„Secvenţe de artă
contemporană românească”
este titlul sub
care s-a deschis la
Timişoara, la Calpe
Galery, o foarte interesantă
expoziţie,
curatoriată de criticii de artă
Alexandra Titu şi Constantin
Prut, o expoziţie care aduce
pe simeze personaje din ultima
ediţie a Dicţionarului de artă
modernă şi contemporană,
semnat de acesta din urmă.
Probabil la ora asta este cel mai
interesant eveniment din ţară, în
domeniul artelor vizuale, pentru că
sunt reunite, într-un cadru ce poate
să fie un adevărat Muzeu Temporar
al ultimilor şaizeci de ani, dacă nu mai
mult, de experienţă artistică din
România, lucrări ale aproape tuturor
artiştilor români din Dicţionar, iar
călătoria, fie ea şi secvenţiată, este
de-a dreptul fascinantă. Să nu vă
imaginaţi că sunt doar lucrări ale unor
autori din zona Banatului, ci chiar sunt
prezenţi, cu una sau mai multe lucrări,
artişti din toata România. Nu ştiu cum
s-a făcut această selecţie, şi nici
reuniunea lucrărilor, care încă mai
soseau şi după deschiderea expoziţiei,
dar proprietarul galeriei, Călin Petcana,
a reuşit o performanţă rară, pentru
care, de exemplu, în Bucureşti, ar fi
trebuit angajate instituţii de profil,
muzee şi colecţionari, cum s-a întâmplat
cu ceva ani în urmă când la Biblioteca
Naţională a fost organizată expoziţia
„Artistul şi Puterea”.
De data aceasta nu s-a urmărit
o tematică anume, ci doar să fie în
expoziţie lucrări ale artiştilor din
dicţionar... pe generaţii, curente,
genuri, construindu-se o imagine de
mare forţă a unui traseu sinuos,
dar mai înainte de toate despovărat
de orice aluzie ideologică. Mi-a rămas
în minte un „Om îndoit” al lui
Aurel Vlad, adăpostit într-o firidă,
de care aş lega un fir spre celelalte
secvenţe, pentru că orice supunere
are preţul ei şi până la urmă o cale
a adevărului se va găsi măcar şi prin
comprehensiunea suferinţei. Un critic
de artă, recunoscut prin vehemenţa
cu care nega, pe la începuturile carierei
sale, valoarea unor produse ale artei
de dinainte de revoluţie, se şi exprima,
în termeni foarte duri, când vorbea
despre expoziţia, amintită mai înainte,
de la Bucureşti, din care se aştepta
să curgă sângele în valuri pe treptele
Bibliotecii Naţionale, duhnind a
ideologie de cea mai vulgară speţă,
iar nu la un omagiu adus unor artişti
care au tăcut în operele lor în privinţa
adevărului greu de ascuns sub realităţile
culturale, ideologizate până la greaţă.
Iar asta îmi aduce aminte de un pasaj
interesant, cules de prin revista „Arta
plastică”, de prin anii şaizeci, când
critici – cărora li s-ar potrivi mai
degrabă titlul de propagandişti ai
regimului comunist, activişti culturali
în solda regimului – profitând de un,
aproape suav, dezgheţ cultural, îi
îndemna pe artişti să mai pună şi
ceva artă în lucrările lor, chiar dacă
urmau calea realismului socialist.
Anca Arghir sau Amelia Pavel, memoria
îmi face feste aici, când făceau
recomandări de genul celei pomenite
mai înainte, se prevalau de un bagaj
cultural eminamente valabil, dar
pe care-l împachetaseră în anii anteriori
bine mersi în saci bine închişi la gură,
pentru a lega un fir ce părea definitiv
rupt. Magda Cârneci, în cartea sa
Arta plastică românească 1945 –1989,
explică în mai multe rânduri că în
paralel cu arta oficială, cea adăpostită
şi expusă în muzee şi galerii, era în
plină desfăşurare, cu punctaj maxim
pe un discurs ce instaura alt canon,
neoficial, o artă subterană cumva,
cuplată la experimentele de afară,
ceea ce este uşor de surprins în
Secvenţele de la Timişoara. Şi ar fi
de ajuns să ne oprim o clipă asupra
unei lucrări semnate de Teodor Moraru,
în care, sub pretextul unei alegorii,
vulcanul i-a forma unui monstru ce
aruncă cenuşă şi lavă asupra ţinutului
de pe un pat de… spital, la portretele
în creion ale lui Ştefan Bertalan, efigii
ale unei dematerializări iremediabile,
ori la păienjenişul strâns şi sumbru
din desenele lui Roman Cotoşman,
un personaj mai rar întâlnit în expoziţiile
ocazionale ale grupului „111”, ori
prin cine ştie ce muzeu. Mult contestatul
Dan Hatmanu, prezent în exemplificările
de „artă adevărată, de calitate” din
vremea realismului socialist, prin
cronicile de care am amintit înainte,
are şi el o lucrare în expoziţie, un
nud feminin de o delicateţe a execuţiei
care-l face de neocolit, cât şi un
Corneliu Vasilescu, dintr-o perioadă
mai recentă, când studiile sale pe
culoare s-au rafinat, obţinând tensiuni
cu adevărat poetice din alternări
surprinzătoare de punctaje antinomice.
Ar fi aproape imposibil să trecem
în revistă toate lucrările şi autorii,
cu siguranţă ar trebui amintit Horia
Bernea, cu doua peisaje cuminţi şi
aşezate în ramă ca pentru a fi duse
într-o casă ţărănească, la adăpost,
Mircea Roman, intrat deja în cultura
urbană a Timişoarei cu lucrări pe
spaţiul public, aflat şi el în expoziţie,
cu un Crist smulgându-se parcă de
pe cruce, dar şi prezenta lui Ion
Grigorescu este de semnalat, într-un
diafan autorportret, realizat printr-un
ingenios decupaj de fire pe o pânză
albă, ori Octav Grigorescu, prezent
cu un nud ce se poate revendica
dintr-un exerciţiu îndelungat de
studiere a formelor bizantine, de
epurare a amănuntelor, cărora le dă
o subtilă aură de irealitate, dar şi
pe Romul Nuţiu, mai rece în această
expoziţie, dar incisiv prezent... Spaţiul
de la Calpe Galery, lărgit mult în
catacombele de sub Bastionul din
Timişoara, n-ar mai avea nevoie decât
de un aparat tehnic inteligent care
să proiecteze-studieze expoziţii ce
ar putea să devină memorabile. Ceea
ce spune Alexandra Titu pe sit-ul
expoziţiei de acum este de fapt norocul
reuşitei „Secvenţelor de artă
contemporană”, salvează cu brio şi
fac expoziţia mai mult decât onorabilă,
valoarea lucrărilor şi – se subînţelege
– a autorilor: „Expoziţia propusă de
Muzeul Temporar de Artă Contemporană
ilustrează selecţia operată de criticul
de artă Constantin Prut dintre artiştii
români care, de la modernitate şi
avangarda istorică şi până în actualitate
contribuie la construcţia contemporaneităţ
ii culturii autohtone, iar în
unele cazuri aducând un aport
artei universale. Această selecţie
reluată şi îmbogăţită permanent este
una dintre contribuţiile majore ale
Dicţionarului de artă modernă şi
contemporană, realizat de autor
printr-o cercetare laborioasă începută
în anii ‘70 şi continuând şi după
apariţia celei de a treia ediţii, în anul
2016. Un alt aspect al importanţei
acestui instrument de lucru, indispensabil
unei culturi ce îşi asumă evaluarea
propriei poziţii în contextul universal,
este introducerea unui număr de
artişti reprezentativi pentru parcursul
complexei contemporaneităţi a culturii
româneşti în relaţiile sale cu cultura
estică de profunzime şi cu amprentarea
politică a jumătăţii de secol postbelice,
şi cu cultura occidentală după opţiunea
pentru modernitate, ca o aspiraţie
permanentă ce elaborează şi adaptează
strategiile fiecărei etape. Această
judecată critică este aplicată însă şi
contextului artistic universal, cu
mutaţiile istorico-geopolitice.
Determinante la nivelul ideologiilor
estetice, dependente de câmpurile
ideologice, de la maximele (miticele)
deschideri democratice, şi faţete ale
libertăţii, la variatele totalitarisme şi
post-totalitarisme”. Şi mai este un
aer de melancolie, care învăluie
culoarele expoziţiei, resimţit chiar
pe chipul unora dintre artiştii prezenţi
la vernisaj, cum se putea citi la Silviu
Oravitzan şi la Suzana Fântânariu,
extras parcă dintr-un déjà vu, iremediabil
şi incomprehensibil, statuat, totuşi,
terminologic în cronologii ce se vor
definitive...
