La început a fost sfârşitul. Ceea ce înseamnă că nimic nu a fost mai
plin de înţelesuri şi de nostalgii decât începutul. Iar magul
începuturilor a fost întotdeauna Sile.
Ca orice mag, Sile nu
avea decât un singur nume care aduna întreaga sa faimă. Era atât de
înalt, încât trebuia să-ţi pui mâna streaşină la ochi ca să-i citeşti de
pe buze atunci când şoptea. Iar el şoptea, cel mai adesea, căci vocea
îi era atât de spartă de tutun şi de nopţi pierdute, încât prin
cioburile ei arareori ieşea altceva decât un firicel şuierător. Cu cât
mai firavă îi era vocea, trecând peste buzele pătrăţoase ca un şuier
prin canaturile întredeschise, cu atât mai necruţătoare îi era privirea.
Ochii ieşiţi din orbite păreau două mingi de ping-pong ţinute strâns
între găvane, deasupra lor se pleoşteau sprâncenele, foşnitoare şi
stufoase, ca două căpiţe de fân uscat. Barba nerasă şi bătătorită dădea
obrajilor înfăţişarea unei răzătoare de mărunţit ridichi pentru salată.
Urechile mari şi ciulite, ca două pâlnii înfipte pe lângă tâmple, se
adăugau armonios acestui tablou al chipului său pe care îl întregea o
ramă, trasă până deasupra frunţii teşite, de păr negru şi sârmos, numai
bun de ţesălat caii.
Iată-l, aşadar, pe Sile Magul, ridicând, precum Pantocratorul, creta deasupra capului:
– Fiecare, în ordinea sosirii!
Ceilalţi
înţeleseră, mai degrabă urmând pilda unii de la alţii, decât auzindu-i
vocea. Îşi mărunţiră paşii, privind către stânga şi aliniindu-şi
vârfurile bocancilor.
– Eu am venit înaintea ăstuia, obiectă doamna
Matilda, arătând spre un bătrânel sfrijit, al cărui nas coroiat se rupea
sub greutatea ochelarilor cu lentile groase, ca două chepenguri.
– Nici vorbă! se oţărî împricinatul, lovind cu galoşul în caldarâm. Şezi la locul dumitale şi nu mai căuta ceartă…

– Păi tocmai aia e, nu se lăsă doamna Matilda, ridicându-şi punga de
plastic ca un stindard, că vreau la locul meu! Dacă dumneata ai venit
înaintea mea, cum de te-am văzut de aici cum te împleticeai, ieşind pe
scara blocului?
– Pentru că te uitai unde nu trebuie, nu se lăsă
bătrânelul cu căutătură de bufniţă. Dacă te uitai, găseai sacoşa mea
chiar aici, lăsată de aseară!
– Asta e coadă, nu vestiar, se încăpăţână femeia, dar amuţi imediat, căci Sile i-o reteză:
–
Linişte! Apoi arătătorul mâinii stângi făcu, în aer, câteva rotocoale
de parcă ar fi amestecat, pe post de făcăleţ, magiunul în ceaun.
Ceilalţi, pe cât de repede le permiteau veşmintele groase, făcură stânga
împrejur, străduindu-se, cu umerii adunaţi, să-şi curbeze cât mai tare
spatele. Namila se apropie de bărbatul de la stânga şirului.
Unu! strigă acela, cât îl ţineau rărunchii.
Sile
încuviinţă, plescăind din buze ca o ventuză de desfundat chiuveta.
Desenă cifra unu pe paltonul aceluia, îngroşând de câteva ori cele două
linii care se tăiau ascuţit. Următorul era chiar omul-bufniţă, care
răcni: doi! ridicând, drept temei, sacoşa lăsată planton de cu seară.
Sile cumpăni câteva clipe şi arcui cifra larg, ca un gât de lebădă.
Doamna Matilda refuză cu demnitate să-şi recunoască înfrângerea. Namila
întinse degetul gros ca un baston de poliţist şi o împunse între umeri,
sugerându-i că jurământul tăcerii duce la scoaterea din rând. La a doua
atingere care semăna, mai degrabă, cu un ghiont, doamna Matilda scânci
un trei stânjenit. Sile încuviinţă şi meşteri cifra, îngroşând mai
statornic, în chip de pedeapsă. La cifra următoare se opri nedumerit.
Omul îşi strigă noua identitate şi aşteptă, cu emoţie, confirmarea.
Care, însă, nu veni. Se întoarse, temător, dar dădu peste cei doi snopi
ai sprâncenelor lui Sile, tăind cu vârful încruntat rădăcina nasului.
– Eram aici, tovarăşu Sile, zău, bâigui omul. Era întuneric, nici nu ieşiseră încă tramvaiele din depou…
– Eu nu sunt tovarăş cu tine, şuieră, şerpeşte, namila. Pentru că eşti descalificat!
Omul se întoarse cu totul, genunchii i se muiară, îşi strânse sacoşa la piept ca pe o odraslă.
Dar ce-am făcut, tovarăşu Sile?
– Ai făcut, continuă şarpele cu clopoţei, că ai venit cu canadiană albă. Nu pot să-ţi scriu cifra pe spate cu creta.
–
Dar căptuşeala e neagră pe dedesubt, stărui omul, frângându-şi mâinile
pe sacoşă ca un bolnav care strânge între degete, de durere, aşternutul.

Sile făcu un gest scurt cu capul. Omul se dezechipă, trase mânecile
de-a-ndoaselea şi se îmbrăcă repejor. Numărul patru, întretăiat de
creta care sălta peste cusături, poposi pe spinarea matlasată.
Ceremonialul
dură preţ de jumătate de ceas. În dreptul unei bătrâne care, peste ce
făptuiseră, deja, vremurile, nu mai trebuia să se gârbovească, Sile
îndeplini ritualul iniţierii cu numărul douăzeci. Apoi sâsâi, privind
peste capetele tuturor:
Gata cu primul cerc! Restul se aşază de voie…
Spinările
proaspăt încondeiate se îndreptară, după puterile fiecăruia. Era ora
cea mai grea, când peste frigul nopţii se aşază tăişul vântului de
dimineaţă. Crengile puţinilor copaci ai acelui spaţiu dintre blocuri
scânteiau, albite de chiciură, vântul scutura zgrunţuri albi care,
prefiraţi în aer, făceau ca respiraţiile să scrâşnească între dinţi, ca
nisipul. Aduseseră vreascuri, le aşezară cu meşteşugul deprins în multe
nopţi friguroase. Sile scăpără, deasupra, chibritul.
– Pofteşte, părinte Timotei, şopti, pofteşte şi binecuvântează…
Numărul
opt sări de la locul lui, îşi trase patrafirul peste cap, apoi scoase
un potcap cam strivit, băgă pumnul de două-trei ori pe dinăuntru ca să-l
rotunjească şi îl îndesă pe cap. Din mulţimea nenumărată i se alătură
un bărbat subţiratec, cu nişte tuleie îmbârligate pe obraz. El scoase o
farfurie pe care meşteri cu câţiva bulgări luaţi din foc şi care
începură să scoată miros de tămâie.
Apă! ceru subţiratecul, ţârcovniceşte, pe nas.
Grupul
mironosiţelor depuse cele cerute la picioarele părintelui Timotei.
Acesta, ţinând şomoiogul de busuioc înnădit, ca pe un sceptru, vorbi:
- „Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?”
Mulţimea încuviinţă, luând spusele preotului ca pe o concluzie, decât ca pe o întrebare.
–
Iată, continuă popa, manevrând busuiocul prin aer precum tăişul unei
securi, întrebarea de care se temea Eclesiastul, iară noi nu!. Dar tot
propovăduitorul ne spune, şi de data asta trebuie să-l ascultăm: «Nu
blestema pe împărat, nici chiar în gând, căci s-ar putea întâmpla ca
pasărea cerului să-ţi ducă vorba şi un sol înnaripat să-ţi dea pe faţă
vorbele». De aceea, adevăr vă zic vouă: păstraţi-vă cu răbdare locul
care vi s-a hărăzit în dimineaţa aceasta, căci mai bun este sfârşitul
unui lucru decât începutul lui! Amin!
Ţârcovnicul roti farfuria cu
tămâie, ca pe o cădelniţă. Pe măsură ce fumurile se desfăceau în faţa
lor, oamenii se întreceau în cruci, cu frunţile în pământ. Estimp, popa
Timotei turnă peste apă, dintr-o sticluţă, câteva picături de ulei gros,
de maslu. Apoi, muie busuiocul şi stropi, din belşug, peste creştetele
megieşilor. Aceştia se îmbulziră, cu capetele descoperite, să primească
udătura, împreună cu milostenia popii:
– Binecuvântează, Doamne, coada aceasta şi pe toţi cei care sălăşluiesc într-însa!

Şi tot aşa, în cele patru vânturi. La urmă, părintele mai făcu o cruce
mare, îşi scoase patrafirul şi se reîntoarse printre ceilalţi,
redevenind numărul opt.
În faţă veni, apoi, numărul unu. În
pâlpâirile focului ce se aprinsese dintr-o dată, faţa lui Sile
strălucea. Lipsit de puterea vorbirii, cu umbrele nasului şi ale
urechilor jucându-i imense, ca nişte lilieci, pe obraz, şuşoti:
Vorbeşte, Aroane!
Uns, astfel, cu harul vorbirii, Aron se înălţă pe vârfuri şi glăsui:
–
Dragi prieteni, am petrecut atâtea ceasuri minunate împreună… Am avut
numeroase izbânzi. Ne-am adunat aici ca s-o sărbătorim pe cea mai
celebră dintre toate, o amintire scumpă tuturor: cea de-a douăzeci şi
cincea aniversare a faimoasei cozi la capete de porc, din ajunul
Crăciunului 1986!
– S-au dat şi picioare, cu tot cu copite…, se auzi o voce gâtuită de emoţie.
– Sst! îl apostrofară mironosiţele.

– Recunosc aici, continuă, încurajat, Aron, cu vocea sa de predicator,
pe mulţi dintre veteranii acelei zile de neuitat. În onoarea voastră
propun ca la anul să acordăm medalii aniversare.
– Şi ce desenăm pe ele? întrebă un altul care, într-adevăr, avea fruntea teşită şi nasul cam turtit şi încreţit.
Aron privi câteva clipe derutat şi atunci ridică amândouă braţele cu pumnii strânşi, găsind răspunsul tuturor întrebărilor:
Trăiască cea de-a douăzeci şi cincea aniversare a...
Ultimele cuvinte fură acoperite de aplauze. Apoi Sile Magul socoti că partea solemnă se încheiase.
De voie, susură. Puteţi să vă aşezaţi.
Cei
din primul cerc de putere aveau, deja, scăunelele pregătite. Dintre
ceilalţi, fiecare în cercul său, unii se aşezară, alţii rămaseră în
picioare, lungindu-şi gâturile. Era momentul evocărilor. Numărul zece
oftă, cu bărbia în palme şi coatele rezemate de genunchi.
– E
Gavrilescu, contabilul şef, lămuri una dintre mironosiţe. Nu era puţin
lucru să avem printre noi un contabil şef, puţine cozi se puteau lăuda
cu aşa ceva…
– Erau oameni de ispravă la cozile noastre, veni o voce
din spate. Intrai în contact cu medici, cu profesori universitari, cu
avocaţi… Acuma unde intri cu ei în contact?
– La o coadă ca asta mi-am cunoscut nevasta, suspină Gavrilescu, privind în gol.
– De ce n-ai adus-o şi pe ea, s-o cunoaştem? întrebă doamna Matilda.
– M-a părăsit, suspină şeful contabil. S-a îndrăgostit de altul… la altă coadă…
Numărul
unsprezece, care îşi luase în serios rolul de veteran, cu stelele de
colonel sclipindu-i pe epoleţi şi cu pieptul încărcat de decoraţii din
care lipsea, încă, medalia aniversară a cozii la capetele de porc, îl
consolă:
– Nu mai sunt cozile de odinioară… Pe vremuri puteai să te însori şi să divorţezi chiar în timpul aceleiaşi cozi…
Mulţimea
se îndesise. Unii, care trecuseră mai dinainte pe la chioşcul gării,
citeau jurnalul la lumina vitrinelor fostei Alimentara şi care acum se
numea Supermarket.
– Zice de bine? întrebă, iţindu-se peste umeri, bătrânul cu chepenguri la ochelari.
– Ăsta e jurnal de-acuma, răspunse cititorul, nu de pe vremea noastră…
– Nici jurnalele nu mai sunt ce-au fost, căină colonelul.
–
Nici noi nu mai suntem ce-am fost, suspină numărul paisprezece. Îşi
scoase căciula rusească, arătând ţeasta netedă, ca un genunchi de copil.
Vă aduceţi aminte ce păr negru şi des aveam… Şi ondulat, ţi-ar fi
trebuit bigudiuri cât sarmalele, să faci cu fierul aşa nişte onduleuri…
–
Trebuie tineri, să ne ia locul, se auzi altă voce. Să nu se piardă
tradiţia. Acela veni în faţă, însoţit de fiul său, pe care-l împinse
către Sile. Magul se holbă la arătarea din care cel mai mult îl nedumeri
portocaliul ţipător al crestei ca de iguanodon, care îi străbătea
ţeasta de la frunte până la ceafă.
– Ia spune, tinere, luă Sile un aer impunător, precum gigantul lui Goya. Îţi place la noi?
Tânărul
privi la chipul elefantin al lui Sile, se întoarse spre taică-su, care
îl privea plin de speranţă, apoi, trăgând dintr-o nară un rest de linie
albă, rămas de cu noapte, decise:
Supernaşpa.
Nu înţeleg, şopti o mironosiţă. Asta e de bine sau de rău?
Un
intelectual, deşi numele lui era Pingică, nume care îi pricinuise
destule necazuri, dar tocmai de aceea se mândrea cu el, o lămuri:
– Super e de bine. Naşpa, după cum sună, o fi de rău. Supernaşpa, adică şi bine, şi rău. Cum s-ar zice, aşa şi-aşa...
– Tinerii din ziua de azi nu mai ştiu ce vor, înţelese mironosiţa.
Crestatul însă nu păru deloc ambiguu în opţiunile sale, drept care făcu stânga-mprejur şi se pierdu în mulţime.
–
Nu poţi să-nveţi dintr-o dată toate lucrurile astea, căută tatăl să
explice. Nouă câte zeci de ani ne-au trebuit ca să le stăpânim
temeinic...?
– Şi ele pe noi, adăugă Pingică, cel căruia, ca orice intelectual, îi plăceau înţelesurile definitive.
Se
luminase de-a binelea. Tocmai de aceea strădaniile unuia mai grăsuliu
de a-şi face loc cu coatele mai în faţă fură imediat observate.
– Ce faci, bre? îl admonestară cei mai din spate când îl văzură că ajunge în cercul iniţiaţilor. Unde te bagi aşa?

– Merg la treabă, gemu omul sforţându- se printre cei care îl apucaseră
de braţe, precum Laocoon din strânsoarea şerpilor. Aici lucrez.
– Şi noi tot aici! i-o tăie numărul doi, exersat, deja, în strădania de a-şi apăra locul. Ce altceva crezi că facem?
– Eu lucrez la Supermarket, se tângui grăsunul. Sunt manager...
Îl aduseră, încătuşat de mâinile încleştate ale păzitorilor de la margine.
– Spune-i să arate cheia! ceru Sile către Aron, care învăţase să-i citească pe buze.
Arată cheia! repetă Aron, apăsat.
Grăsuliul
făcu semn că trebuie mai întâi să aibă mâinile slobode, apoi îşi
descheie paltonul şi arătă, legată de gât, o cheie mare, ca pentru
Turnul Londrei.
S-o încerce! expiră Sile.
– Încearc-o! tună, neînduplecat, Aron.
Lacătul
căzu la a treia încercare tremurândă. Aron îl arătă mulţimii, care
încuviinţă, şi atunci grăsunul se strecură înăuntru, închizând uşa după
el şi privindui temător de după cercevele.
Era timpul. Sile privi
roată, încetul cu încetul toate glasurile amuţiră. Mulţimea încremeni.
Ea se desfăşura ca o spirală în buclele căreia ceilalţi tânjeau,
zadarnic, după primul cerc.
Apelul! ceru Sile.
Cei de pe scăunele
săriră ca arşi şi se apropiară, cu paşi mărunţi şi repezi, refăcând
şirul. Sile aşteptă până când clinchetul mărunt al blacheurilor se
potoli, apoi ridică degetul arătător.
– Unu! răcni Aron, dând tonul
la cântec. Doi! se grăbi cel cu sacoşa, pentru a-şi pecetlui poziţia în
nomenclator. Trei! adăugă doamna Matilda, căreia încă nu-i trecuse
supărarea. Şi aşa mai departe, până la douăzeci. După care mulţimile
nenumărabile vuiră precum un ghioc ţinut, îndelung, la ureche.
Fiecare
îşi păstrase, aşadar, dreptul de a merge înainte. La un alt semn de-al
lui Sile, mulţimile se destinseră. Destul cât să facă loc unui bătrânel
cu un câlcâi de ciorap de lână tras pe creştet. Privea cu ochii goi,
precum statuile din marmură ale vechilor greci. La fiecare pas bastonul
lovea în asfalt, dând mersului său o cadenţă nepotrivită cu bâjbâiala
mersului.
– Sunt orb, fie-vă milă..., spuse bătrânul, atras de căldura jăratecului.
– E orb, repetă Aron, dar apoi înţelese că nu tălmăcise în direcţia nimerită.
– Ei, poftim, pufni doamna Matilda, numai cerşetorii ne mai lipseau!
Nu sunt cerşetor, contrazise orbul, sunt recitator.
Ce reciţi? se interesă numărul doisprezece.
– Lazăr de la Rusca şi Silvester Andrei salvează abatajul. Le ştiu pe dinafară. Dai banul şi-ţi recit câte versuri plăteşti.
– Ca la tonomat..., explică intelectualul.
– Dar Veronica Porumbacu ştii? se auzi din spate.
– Frumoasă mi-e ţara străveche, lungi orbul, întinsă pe munţi şi pe văi...
– Ce frumos..., tângui o mironosiţă. Nu se mai scriu poezii ca altădată...
Nu
era Sile cel pe care să-l păcăleşti cu una, cu două. Scoase cutia de
chibrituri, scăpără şi plimbă flăcăruia prin faţa bătrânului. Cum acesta
nu dădea semn cum că ar fi observat-o, se înduplecă şi-l lăsă lângă
foc.
Soarele urcase de trei suliţe pe cer. Viaţa mergea înainte, de
cealaltă parte a zidurilor coşcovite ale blocurilor. Tramvaiele
scârţâiau pe şinele îngheţate, firele de înaltă tensiune scăpărau,
vălătucii urcau, tăcuţi, ca nişte încălţări de pâslă. Grăsunul deschise
uşa de la Supermarket şi se încumetă:
Dar intraţi, oameni buni, nu mai staţi afară... Avem de toate...
Tacă-ţi fleanca, prostovane, i-o reteză Aron. N-ai înţeles nimic!
Managerul
se trase îndărăt, fără să mai ceară alte lămuriri. Lăsă, totuşi, uşa
întredeschisă, semn că nu înţelesese până la capăt.
– Da’ ce se dă aici? întrebă careva de pe margine, când văzu că paznicii spiralei îl opresc să ajungă la primul cerc.
Îi răspunse un fel de Sile, dar, fireşte, mai mărunt:
Azi se dă orice, sau nimic, depinde cum vrei s-o iei...
Acela se înălţă pe vârfuri, estimând coada.
Ajunge pentru toată lumea? întrebă iar.
– Dacă n-ajunge, răspunse Sile cel mic, dar fără farmecul vocii celuilalt, se pune raţie.
– Bine că am buletinul la mine, se bucură curiosul şi hotărî să rămână.
Nu
era, de altfel, singurul. Marginile cozii aşezate în spirală se
ridicaseră ca o crustă formată de ultimii care se îmbulzeau, tânjind să
fie cei dintâi. Un bărbat făcea semne agitate din mâini, era mai tânar,
nu părea a fi dintre ei.
– Lăsaţi-mă şi pe mine să vorbesc! strigă intrusul.
Despre ce? se interesă colonelul.
Despre votul uninominal...
Cine e ţăcănitul ăsta? întrebă numărul doi, de sub chepenguri. Cine eşti, mă ţăcănitule? îndreptă Aron întrebarea.
– Sunt vorbitor, se făli tânărul. Vorbesc la mitinguri... Şi în faţa chipurilor consternate: Nu e miting...?
Căută
ajutor din priviri. Doar atât, că ceruse ajutor cui nu trebuia. Sile,
socotind că nu merită să se aplece pentru atâta lucru, îl înşfăcă de
guler, săltându-l cu două palme de la pământ.
– Bă, cu democraţia ta... Îţi dau eu democraţie să nu poţi s-o duci...
Cum
furia îi era mai puternică decât glasul, Sile dădu drumul tânărului
care căzu, ghemuit. Şi, într-adevăr, democraţia, aşa cum o înţelegea
Sile, fu o povară prea greu de dus pentru apostolul votului uninominal,
căci şuturile vlăjganului, bine ţintite, îl împinseră câţiva paşi
înainte şi aceia făcuţi de-a buşilea. Această lecţie despre democraţie,
deşi scurtă, fu pe deplin convingătoare, căci tânărul îşi făcu loc cu
coatele, zbughind-o.
– La urma urmei, spuse Pingică, oarecum
nepotrivit în atmosfera de satisfacţie generală, eu cred că Ceauşescu a
fost cam prost...
– Ce-ţi veni? iscodi, de alături, numărul doisprezece, care privea cu ochi vicleni în toate părţile, să nu piardă nimic.
– Ba eu cred că Ceauşescu a fost un patriot, contrazise colonelul.
–
Eu de-aia am zis c-a fost prost, continuă intelectualul. Că el n-a
înţeles un lucru. Românii nu erau revoltaţi, erau doar plictisiţi.
Ceauşescu în sus, Ceauşescu în jos... El, dacă era deştept să-şi schimbe
numele, oamenii îl ţineau mai departe.
– Cum vine asta? se nedumeri colonelul. Adică ce nume să-şi dea?
–
Tot un nume cu „...escu”, fireşte. Să zicem, de pildă, Dragomirescu. E
şi mai lung, până strigi „Jos Dragomirescu!” îţi pierzi suflul.
Da, săracul... acceptă, întristat, colonelul.
– Nu mai citeşti pomelnicul cozii, părinte? întrebă careva. Să-şi amintească viii de ăi morţi...
– A trecut prea mult timp şi degeaba, fiule, clătină din cap popa Timotei. Nu mai ştim să-i deosebim pe unii de alţii...
Amiaza
trecuse şi penumbrele se întindeau. Frigul se înteţise. Sile Magul
privi în sus, căutându-şi steaua luminoasă, roşie şi călăuzitoare. Apoi,
cum buzele sale erau mai îndemânatice decât gâtlejul, începu să fluiere
duios. Peste mulţimea mistuitoare se lăsă o atmosferă de iubire şi de
împăcare. Jarul se stinsese de mult. Ghemuiţi pe taburete ori subţiaţi
de pâclele înserării, număraţii şi nenumăraţii îşi uneau inimile într-o
fermecată melancolie.
– Se dă fasole cu cârnaţi! se auzi, deodată, un strigăt piţigăiat, care sfâşie liniştea, precum fulgerele perdeaua templului.
– Unde, unde? veniră de peste tot vocile buimace ca strigătele deznădăjduite de pe malul celălalt al Aheronului.
–
Colea, în piaţă! Stolurile se ridicară în grabă şi se învălmăşiră,
bătând din pulpanele paltoanelor, ţăcănindu-şi scaunele pliante şi
bulucindu-se care încotro. Din partea primarului! adăugă piţigăiatul,
dovedind, în acest fel că Domnul nu ne-a părăsit.
Îl votăm! strigă doamna Matilda.
Da’ să ne mai dea! adăugară, în cor, mironosiţele.
–
Staţi, oameni buni, strigă, deznădăjduit, orbul Lazăr, care, înviat şi
el, ca toţi ceilalţi, se străduia zadarnic să se scoale şi să umble.
Bastonul îi sărise într-o parte, luat de mulţime, căzu şi ceilalţi
trecură peste el, frământându-l ca pe un aluat, cu pingelele feluriţilor
bocanci. În câteva clipe, scuarul dintre blocuri se goli, rămaseră doar
ziare aruncate pe jos, taburete dezghiocate, fâşii de veşminte şi
câteva încălţări desperecheate. De după blocuri se apropie un bătrânel,
privind cu vădită satisfacţie în jur. Orbul auzi mişcare şi se
precipită, căutându-şi, în patru labe, bastonul.
– Ia-l, milogule,
desluşi el vocea piţigăiată de adineaori, care vestise împărţirea manei
cereşti, sub forma boabelor de fasole. Necunoscutul rostogoli, cu vârful
galoşului, bastonul mai aproape. Apoi găsi un scăunel nestricat, îl
îndreptă şi se aşeză, cu o neţărmurită fericire întipărită pe figură, pe
locul rezervat numărului unu.
– A mers, nu-i aşa? piţigăie vesel.. Iarăşi a mers. Întotdeauna merge...
– Merge? întrebă orbul. Încotro?
– Vezi bine..., lămuri celălalt.