Pawel Huelle, unul dintre cei mai cunoscuţ i prozatori polonezi contemporani, s-a născut în 1957, la Gdansk, unde a urmat studii filologice. A lucrat ca jurnalist, a fost angajat al federaţiei Solidaritatea, a predat literatură, filosofie şi istorie. A fost director al televiziunii din Gdansk din 1994 până în 1999. Cărţile sale, mai ales primul roman, Weiser Dawidek (1987), au fost traduse în numeroase limbi.
Eram singur şi fericit cuprinde o suită de opt povestiri care au ca martor un băieţel din Gdansk, devenit apoi adolescent şi tânăr. Prin ochii lui, antipatiile politice ale părinţilor se colorează fantast, iar bizareriile unor personaje excentrice sunt întâmpinate deopotrivă cu mirare şi stăpânire de sine. Istorisirea se condimentează cu faptul neaşteptat, într-un volum de un rafinament al expunerii valorificând metaforic firescul ori absurdul unor întâmplări în stare să amprenteze viaţa. Capabil să susţină mai multe tipuri de lectură – o istorie a creşterii şi maturizării, o povestire despre Polonia ultimilor 50 de ani, o ţesătură filosofic-ingenuă –, volumul Eram singur şi fericit oferă cititorilor varietate, artă a povestirii şi bucuria dezvăluirii de mistere acolo unde o privire de suprafaţă ar distinge numai rutină.
La început a fost ploaia. Ploua de câteva zile şi, în apropierea bisericii Congregaţiei Resurecţiei, apa brăzdase canale adânci, prin care ajungeau din pădure beţe, fire de iarbă şi conuri mici. Îmi plăcea să stau în locul acela. Apa bolborosea pe pietrele luate de pe drum, pâraiele se uneau într-unul iute, care curgea mai departe, în jos, pe strada Gomólka, tăind apoi strada Chrzanowski şi vărsându-se în cele din urmă în bălţile uriaşe de pe marginile străzii. Colina din spatele bisericii era învăluită în ceaţă, de pe crengile pinilor şi molizilor cădeau picături grele şi totul, laolaltă cu acoperişurile caselor şi cu vârful clopotniţei din lemn, se cufunda într-un şuierat unitar.
În fiecare an mirosul verii venea dinspre mare. Briza aducea cu ea mirosul năvoadelor agăţate şi gustul sării, persistent pe buze. Acum, vara îşi etala un alt chip, poate un pic ascuns. Deasupra pământului plutea o suspensie invizibilă, în care domina elementul fertilităţii. Mirosul de mucegai, ciuperci, răşină şi plante necunoscute se ridica deasupra bălţilor, ca o fiertură groasă, revenea cu fiecare val de ploaie, invada grădinile şi străzile, iar vegetaţia voioasă părea gata să explodeze pe zidurile jilave ale clădirilor, de pe care de ani de zile cădea tencuiala, scoţând la iveală uneori fragmente ale unor inscripţii neînţelese.
Scoteam din buzunar aşchii mici pregătite dinainte. Mai întâi lansam la apă Santa Maria, apoi Magellan, Căpitanul Grant, Nautilius, printre care se mai strecura distrugătorul Furtuna din timpul ultimului război şi, în cele din urmă, la sfârşitul lansării, îi dădeam drumul pe pârâu navei-comandant Trinidad, al cărei nume nu provenea nici din cărţi şi nici din povestirile marinarilor. Trinidad exprima un dor nedefinit de căldura mărilor tropicale, de strălucirea aurului spaniol, precum şi de aroma mandarinelor, care ajungeau o dată la câţiva ani în oraşul nostru, înainte de Crăciun, când intrau în port vapoare din Grecia sau Portugalia.
Undeva, în desişul de verdeaţă apărea uneori o pată de sutană. Era parohul care, cu o umbrelă imensă, se ducea de la casa din deal la biserică. Îşi scutura picăturile de ploaie dând din mâini ca o pasăre cu aripile negre, se oprea pe scări, privea cerul şi drumul, dar privirile nu ni se întâlneau.
Navele pluteau tot mai rapid, apa le căra printre vârtejuri, peste cascade şi cataracte învolburate, aşadar fugeam după ele în jos până la locul unde pârâul făcea o mare deschidere, nu mai susura şi nu mai bolborosea, iar flota mea naviga în ape largi şi liniştite. Aici bălţile erau de un verde-închis şi numai uneori, când cerul se înnora mai puternic decât de obicei, acel verde căpăta nuanţe cafenii, şi atunci trupurile luminoase ale Santei Maria şi Nautiliusului ieşeau din fundal ca nişte linii orizontale, vizibile de la mare distanţă.
Călcam prin bălţi ca Dumnezeu aplecat deasupra lumii. Insule, golfuri, promontorii, ostroave şi strâmtori secrete îşi modificau forma continuu. De mai multe ori linia fiordurilor norvegiene, cunoscută din atlas, şi cea a ţărmului suedez apăreau aici ca schiţate din memorie, pentru ca în câteva clipe să sufere o modificare misterioasă. Continentele se fragmentau cât ai clipi din ochi, insulele stâncoase şi bancurile de nisip marcau noile trasee de navigaţie, iar în locul vechilor fineţea şi frumuseţea lor nu putea fi redată pe nici o hartă. Printre ele îmi regăseam acum navele. Unele pluteau pe apă, altele se opreau în bancurile de nisip şi doar Trinidad, de parcă numele său conţinea o chemare către cea mai îndepărtată destinaţie, aluneca pe mijlocul apei, unde un curent invizibil purta trupul ambarcaţiunii către capătul lumii. Era un loc periculos. Apa vuia pe pragul de ciment şi totul, şi pietricelele, şi bulgării de lut galben, era înghiţit de vârtejul puternic al gurii de canalizare. Capacul ei de fontă, scufundat în apă, ducea către o lume subterană. Acolo unde lumina zilei nu pătrunde şi unde labirintul de grote şi de pereţi jilavi, umplut de vuiet şi de sâsâit, aducea a iad. Apa îmi plescăia în galoşi şi-l pescuiam în ultima clipă pe Trinidad, salvându-i de la catastrofă pe călătorii întâmplători. Era vorba fie de un scarabeu auriu, înfipt în ambarcaţiune, fie de un păianjen sau o furnică ; îi puneam aşadar pe uscat pe cei care nu apucaseră să naufragieze şi o luam în sus, până la biserică, unde, cu umbrela imensă deasupra capului, parohul se plimba printre copaci, rostindu-şi breviarul.
Eram singur şi fericit. Şi tatăl meu era singur, deşi cu siguranţă în acele vremuri nu era fericit. Făcea haz de necaz, fredona în timpul bărbieritului, ţinea pasul iute, îi saluta zâmbitor pe vecini, cu toate că în fiecare dimineaţă când pornea cu traista de pânză în care-şi ţinea pacheţelul şi vesta portocalie, de fiecare dată când pornea la lucru spre gară, unde avea de curăţat cu măturoiul peroanele şi scările, vedeam în ochii lui un fel de umbră de melancolie, sau nedumerire amestecată cu tristeţe, întrucât de câteva săptămâni nu mai stătea deasupra planşetei imense cu planuri ale navelor, nu mai trasa pe calc linii complicate, nu-şi mai nota observaţiile, cifrele, radicalii şi parantezele pătrate, ci doar dădea din măturoiul negru, adunând pe făraşul din tablă mucuri şi cotoare, iar vântul îi umfla vesta portocalie, ca velele unei ambarcaţiuni.
– Ai fi putut s-o semnezi, îi spunea mama în fiecare dimineaţă.
Iar atunci tata dădea din mâini, crema de bărbierit îi sărea în oala cu lapte, dar cuvintele lui cum că cifrele şi calculele nu cunosc multe limbi, căci limba matematicii este una singură, simplă şi clară, ca ideile lui Descartes, cuvintele lui mânioase despre oamenii care nu ştiu decât termenele lansării la apă, necunoscând legile fizicii, acele cuvinte ale tatălui meu n-o convingeau pe mama, curgeau pe lângă ea fără să o atingă, ricoşau ca nişte mingiuţe, făcându-l şi mai singur, şi mai părăsit.
– Acel arbore cotit va crăpa după douăzeci de mile, încerca să mai explice, însă fără nici un rezultat.
Mamei nu-i ardea de nici un arbore cotit, ci de ostentaţia specială cu care tata mătura gara. De ce s-o facă? De ce desfidea soarta? Căci astfel îi provoca de-a binelea pe oamenii care-l dăduseră afară cu raport negativ, spunea ea, băgând un lemn de pin în soba din bucătărie, iar ei n-o să-l uite niciodată, ei nu uită asemenea lucruri! Şi atunci tata ne povestea cât de plăcut e la gară, când impiegatul ridică paleta roşie, când sunt anunţate trenurile venite din ţară către mare şi când conversează cu muncitorii din gara de mărfuri, cu muncitorii de la rampă, care ştiu exact ce produse vor apărea peste o zi sau două în magazine, pentru că toate – frigidere, maşini de tocat carne, aspiratoare din Cehia, mobilă din Iugoslavia, covoare persane din RDG –, toate le treceau prin mână şi puteau flecări despre ele ore în şir, inspiraţi, în aşteptarea unui nou transport.
– N-am mai văzut aspirator din Cehia, ţipa mama, şi nici inginer care să se laude cu o asemenea muncă!
Şi înainte ca tata să apuce să iasă din casă, mama adăuga că degeaba au venit în oraşul ăsta, degeaba cărau după-amiaza moloz de la ruine, degeaba îl reconstruiau, ca mii de alţi oameni, cu cântecul pe buze şi plini de entuziasm, dacă acum tata nu poate să găsească un post corespunzător şi peste tot unde se duce toţi îşi frâng mâinile şi zic: „Vă rog să ne iertaţi, dar cu astfel de convingeri politice…”, de parcă arborele cotit ar avea vreo treabă cu convingerile politice.
Din uşă, la plecarea de-acasă, tata ne spunea că munca la gară e extraordinară şi că n-are motive de îngrijorare pentru că, atunci când se va termina construcţia navei şi o vor lansa la apă, atunci se va vedea cine a avut dreptate, atunci va ieşi la iveală adevărul, pentru că adevărul iese întotdeauna la suprafaţă, ca uleiul.
– Care adevăr? îl întreba mama.
Dar el nu mai auzea; mergea prin curte cu capul plecat, păşea peste bălţi, traista de pânză îi atârna pe umăr, iar eu simţeam că este şi mai singur decât în ziua dinainte şi că bravează, pentru că peronul gării nu e totuna cu schiţa corpului de navă sau cu cea a sălii de maşini, iar măturoiul nu-i va înlocui niciodată trăgătorul negru cu care îşi marca toate cifrele şi calculele.