întregi, în absolută singurătate, legată
la ochi, constată cât de utile au fost
studiile ei filozofice („Buddha a petrecut
şapte ani sub un copac, meditând.
Încercam să-i urmez exemplul, să-mi
concentrez gândurile asupra unui singur
lucru. Din păcate, mintea îmi hoinărea
mereu aiurea. Chiar şi aşa, Buddha
apăruse tocmai în momentul şi în locul
unde trebuia să apară, iar umbra lui mă
ajuta să îndur mai uşor acele zile
istovitoare”). Bucuria de a revedea apoi,
pe fereastră, un copac, sau aceea de a
zări din curtea închisorii un stol de gâşte
sălbatice sunt cutremurătoare. Nu e
greu de înţeles de ce, în condiţii similare,
alte prizoniere îşi pierduseră minţile.
Interesul autoarei e trezit şi de
studiile coranice, dar şi de vechea
literatură persană. „Stăteam cu alte
femei şi citeam Limba păsărilor de
Attar sau răsfoiam poeziile lui Hafez,
jucam jocuri de memorie…”. Foloseşte
biblioteca islamică existentă în penitenciar
pentru a încerca să găsească exemple
prin care să poată demonstra că
„occidentoza” (cum era numită depreciativ
atracţia tinerilor faţă de Occident)
nu e nocivă, cum declarau grupările
religioase. („Îmi amintesc de un celebru
scriitor iranian care, după ce şi-a
cumpărat un autoturism Peykan, a
declarat ruşinat: Şi eu mi-am luat
maşină. De parcă ar fi vrut să spună :
şi eu mi-am vândut sufletul.”). Pe lângă
studiile coranice, singurele permise
în închisoare, tânăra jurnalistă descoperă
şi câţiva filozofi influenţaţi de sufism.
(„O altă carte care m-a absorbit a fost
Omul complet de învăţatul Azizuddin
Nasafi. Impactul psihologic a fost atât
de puternic, încât simţeam că mă înalţ
tot mai mult şi că sunt atât de înaltă,
că aş putea să împing cu umerii acoperişul
închisorii şi s-o sfărâm din câteva
lovituri.”). Ajungi să crezi că, dacă
n-ar fi fost obligatorii, ci descoperite
doar prin pasiunea lecturii, aceste
direcţii ar fi avut un impact mult
mai mare.
Nu în ultimul rând, Shahrnush
Parsipur ştie să-şi dozeze umorul foarte
fin, care dă lecturii o savoare deosebită.
Greu de uitat descrierea anchetatorului
(„făcea parte dintre acei oameni pioşi
care îşi aţintesc ochii în tavan când
vorbesc cu femeile şi le privesc
scurt printre clipiri, ca nu cumva să
cadă în păcat”), lămurit de tânăra
anchetată că… Dumnezeu e femeie:
„Am citit Coranul şi toate cărţile de
exegeză coranică, plus Nahg al-balagha,
şi nu am găsit scris în nici una
dintre ele că Dumnezeu ar fi bărbat.
Dumnezeu ori nu are gen, ori, dacă
are, e cu siguranţă femeie, pentru
că femeile sunt cele care creează….”
Delphine
Minoui, Vă
scriu din
Teheran.
Traducere de
Nicolae
Constantinescu,
Iaşi, Editura
Polirom, 2015
Cealaltă jurnalistă, Delphine
Minoui, nepoata unui fost ambasador
iranian la UNESCO, al cărui fiu
studiase şi se căsătorise la Paris,
e mai degrabă franţuzoaică, prin
naştere şi educaţie; dar pasiunea ei
pentru Iran se trezeşte mistuitor, din
versurile lui Hafiz dăruite de bunic
înainte de a muri: „Cel atras de întuneric
se teme de val./ Vâltoarea apei îl
înspăimântă/ Şi în călătorie de vrea
să ne-nsoţească,/ Mult dincolo de
ţărmul tihnit ar trebui să răzbească”.
(Dacă versurile n-ar fi ajuns la cititor
prin intermediul mai multor limbi,
m-ar fi tentat apropierea de tehnica
romancierei de succes Elif Shafak,
pentru care inserţiile medievale sunt
chiar ecoul prezentului.)
Delphine devine corespondenta
ziarului Le Figaro la Teheran şi
scrie despre experienţa sa un fel de
epistolă începută în 2014, după moartea
bunicului. Un fel de răspuns la sensurile
lui Hafiz. („Spuneai că ilustrul poet
din secolul al XIV-lea avea răspuns
la toate, că scrierile lui erau mai
valoroase decât orice glob de cristal.”)
Viaţa la 20 de ani după „revoluţia
islamică”, dorinţa de democraţie şi
libertate, în special problemele stârnite
de drepturile femeii îi prilejuiesc
autoarei o proză alertă, cu personaje
adevărate precum bunica Mamani,
care devine ea însăşi opozantă, mullahul
Mehdi, tânăr şi anglofon, care voia
să-şi deschidă internet-cafe lângă
moschee şi a cerut-o în căsătorie
(temporară…), martirofilul Mahmud,
din miliţia basij, şi soţia lui, Fatemeh,
de la an la an tot mai occidentalizată…
Dublajul problemelor sociale e şi aici
pasiunea pentru literatură, prilejuind
elogiul adus limbii persane, „această
limbă indo-europeană extrem de
rafinată”, în care se notează pe hârtie
numai consoanele, încât „aveai nevoie
şi de imaginaţie ca să descifrezi sensul
expresiilor”. Limbă în care „prietenia,
ca şi iubirea, se declară prin metafore….
O fiinţă dragă îţi spune că este praful
de sub încălţările tale.” Jurnalista
absorbită de prezent găseşte timp să
meargă la mormântul lui Hafiz, unde
înţelege deodată ce are de făcut.
Ca în epoci străvechi, poezia ţine
în dreaptă balanţă greul realităţii
trăite şi adeseori e chiar un mijloc
de apărare.
