Nu există nici o îndoială: alături de papa Ioan Paul al II-lea, Soljeniţîn, Vladimir Bukovski, Lech Walesa şi alţi câţiva, Vaclav Havel este unul dintre oamenii care au mişcat de pe făgaşurile ei istoria întunecatului secol XX din această parte a lumii, cum se vede, tot atât de generoasă în modele pe cât de tragică. Ce are Havel absolut special, totuşi? El este cel care demonstrează cu strălucire că intelectualul fragil şi nesigur pe el nu este neapărat o fiinţă bovarică şi cu capul în nori, care, în vremuri de răstrişte ar avea doar datoria să-şi scrie cu orice chip opera, lăsând istoria să şi-o scrie pe a ei. Dar mai ales Havel este cel care a dovedit că politicul şi morala nu sunt noţiuni şi sfere incompatibile. Că poţi să nu-ţi încalci în nici o împrejurare principiile şi să iei decizii capitale, uneori dramatice, cum ar fi dezmembrarea unui stat, fără a vărsa o picătură de sânge, ţinând mereu şi mereu cont de voinţa, fie ea şi neînţeleaptă, şi de sentimentele, uneori lipsite de clarviziune, ale celor mulţi, într-un cuvânt, de puterea celor fără de putere. Că poţi traversa rămânând intact din punct de vedere uman, proba la care aproape nimeni nu rezistă: proba puterii.

Pe scurt, vă rog (volum în curs de apariţie la Edi­tu­ra Curtea Veche), reprezintă Cartea-Bilanţ a unei vieţi pe care marginalizarea, persecuţia de clasă, tinereţea în underground-ul teatrelor mici din Praga, a formaţiilor rock, şi a marilor filosofi marginalizaţi, dizidenţa, închisoarea, preşedinţia vreme de treisprezece ani, mai întâi a Cehoslovaciei şi apoi a Cehiei, au transformat-o în destin exemplar. Vaclav Havel şi-a construit această mărturie aproape testamentară, împletind trei feluri de texte:1.interviul recapitulativ din 2006,cu marele ziarist ceh expatriat, Karel Hvíždala, la douăzeci de ani după ce acesta îl intervievase, peste Cortina de fier, şi în 1986, pe dizidentul iniţiator al Chartei 77,proaspăt ieşit din închisoare. 2. propriile sale meditaţii, despre boală, moarte, putere, frică, teatru, destinul ceh, Dumnezeu şi întemeierea transcendentă a lumii, scrise în timpul unui sejur de câteva luni în 2005, în America. 3. o selecţie din note destinate de cele mai multe ori colaboratorilor săi din staff-ul prezidenţial, de-a lungul celor trei mandate.

[7] (Hrádešek 5.12.2005)

Fug. Fug tot mai mult. Fug, invocând cele mai diverse pretexte, din biroul meu la Hrádešek, cobor la bucătărie, unde fac curat, ascult radio, spăl vase, gătesc ceva, meditez sau stau numai aşa în locul meu preferat şi privesc pe fereastră. În realitate fug chiar şi de scris. Şi nu numai. Fug de opinia publică, fug de politică, fug de oameni, fug chiar şi de salvatoarea mea, dar mai ales mă ascund de mine însumi. De ce mă tem, de fapt? Greu de spus. Este interesant că, deşi sunt singur aici şi voi fi singur, nu aştept pe nimeni şi nimeni nu se pregăteşte să vină, păstrez ordine în casă, toate lucrurile sunt aşezate la locul lor, totul aliniat, nimic şi nicăieri nu stă strâmb. Frigiderul trebuie să fie întotdeauna plin cu diferite mâncăruri pe care singur greu le voi putea consuma vreodată, iar vazele trebuie să aibă flori proaspete. Ca şi cum aş aştepta mereu pe cineva. Dar pe cine? Un oaspete necunoscut şi neanunţat? O femeie frumoasă necunoscută sau o admiratoare? Pe salvatoarea mea căreia îi place să vină neanunţată? Nişte prieteni de altădată? Cum se face că nu vreau să văd pe nimeni şi totuşi aştept pe cineva tot timpul? Pe cineva care va aprecia cum se cuvine că totul este la locul lui şi orân­duit cum trebuie. Am o singură explicaţie: permanent încerc să fiu pregătit pentru judecata din urmă. Pentru o judecată în care nu va rămâne nimic ascuns, în care va fi apreciat cum trebuie tot ce se cuvine apreciat şi se va vedea automat tot ce nu este în ordine. Evident presupun că judecătorul suprem este pedant ca şi mine. Dar de ce pun atât de mult preţ pe această evaluare finală? Căci ar putea să-mi fie indiferentă. Dar totuşi nu îmi este indiferentă deoarece sunt convins că existenţa mea - la fel ca tot ce mi s-a întâmplat cândva - a tulburat suprafaţa existenţei. O existenţă care după valul pe care l-am stârnit, indiferent cât de marginal, lipsit de importanţă şi de efemer a fost, nu va mai fi niciodată ca înainte. Pur şi simplu toată viaţa am crezut că ceea ce s-a întâmplat odată, nu se mai poate anula aşa încât de fapt totul rămâne pentru totdeauna. Pe scurt, existenţa are memorie. Prin urmare şi umila mea existenţă, de fiu de burghez, laborant, soldat, maşinist, dra­ma­turg, dizident, deţinut, preşedinte, pensionar, fenomen pu­blic şi ermit, un erou aparent şi un fricos ascuns - vor rămâne aici pentru totdeauna. De fapt nu aici, ci undeva. Dar în nici un caz în altă parte. Undeva aici.

*

Continuă să nu îmi fie clar dacă regretaţi faptul că în urmă cu şaiprezece ani aţi acceptat cea mai înaltă funcţie în stat, sau dacă nu regretaţi.

Nu ştiu dacă regret. Depinde. Uneori îmi închipui că totul ar fi fost diferit fără această funcţie. Aş fi putut să citesc, de pildă, zeci, dacă nu sute de cărţi interesante care au apărut între timp, aş fi putut să călătoresc şi să văd mai mult, să urmăresc viaţa teatrală şi literară, să scriu câteva piese de teatru, să profit mai mult şi mai bine de viaţă, să mă exprim mai liber în privinţa tututor lucrurilor, să nu fiu douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru apăsat de acea răspundere specială care decurge din funcţia respectivă, să nu am chipul cunoscut de toată lumea care să mă oblige să mă con­tro­lez peste tot şi să mă gândesc la ce va putea să spună sau să scrie cineva despre fiecare pas al meu, poate să fiu mai sănătos, şi aşa mai departe şi aşa mai departe. Reflectez în felul acesta în momentele mele cele mai rele, când - cu motiv sau fără - sunt prost dispus. Alteori, când mă simt mai bine, dimpotrivă mă autosuges­tio­nez iar şi iar că povestea absolut neverosimilă a vieţii mele a fost de fapt un imens dar. Câţi oameni interesanţi am putut cunoaşte în­dea­proape de la politicienii care fac istorie, continuînd cu cele mai cunoscute vedete de la Hollywood până la cosmonauţi, câte eve­ni­mente ale lumii am putut privi, eventual chiar influenţa direct, şi că toate acestea le-am avut fără să le merit. (...)

(Hrádešek 9.12.2005)

Îmi aduc aminte de prietenul meu, marele şi puţin cunoscutul filozof ceh Josef Šafařík care a scris la ultima sa carte - cu titlul Pe drumul către ultimul (!) circa douăzeci de ani! A scris-o, ca să spun aşa, cu sânge, tot timpul o transcria şi niciodată nu a fost gata. Împreună cu prietenii am încercat să-l convingem că e cazul să renunţe, că este mai interesant ca respectiva carte să existe şi să circule, dar nu s-a lăsat convins. Între timp, situaţia s-a schimbat, iar cartea lui a putut fi tipărită. Iar el a murit exact în ziua când a primit de la editură primul exemplar. Probabil că existenţa sa îşi pierduse sensul odată cu finisarea operei vieţii sale. Poate că în mod inconştient a prelungit această muncă de finisare tocmai pentru a avea o raţiune de a trăi în continuare pentru care a şi trăit. (...)

(Hrádešek 9.12.2005)

În singurătatea mea am primit semnalul noii cărţi a lui Madeleine. Şi rămân mut de uimire: cum poate să facă faţă celor mai diferite obligaţii publice, să predea la universitate, să călătorească prin lume şi totodată într-un timp scurt să scrie două cărţi groase şi nemaipome­nit de interesante, pline de citate, amintiri precise şi tri­­mi­teri. Da, cu siguranţă, are ajutoare. Şi eu aş putea avea ajutoare, dar nu aş fi capabil să realizez atâtea lu­cruri. Altă ţară, altă cul­tu­ră, alte tradiţii, altă educaţie. De multe ori m-am gândit, că a fost păcat că în primele zile ale revoluţiei nu am dictat în fiecare seară magnetofonului meu ceva în legătură cu cele trăite în timpul zilei şi cu opiniile mele despre ce trăiam. Nu îmi aduc aminte de nimic şi las pe seama istoricilor să descrie sau să analizeze toate evenimentele politice pe care le-am trăit. Dar mă surprinde şi mă bucură un lucru: regăsesc cu uimire gândurile care îmi trec astăzi prin minte în textele scrise cu cincizeci de ani în urmă. Cu cât eram mai tânăr, fireşte cu atât eram mai obraznic. Şi de asemenea joacă aici un rol influenţa nefericită pe care a avut-o şederea mea înde­lungată şi atent urmărită în prim-planul vieţii politice. Căci după ani de zile am fost încorsetat în restricţii diplomatice, şi în obligaţii faţă de mulţimea celor gata pregătiţi să-mi analizeze imediat fiecare cuvânt şi să îl critice justificat sau nejustificat. Când trebuie să scrii multe texte fără să ai timp să lucrezi pe ele, să le desăvârşeşti, ai tendinţa să cazi pradă comodităţii de a te exprima neutru, fără culoare,ştiind că tonul acesta va fi mult mai uşor de acceptat decât este când îţi prezinţi părerile net şi tranşant. Pentru cineva care are ambiţii de creator, este un adevărat iad. De pildă, cât de mult m-am chinuit eu cu discursurile tradiţionale de Anul Nou! Pur şi simplu eram paralizat de numeroasele cerinţe şi aşteptări ale oamenilor - despre echilibrul dintre laudă şi critică sau necesitatea de a aminti toate domeniile activităţilor umane -. Dacă ar fi tre­buit să vorbesc despre ce mi se cerea, discursul meu ar fi durat două ore şi jumătate şi nu ar fi fost ascultat nici măcar un minut. Lectura textelor mele mai vechi îmi actualizează plăcut diferite etape din viaţa ţării noastre şi din atmosfera momentului, ca şi din viaţa mea personală. Deodată - la o distanţă de ani, chiar zeci de ani - îmi dau seama cît de profund s-a schimbat situaţia, la nivelul sutelor de aspecte greu sesizabile, - transformări, tonuri, subtonuri, iluzii, cunoştinţe, înclinaţii emoţii caracteristice, de pildă între prima şi a doua jumătate a anilor cincizeci, între prima şi a doua jumătate a anilor şaizeci şi desigur ulterior, în era normalizării după ocupaţia sovietică. Nu sunt şi niciodată nu am fost un cronicar al epocii, totul s-a impregnat în vechile mele texte într-un fel misterios şi spontan, fără a mă strădui în mod special. A fost o experienţă in­te­re­santă pentru mine. De asemenea, îmi dau seama câţi oameni au jucat un rol important în diferite etape ale vieţii mele şi ce lecţii importante privind independenţa creatoare şi morala civică am primit de la ei. Indiferent de calea pe care au apucat-o, mai de­vre­me sau mai târziu fiecare. Trebuie însă spus însă că nici unul dintre ei nu a luat niciodată drumul trădării. Al trădării adevărate.

*

Deocamdată am criticat destul de mult situaţia politică din Republica Cehă. Întrevedeţi undeva o speranţă?

Da. În mod clar o văd în generaţiile tinere. Nu pentru că în zi­le­le noastre s-ar naşte oameni mai buni decât înainte, printre ti­ne­ri există desigur aceleaşi deosebiri de caracter, moravuri, aspi­raţii în viaţă şi abilităţi pe care le-am observat la părinţii şi la stră­moşii lor sau oriunde altundeva. Totuşi, ei se deosebesc funda­men­tal măcar printr-un singur lucru: nu sunt direct deformaţi de comu­nism, nu au crescut în condiţii care să necesite disimulări şi în­co­vo­ieri ale spinării, care să sprijine egoismul, indiferenţa faţă de alţii şi xeno­fo­bia, sub un regim care tot timpul vorbea despre clasa mun­ci­toare aflată la guvernare, dar în realitate cultiva în cetăţeni cel mai mă­runt spirit provincial. Toţi cei care am crescut în co­mu­nism, in­clu­siv cei care i s-au opus în mod direct, suntem marcaţi de el într-un fel sau altul, atmosfera lui morală nefericită ne-a otrăvit mai mult decât ne-am fi putut închipui. Tinerii au crescut deja în libertate, au învăţat să fie mai independenţi, dacă doresc, studiază în străi­nă­tate, nu se deosebesc deloc de tinerii din Bel­gia sau Ame­rica, ca să nu mai vorbim că nu au complexe în faţa lor, nu se tem de ei şi dimpotrivă nu îi invidiază. Influenţa crecândă a acestor generaţii asupra vieţii publice mă face să sper că situaţia va evolua spre bine. Am impresia că astăzi un cuvânt foarte greu în politică are gene­ra­ţia care probabil este cea mai deformată, adică generaţie care a crescut în epoca aşa-numitei normalizări. Pe atun­ci nimeni nu credea în idealuri şi cel mai bine reuşeau pur şi simplu cei mai cinici.

(19.10.1996)

(...)

6) Ce s-a întâmplat cu milionul de coroane care aud că mi l-ar fi adus într-un geamantan o doamnă? Dacă era un dar personal, ar trebui să plătesc un impozit absurd. De aceea, rog să se discute cu doamna în cauză, să ofere darul respectiv fundaţiei (oricum l-aş ceda fundaţiei, dar suma ar fi mult mai mică). (...)

7) Ce s-a întâmplat cu moaştele Sfântului Václav? Trebuie să ho­tă­răsc, dacă le păstrez la mine (în seiful personal), aşa cum propun unii, sau le depunem alături de celelalte moaşte în Capela Sf. Václav. E. şi alte persoane competente să-şi exprime opinia în această ches­tiune. Totodată, rog să fie pregătită o scrisoare de mulţumire fru­moasă către donatorul respectiv pe care apoi să o aprob şi să o sem­nez. În această scrisoare ar trebui menţionat deja ce voi face cu ele. Dacă ar fi să rămână în proprietatea mea, ar trebui precizat că le voi lăsa prin testament statului ceh. (...)

(22.1.2003)
(...)

Mă gândesc, dacă înainte de a pleca din funcţie, nu ar trebui să fac ceva pentru fraţii Maëín. Dar ce? Să îi graţiez probabil că nu merge, dar chiar dacă tehnic ar fi posibil, ei ar refuza în mod ostentativ, iar eu aş fi puţin umilit. Sau ar trebui să îi invit printr-o scrisoare publică în Republica Cehă, garantându-le securitatea în numele meu per­so­nal? Este destul de ciudat. Ce stat de drept ar fi un stat în care foştii pre­şe­dinţi ar lua hotărâri în legătură cu cine trebuie sau nu trebuie să fie în siguranţă? Vă rog să vă gândiţi dacă se poate face ceva şi ce anume. E vorba mai puţin despre actul în sine, cât de semnificaţia lui, care ce ar putea să iniţieze o dezbatere publică despre faptul dacă în condiţiile noastre trebuia să ne împotrivim regimului comunist prin aceleaşi mij­loace prin care ne-am împotrivit nazismului. Eu însumi nu am o părere clară despre acest lucru, mai degrabă înclin spre ideea că o epocă diferită necesită şi o metodă diferită. Ar fi un subiect bun pen­tru o carte. Dar nu le-aş conferi distincţii de stat. Asta n-ar mai iniţia o dezbatere, ci ar încheia-o. Sau mai precis: ar transforma-o într-o ceartă violentă generală.

*

Aveţi o oarecare experienţă cu tinerii despre care vorbiţi? Vă întâlniţi cu ei? Îi cunoaşteţi? Credeţi că vă înţeleg?

Categoric, nu cred că toată generaţia îmi este cunoscută sau că o ştiu prea bine. Totuşi, uneori merg la dezbateri în universităţi sau licee, alteori mă întâlnesc cu tinerii cu diferite prilejuri, de pildă la festivaluri sau concerte şi am impresia că aceşti oameni mă respectă şi că părerile mele îi interesează, sunt pe înţelesul lor, ba chiar mai mult că uneori le împărtăşesc. Dar nu lucrul acesta este decisiv. Important este ca ei să gândească cu propria lor minte. Uneori mă surprinde să văd câte nume noi apar, de pildă, în diverse publicaţii săptămânale sau lunare - în general este vorba de studenţi -, câte lucruri interesante ştiu ei şi cu ce deschidere scriu despre ele aceşti noi sau viitori jurnalişti, oameni de ştiinţă sau literaţi. Aceasta este principala mea sursă de speranţă.

(Hrádešek 10.12.2005)

Am citat aici unele dintre răspunsurile mele din cartea Intero­ga­to­riu în depărtare. Îmi aduc aminte foarte bine de perioada când în ur­mă cu douăzeci de ani scriam aceste răspunsuri. Eram tot aici la Hrá­de­šek. Pe atunci nu aveam încă calculator, scriam totul di­rect la maşina de scris, ceea, ce datorită pedanteriei mele avea drept con­se­cinţă faptul că trebuia să scriu încă odată toată pagina atunci când băteam greşit o literă sau vroiam să corectez ceva. Îmi făceam cam cinci copii la in­digo. Odată, la fel ca astăzi, am scris noaptea, iar în momentul când descriam spaima principală a unui scriitor pe care regimul totalitar nu îl agreează, adică frica de o percheziţie la domiciliu în care îi vor confisca manuscrisul început, Olga a intrat în biroul meu şi mi-a zis că poliţia se mişcă oarecum suspect în jurul casei noastre şi că probabil se pregătesc să fac o per­cheziţie a doua zi dimineaţa. M-am speriat, am împachetat repede manuscrisul îm­preună cu copiile în ceva şi m-am strecurat pe întu­ne­ric în pă­dure unde le-am ascuns. Percheziţia la domiciliu nu a avut loc şi a doua zi mi-am luat manuscrisul din pădure. Spun toate acestea nu numai din cauza coincidenţei speciale că tocmai când scriam despre frica de a pierde manuscrisul, s-a dovedit că exista un motiv real să-mi fie frică, ci pentru că mi-am dat seama că şi scrierea mea de astăzi este însoţită de frică. Desigur nu mai este frica de o perche­zi­ţie la domiciliu, ci de faptul că din alte moti­ve, legate de timp, muncă, sănătate sau de natură psihologică, nu voi reuşi să termin de scris, sau voi pierde manuscrisul. Cred că fiecare scriitor care nu este un simplu meseriaş, cunoaşte această frică. Une­o­ri poate fi frica de poliţie, alteori frica de incendiu, de pro­priile neputinţe, alteori este o frică ascunsă sau manifestă, că nu vei avea timp fizic să termini de scris ceva. Frica este puţin caraghioasă pentru că ascunde în sine ipoteza că lumea nu se va putea lipsi de opera amintită şi că se va prăbuşi dacă nu va lua cunoştinţă de ea. Este caraghios, dar într-un fel just. Ar trebui să facem totul serios, ca şi cum ar fi vorba despre viitorul umanităţii. Şi într-un fel chiar este vorba despre el. Şi cu această carte - indiferent de cum este - lumea va fi odată pentru totdeauna alta decât este fără ea. Până la urmă putem spu­ne că nu ştim, dacă nu cumva lumea nu este ceea ce este pentru aceas­tă carte să fie scrisă. Cine poate dovedi că nu este aşa? Ca să nu uit: astăzi este Ziua drepturilor omului şi îmi ad­uc aminte de diferitele evenimente din viaţa mea care sunt le­ga­te de această dată.

(7.2.1996)

(...) În continuare, rog să se pună la punct în timpul şedinţei rela­ţiile de competenţă dintre diferitele persoane interesate şi instituţii (se­cretariat, Administraţie, Poliţia Castelului, Cancelaria preşe­din­telui, prieteni lichidatorii ai moştenirii, prieteni cumpărători de ali­mente etc. etc). Mă impresionează cât de mulţi oameni au grijă de mine şi de Dula, totuşi sunt atât de mulţi încât de fapt nu ştiu ce aş putea cere fiecăruia şi dacă în general am dreptul de a cere un lucru sau altul. Voi considera binevenit, dacă veţi clarifica toate astea şi le veţi face, cum se spune astăzi, transparente.

(4.10.1993)
(...)

Doamna M. sau E. să pună la prăjit ştiuca de la Lány într-un mod foarte original şi cu condimente originale pentru grupul parla­mentar al celor cinci în aşa fel ca să nu uite de ea.. (...)

(21.8.1999)
(...)


6) În debaraua unde stă aspiratorul trăieşte şi un liliac. Cum să îl alung? Becul a fost deşurubat ca să nu-l trezească şi să nu-l enerveze. (...)

(Praga 5.1.2006)

Nici anul acesta nu a început bine. Cel puţin pentru familia noas­tră. Dáëa este bolnavă, pe deasupra într-o perioadă, când după unspre­ze­ce ani începe să aibă repetiţii la teatru; eu sunt cuprins de o mole­şeală ciudată şi tot timpul sunt adormit; şi ce este mai grav, ieri a murit credincioasa noastră boxeriţă Šugr. Cu paisprezece ani în ur­mă Dáëa a găsit-o în într-o ghenă, avea două zile, i-a salvat viaţa, iar de atunci au rămas prietene nedespărţite şi au trecut prin multe împreună (care boxer cehesc poate să spună, de pildă, că a fost în America?). Lunga ei agonie şi în cele din urmă moartea ei ne-au consumat destul de mult. Liderul haitei a devenit Madlenka pe care am bănuit-o încă cu mulţi ani înainte că este puţin superficială. Dar am fost nevoit să-mi schimb părerea şi îi cer scuze Madlenei pentru greşeala mea veche. Iar în ceea ce priveşte lumea? Nu s-a produs nici un nou tshunami, dar omenirea are în urma ei multe taifunuri şi cutremure care dau impresia că vremea şi-a ieşit puţin din matcă. Ninsori, cum nimeni nu îşi mai aduce aminte, geruri, dezgheţuri, ploi, furtuni, pur şi simplu natu­ra se poartă aşa cum se poartă uneori calculatorul meu. Adică ira­ţio­nal. Îmi pare bine că termin această carte. Am scris-o doar în câteva zile, răspândite însă de-a lungul întregului an. Šugr a murit nu numai în ziua aniversării a nouă ani de la nunta mea cu Dáëa, dar şi în momentul, când Dáëa era sigură că voi termina spovedania aceasta. Dragă Dáëa, îţi mulţumesc că ai purtat povara anilor la care se referă această scriere, cu fidelitate, alături de mine. Dar a fost într-adevăr o povară? Nu a fost şi ceva captivant, emoţionant, înăl­ţă­tor şi uneori chiar vesel?