Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
"Păcatele tinereţelor" de Tudorel Urian

Vanitatea oamenilor politici de a-şi exhiba talente de scriitori naşte zâmbete condescendente printre clienţii terasei de la Muzeul Literaturii Române, cu cotizaţia de membri ai Uniunii Scriitorilor plătită la zi. Nimeni nu a tratat altfel decât ca pe o excentricitate de un bun gust îndoielnic temerara încercare a fostului premier Radu Vasile de a intra în lumea literaturii pe uşa poeziei, pe fereastra prozei sau pe hornul memorialisticii. Nimic din discursul politic al lui Radu Vasile nu trăda existenţa vreunei fărâme de talent literar şi nimeni nu s-a iluzionat cu gândul că volumele sale (semnate cu pseudonimul Radu Mischiu sau cu numele real) ar fi susceptibile să revoluţioneze literatura română în pragul mileniului III. Chiar şi în puţinele momente în care se vorbeşte despre aceste cărţi, ele sunt date ca exemplu menit să ilustreze un caz de vanitate exacerbată prin care un om, altminteri onorabil, ajunge să se pună într-o situaţie destul de ridicolă.

Cel puţin la fel de insolită se arată, la prima vedere, ambiţia fostului ministru de Justiţie Valeriu Stoica de a publica un volum de poezie. Ecartul dintre reputaţia de om pragmatic până la limita cinismului a fostului preşedinte al Partidului Naţional Liberal şi ideea de poezie aduce a şpagat, şi prima reacţie a celor care au văzut numele maestrului combinaţiilor politice pe coperta unui volum de versuri a fost să izbucnească în râs. ,Ce le mai trebuie şi ăstora !?" a exclamat amuzat un foarte cunoscut poet optzecist în momentul în care i-am arătat volumul, Istorii duminicale, neuitând să îmi evoce trecutul literar nu foarte glorios al lui Radu Vasile. Întrebarea lui nu era cu totul lipsită de sens: ce nevoie ar avea unul dintre cei mai de succes avocaţi din România, un neîntrecut strateg politic, să publice un volum de versuri într-o vreme în care sunt mulţi cei care prorocesc moartea poeziei.

Din capul locului trebuie precizat faptul că Valeriu Stoica, cel pe care îl ştie toată lumea din paginile ziarelor sau din talk-show-urile pe teme politice, nu (mai) scrie poezii. Poemele care compun volumul au fost scrise în ultimii ani de liceu şi primii ani de facultate, perioadă în care Valeriu Stoica era un asiduu frecventator al cenaclurilor literare. De aceea, volumul Istorii duminicale, conţinând texte elaborate la sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80 spune ceva nu despre poetul Valeriu Stoica (acesta nu există), ci despre ce ar fi putut să fie Valeriu Stoica în poezia română, dacă ar fi continuat pe acest drum. De aici, o a doua problemă, care îl priveşte exclusiv pe cititor. Oare nu va lectura acesta poemele ca fiind scrise de politicianul Valeriu Stoica, în anul de graţie 2006? Mai mult ca sigur că aşa va face, pentru că nimic din alcătuirea volumului nu îi sugerează că ar trebui să citească altfel. Cartea nu conţine o prefaţă sau măcar o notă care să-l pună pe cititor în temă cu mica ei istorie. Or, neavizat fiind, cititorul nu poate să nu remarce aerul puţin vetust al volumului, prezenţa sonurilor poetice specifice liricii anilor '70, cu certe influenţe din Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu ş.a.

Citite în cunoştinţă de cauză, ca nişte produse literare ale unui tânăr de nici douăzeci de ani, în plină formare, poemele din Istorii duminicale surprind prin maturitatea gîndirii, excelenta stăpînire a tehnicilor poeziei (prozodia este impecabilă) şi, nu în ultimul rînd, printr-un imaginar poetic solid, în care cultura temeinic asimilată îşi dă mâna cu delicateţea sufletească specifică vârstei şi imaginaţia debordantă.

Deloc surprinzător, poezia lui Valeriu Stoica este una intelectualizată, conceptuală, doldora de intertextualitate şi aluzii livreşti. Ea păstrează retorica, pe alocuri grandilocventă şi rigoarea prozodică ale poeziei anilor '70, dar oferă şi mici semne de ironie care, împreună cu intertextualitatea, va deveni una dintre mărcile de identificare a viitoarei generaţii optzeciste.

Specific liricii tânărului Valeriu Stoica este poemul Treieriş, în care prozodia riguroasă şi retorica tradiţională camuflează ironic o viziune poetică (post)modernă dominată de (auto)ironie şi intertextualitate: ,Cât aerul pe arii mai cântă în pendule,/ La gurile batozei să m-aşteptaţi cu jind/ şi încărcaţi cu sacii, să aduceţi în pătule,/ Poemele nescrise atîţia ani la rând./ Să măcinaţi la moară, nu mai târziu de mâine,/ Doar câteva cuvinte, iar ţestul suferind/ Să-l dezgropaţi din tainiţi, să coaceţi noua pâine/ şi numai cu vin roşu să o stropiţi în gând./ Când lacome batoze îmi vor zdrobi o coastă/ În care stai închisă, în spicul cel mai plin,/ Iubita mea, de mine te vei desprinde castă,/ Primind în dar grădina şi-un şarpe mai puţin." (p. 11).

Foarte atent la ce se întâmplă în jurul său, tânărul poet pare uneori a-i pastişa pe marii poeţi ai timpului său. Alb, galopând pare a fi unul dintre acele poeme în metrică populară, scrise parcă în joacă de Nichita Stănescu, ,La Sibiu, pe-un deal în jos,/ Călăream un cal frumos./ Pintenii-i simţeam la os,/ Osul calului frumos./ şi plutind numai în spume/ Călăream un cal în lume./ Alb, pierdut în albe spume,/ Galopa un cal în lume". (p. 19)

Chiar şi la vârsta de 19-20 de ani, Valeriu Stoica trata poezia ca pe un fel de violon d'Ingres. O percepea ca un fel de hobby, o dulce corvoadă pentru ziua a şaptea (duminica) în care grijile erau lăsate deoparte, efortul de peste săptămână era dat uitării, iar spaţiul protector al bibliotecii se transforma în locul ideal pentru evadări în minunate spaţii civile. Poemele cu titlul Istorie duminicală (cinci la număr, în corpul volumului) sunt dedicate duminicii ca stare de spirit. Confortul bibliotecii este augmentat de conştiinţa ninsorii de afară. Versurile par o combinaţie între imaginarul înfrigurat al lui Bacovia şi retorica declamatorie a lui Adrian Păunescu: ,Înfrunte oricine ninsoarea de-afară/ De astăzi rămîn sechestrat între cărţi/ Zadarnic mă strigă, prin viscol, la scară,/ Ecouri sosite din sute de părţi.// Aici mă absoarbe vârtejul de file,/ Furtună nebună e-acum Pasternak./ Sub blânda lumină murind în feştile,/ O boală ascunsă mă-nclină de-un veac.//...//Imperii de aer descresc azi pe stradă.../ Din rafturi se-nalţă acelaşi catren./ Pierdut printre versuri, sub munţi de zăpadă,/ O iarnă, Nocturne,/ s-aud, de Chopin.// Se-ntunecă-n lucruri, în cărţi e lumină.../ De-a valma cresc toate din câte visăm./ Dar ora-i târzie. E vremea de cină./ O fiară de gheaţă pândeşte la geam." (pp. 40-41).

Există în lirica lui Valeriu Stoica versuri de mare sensibilitate şi subtilitate. Ele probează incontestabilul său talent: ,Bunicii în tablouri plâng cuminţi./ Tratate triste se-nvechesc pe masă./ Erori superbe zămislesc noi sfinţi./ Absenţa ta a viscolit în casă.// Nisipul în clepsidră-i tot mai rar,/ Eu mor din când în când scriind Istorii.../ şi mi se pare totul în zadar./ Absenţa ta e un pustiu de glorii." (p. 57)

Nu se poate şti cum ar fi evoluat poezia lui Valeriu Stoica dacă autorul nu ar fi abandonat definitiv acest drum. Este posibil să fi urmat relaxarea prozodică şi textualismul ironic al colegilor săi de generaţie (optzeciştii), dar mai degrabă cred că ar fi mers spre un conceptualism somptuos, spre o lirică în care accentul ar fi căzut mai mult pe idee decât pe viziune, un univers poetic în care filosofia ar fi avut un loc de onoare. Altfel spus, Valeriu Stoica ar fi putut fi, în poezie unul dintre continuatorii liricii ,academice" a lui Ştefan Augustin Doinaş. Certitudine nu vom avea însă pentru că, asemeni lui Rimbauld, autorul a abandonat definitiv poezia la o vârstă la care, pentru cei mai mulţi, drumul abia începe. Un lucru este însă cert: tînărul Valeriu Stoica avea talent şi, dacă ar fi perseverat, cu siguranţă astăzi ar fi fost unul dintre poeţii de bună reputaţie. Este la fel de sigur însă că, indiferent de cota la care ar fi ajuns, poetul nu ar fi atins notorietatea omului politic şi avocatului Valeriu Stoica de astăzi. Pentru că, în anul 2006, poezia este departe de impactul social pe care îl avea în urmă cu două-trei decenii.

Istorii duminicale este o carte agreabilă care dezvăluie o faţă cu totul insolită a lui Valeriu Stoica, unul dintre politicienii reper de după căderea regimului comunist.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara