Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Pe scurt de Alex. Ştefănescu

CÂND îI SCRIA VERONICăI MICLE, Eminescu trecea retorica declaraţiilor de dragoste pe pilotul automat, astfel încât el să se poată gândi în linişte la altceva.

MIRCEA CRăTăRESCU n-are nici o legătură cu postmodernismul (decât faptul că a scris o carte despre un postmodernism românesc imaginar). El este un romantic vizionar, ca Eminescu, cu care seamănă şi prin talentul literar fastuos. Eminescu era însă şi un spirit responsabil, în sensul dat cuvântului de Camus. Mircea Cărtărescu, individualist şi narcisist, rămâne inaderent ca un copil la problemele adulţilor. Eminescu era matur la şaisprezece ani. Mircea Cărtărescu este imatur la cincizeci şi unu.

SENTIMENTUL RăSPUNDERII se manifestă, la Eminescu, nu numai prin angajarea în publicistica politică, cu o mare mobilizare de energie intelectuală, ci şi prin modul cum înţelege poezia. El îşi face, ca poet, un scop din restaurarea autorităţii cuvintelor. Nu întâmplător, foloseşte puţine cuvinte, din care compune enunţuri solemne. Ritmul şi rima creează impresia că aceste enunţuri preexistă în limbă şi că poetul doar le descoperă. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, risipeşte cuvintele, obţinând un efect din devalorizarea lor.

UN CRITIC LITERAR din provincie mi-a trimis acum câţiva ani o carte de comentarii critice, cu dedicaţie. În carte am descoperit numeroase texte de-ale mele, furate. Furtul în sine m-a mirat mai puţin, fiindcă la noi s-a ajuns în situaţia de-a se fura orice, oricând şi oricum (nu numai că se fură ca-n codru, dar in extremis se fură codrul însuşi). În schimb, m-a frapat gestul "autorului" de a-mi trimite cartea tocmai mie. (Nu-i menţionez numele, pentru că la vremea respectivă am prezentat cazul în România literară, iar vinovatul mi-a cerut scuze în scris.) Între timp, însă, am înţeles de ce se întâmplă aşa: cei care fură - la noi - din proprietatea intelectuală a altora nici nu-şi dau seama că fură! Cărţile, ziarele şi revistele sunt considerate un fel de bun comun, din care fiecare poate lua ce vrea. Hoţul de texte se simte nevinovat ca un culegător de muşeţel.

DIN PUNCTUL DE VEDERE AL UNUI STRăIN, această devălmăşie a bunurilor culturale, acest stadiu folcloric al administrării proprietăţii intelectuale reprezintă o curiozitate. Vizitarea României echivalează cu o călătorie în timp.

AM STAT DE VORBă, cu diverse prilejuri, cu elevi de liceu şi am constatat că nu sunt deloc iniţiaţi în frumuseţea literaturii, că n-au acces la textul literar. Analizele din multe manuale de literatură (vechi sau noi) sunt rebarbative şi îi fac pe elevi să urască lectura, ca pe o obligaţie absurdă (cam aşa cum era înainte de 1989 obligaţia de a participa la şedinţele de "învăţământ politic"). Este bizar că se întâmplă aşa. Dintr-un prilej de jubilaţie, literatură a ajuns - din cauza lipsei de inteligenţă şi de talent a unor autori de manuale şi a unor profesori - o pacoste. Este ca şi cum şampania ar fi băută ca un greţos sirop de tuse, din obligaţie.

Ideologia comunistă în sine n-a produs nici o operă literară valoroasă - în nici o ţară, nu numai în România. Ceea ce este valoros în literatura română din perioada 1948-1989 a apăr
ut în timpul regimului comunist şi nu datorită regimului comunist.
Alte ideologii malefice din istoria umanităţii au fost mai mult sau mai puţin productive din punct de vedere literar. Ideologia comunistă s-a dovedit a fi sterilă din acest punct de vedere. Cărţile pe care le-a "inspirat" nu reprezintă decât o maculatură propagandistică.
EXPLICAIA CONST într-o caracteristică esenţială a gândirii marxist-leniniste: prostul-gust. Fanatismul, aroganţa, cinismul, cruzimea, perversitatea se mai pot transforma în literatură (iar uneori chiar într-o literatură interesantă, în sensul dat de Kierkegaard termenului). Prostul-gust, însă, nu. Valorificarea unor texte de prost-gust în literatura postmodernă ţine de fapt de un bun-gust al lecturii şi nu constituie un contraargument).

În ideologia comunistă se concentrează impulsurile şi aspiraţiile unor indivizi de joasă extracţie, complexaţi, care se simt jigniţi de ceea ce este inteligent, fermecător, elevat, rafinat. Ei nu înţeleg gratuitatea - sau utilitatea superioară - a literaturii, pe care vor să o folosească, în accepţia prozaică a cuvântului. Impulsul lor este să spargă oul dogmatic al lui Ion Barbu şi să facă din el omletă.

PROPAGATORII COMUNISMULUI pleacă de la premisa că un cititor are în faţa unui text literar o reacţie infantilă, iubind personajele "pozitive" (şi în­cercând să le imite) şi detestând personajele negative (şi străduindu-se să nu le semene). Lăsăm la o parte faptul că, din perspectiva comuniştilor, personajele "pozitive" sunt neapărat asemenea lor, iar cele "ne­gative" - asemenea adversarilor lor, ceea ce înseamnă o iresponsabilă răsturnare a ierarhiei de valori umane, în urma căreia plebea devine un model, iar elita un obiect al dispreţului. Dar şi mai grav este, în plan literar, că scriitorului i se cere să marcheze foarte vizibil apartenenţa personajelor la "bine" şi la "rău", astfel încât să nu se producă vreo confuzie. "Revoluţionarii" trebuie să fie frumoşi, inteligenţi, curajoşi, oneşti, darnici, în timp ce "reacţionarii" devin obligatoriu urâţi, proşti, laşi, desfrâ­naţi şi zgârciţi. Toate subtilităţile achiziţionate de li­te­ra­tură de-a lungul a sute de ani dispar astfel în neant pentru a face loc acestei literaturi caricaturale care nu mai are, cu literatura, decât legătura pe care o are mai­muţa cu omul.

DACă DIRIJAREA LITERATURII de către partidul comunist ar fi funcţionat perfect, literatura ar fi dispărut. Ar fi rămas în loc un simulacru de literatură, care n-ar fi prezentat interes decât, cel mult, ca exponat de muzeu.

Din fericire, însă, creaţia literară n-a putut fi controlată până la ultima frază. Scriitorii au găsit mereu, cu ingeniozitate, noi şi noi posibilităţi de încălcare a restricţiilor. La rândul lor, gardienii literaturii au dat de-a lungul timpului numeroase dovezi de neglijenţă (şi uneori de bunăvoinţă).

Aşa stând lucrurile, realizările literaturii române din perioada postbelică demonstrează exclusiv vitalitatea acestei literaturi şi nu implică vreun merit al partidului comunist. Şi mai corect formulat, enunţul se prezintă astfel: cu toată acţiunea distructivă a partidului comunist, literatura română a continuat să existe în perioada 1948-1989.

ÎMI ADUC AMINTE că, făcând parte cândva din­tr-un juriu a Uniunii Scriitorilor, am auzit uimitorul, neverosimilul argument cu care unul dintre membrii juriului îl susţinea pe un scriitor fără valoare în defavoarea altui scriitor, foarte înzestrat, care ne cucerise cu scrisul lui pe toţi:
- Gândiţi-vă, X e talentat şi are succes, i se publică fără probleme orice carte, este primit peste tot sărbătoreşte, de ce să-i mai dăm şi noi un premiu? Mai bine să-l premiem pe Y, care, e adevărat, scrie cum scrie, dar e un om modest, lipsit de satisfacţii. Pentru el un premiu ar conta foarte mult. Dacă nu-l premiem noi, n-o să-l mai premieze nimeni.
Cu alte cuvinte, să-l premiem pe un autor fără talent pentru că n-are talent!

A trecut un secol de când un critic literar amator, H. Sanielevici, care se remarcase acuzându-l pe Mihail Sadoveanu că propagă prin cărţile lui violenţa, s-a pronunţat într-un mod la fel de inadecvat şi hilar asupra baladei populare Mioriţa. Citind poemul ca pe un articol de ziar, H. Sanielevici se întreba retoric de ce ciobanul se resemnează după ce află că va fi omorât de tovarăşii săi, de ce nu se salvează prin fugă sau nu cheamă în ajutorul lui poliţia.

Problema este pusă greŞit şi şochează prin grosolănia gândirii. Este ca şi cum cineva s-ar întreba de ce regele Lear nu-şi rezervă o cameră la hotel sau de ce Hyperion nu apelează la o agenţie matrimonială, ca să-şi rezolve situaţia. Pentru cine citeşte literatura corect, ca literatură, oaia devotată ciobanului nu este chiar o oaie care a tras cu urechea la discuţia dintre complotişti. Iar ceea ce-i spune ea ciobanului nu este o prognoză, de genul buletinului meteorologic.

Totul se petrece în plan literar, nu practic. Ciobanul are o revelaţie în legătură cu destinul său. Nu se pot lua măsuri împotriva destinului. Şi, oricum, nu de chestiunea prozaică a luării unor măsuri se ocupă balada.

ŞI MAI ESTE CEVA. Chiar şi cineva tentat să-şi înfrunte, fără şansă, destinul, dintr-o pornire eroică, tot n-ar putea s-o facă, întrucât crima deja a avut loc. Ciobanul a aflat, în mod irevocabil, că trăieşte într-o lume în care este posibil ca propriii săi tovarăşi să îl omoare. El moare (moral) în clipa în care are această revelaţie şi îşi face testamentul post-mortem.

AUTORII NECUNOSCUţI AI BALADEI & Vasile Alecsandri n-au avut deloc în vedere implicaţiile administrativo-poliţieneşti ale întâmplării. Ei au adus în prim-plan modul în care un cioban din România primeşte moartea, aşa cum Lev Tolstoi a adus în prim-plan modul în care un funcţionar din Rusia, pe nume Ivan Ilici, primeşte moartea (şi nu cred că există critici literari ruşi care să deplângă incapacitatea medicinii de a-l salva pe Ivan Ilici).

TEZA DESPRE RESEMNAREA CIOBANULUI din Mioriţa, despre lipsa lui de reacţie dovedeşte o prostie fără margini. Şi totuşi, această teză a fost luată în serios de sute de folclorişti, critici literari şi eseişti. Puţini dintre ei i-au adus unele rectificări, şi acelea timide, pretinzând de exemplu că ciobanul, aşa bleg cum este, iubeşte totuşi viaţa şi munca, din moment ce vrea să fie îngropat în preajma stânii: "Şi de-a fi să mor/ În câmp de mohor/ Să spui lui vrâncean/ Şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aice pe-aproape/ În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi/ În dosul stânii,/ Să-mi aud câinii."

NU NUMAI Că A FOST LUATă ÎN SERIOS, dar ideea stupidă despre pasivitatea ciobanului a generat o întreagă ideologie (în general recriminatorie) în legătură cu firea românilor, cu incapacitatea lor de a reacţiona la evenimente şi de a face istorie. Nu ştiu românii cum sunt (nu mă ocup de asta, nu sunt etnopsiholog), dar despre ciobanul din Mioriţa ştiu sigur că nu se poate spune că este resemnat, areactiv etc. Nu asta este problema.

SUNT CURIOS DACă ŞI PESTE O SUTă DE ANI inadecvata, prozaica, aberanta interpretare a Mioriţei va mai fi în vigoare. Dacă vor mai exista susţinători ai ei. Mi-e teamă că da, pentru că prostia e veşnică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara