Să ai prilejul de a participa, pe parcursul unui singur an, la cinci premiere ale unui teatru de balet din România anului 2010, este, în egală măsură, cu totul neaşteptat şi încântă tor.
Teatrul de Balet Sibiu a oferit această şansă iubitorilor dansului. Şi asta nu pentru că la Sibiu totul merge ca pe roate, ci datorită faptului că directorul companiei sibiene, Ovidiu Dragoman, nu este dispus să se lase strivit sub vremi, ci face tot posibilul să depăşească toate dificultăţile, încă destul de mari, cum ar fi lipsa unui sediu destinat acestui teatru. În plus, în această toamnă compania a trecut şi printr-o reaşezare, dar a reînviat ca pasărea Phoenix, scoţând la lumina rampei o nouă premieră, Giselle. Ea a fost pusă în scenă de Pavel Rotaru şi primită cu un entuziasm impresionant de publicul Sibiului. Două seri la rând, sala mare a Casei de Cultură a făcut cu greu faţă cererilor publicului sibian. Să formezi un public pentru arta dansului este un lucru la fel de important ca acela de a forma o companie şi a o pune în valoare. Drept este că Sibiul are şi un muzeu, precum Brukenthal-ul (acum câteva dintre capodoperele sale erau plecate la Gdansk, iar de acolo era venită o expoziţie de artă flamandă), cât şi o Filarmonică şi un Teatru de mare valoare, deci şi un public cultivat. Dar în ceea ce priveşte dansul, el s-a format de abia în ultimii doi, trei ani. De aceea fiecare pas făcut în direcţia cuceririi acestui public este deosebit de important. Şi recenta premieră a constituit unul dintre aceşti paşi.
Premiera baletului Giselle de la Sibiu ne-a invitat să ne gândim la tot felul de lucruri. În primul rând, legate de Pavel Rotaru, cel care a repus-o acum în scenă, un artist puţin, sau deloc, cunoscut de generaţiile tinere, pentru că a fost mult timp plecat din ţară. Întorcându-mă în timp, am posibilitatea să readuc la lumină ceea ce consemnam în paginile României literare din anii 1973, 1975 şi anume calitatea interpretărilor date de Pavel Rotaru unor coregrafii de Vasile Marcu (Elanuri, alături de Cristina Hammel) sau de Alexa Mezincescu (Miniaturi lirice şi coregrafice, alături de Aurora Rotaru). Şi plecând tot de la aceste cronici pot scoate la iveală şi momentul primei sale creaţii în calitate de coregraf. În 1978 semnalam apariţia unei noi formaţii instrumentale a Operei, Camerata coregrafică, şi a unui nou coregraf, Pavel Rotaru. Clasician ca formaţie (studii în România şi la Şcoala Teatrului „Kirov” din Sankt Petersburg) şi interpret al majorităţii rolurilor prime din baletele clasice şi romantice ale Baletului Operei Române din Bucureşti, Pavel Rotaru se dovedea consecvent cu linia sa anterioară şi în cele trei piese montate de el atunci, Clipe, pe muzică de Maurice Ravel, Miniaturi, pe un colaj din muzică de George Enescu, Vasile Jianu şi Ion Maxim şi Grand Nonetto de Louis Spohr. Ţesătura coregrafică a pieselor sale ne apărea ca fiind caracterizată „prin fluenţa şi limpezimea mişcărilor, prin cursivitatea, aplombul şi amploarea desfăşurării variaţiilor”. În plus, în lucrarea Clipe se adăugau elemente de neoclasicism, iar una dintre piesele suitei Miniaturi, – Toaca, creată şi cântată de Ion Maxim şi interpretată de Ioan Tugearu – era concepută într-un limbaj modern. În anul următor, în cadrul unei Seri de balet Pavel Rotaru, acestor piese li s-au adăugat şi Apollon Musagèt, de Igor Stravinski.
A urmat o lungă perioadă de timp când despre cei plecaţi, printre care se afla şi Pavel Rotaru (din 1979), nu am mai ştiut nimic, până când răsturnările din 1989 nu le-au permis să ne viziteze. Pavel Rotaru a făcut-o curând, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu” din 1991, împreună cu compania sa din acel moment, International Ballet Rotaru din Atlanta – Georgia, USA, creată în 1988, după ce cu doi ani înainte crease o şcoală de dans. Cu acest prilej, a prezentat la Constanţa şi la Bucureşti spectacolele Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev, Anotimpurile de Antonio Vivaldi şi Carmen de George Bizet – Rodion Şcedrin. Romeo şi Julieta, gândit pe linia tradiţională a montărilor clasice ruse, ca şi Anotimpurile, spectacol conceput în stil neoclasic, demonstrau, între alele, buna modelare clasică a trupei sale, formată sub îndrumarea sa şi a altei foste prime balerine a Operei Naţionale Române din Bucureşti, Cristina Saru. Astfel, la acea oră, prin coregraful Pavel Rotaru şi prin pedagoga Cristina Saru, cărora li se alăturase şi scenograful arhitect Nicolae Drăgan, International Ballet Rotaru din Atlanta constituia o prelungire, pe alt meridian, a uneia dintre direcţiile dansului de la noi, şi anume a aceleia a dansului academic de operă.
Au mai trecut aproape douăzeci de ani, şi Pavel Rotaru a revenit în ţară, după o perioadă petrecută în Slovenia şi Croaţia, de astă dată la Teatrul de Balet din Sibiu, cu recenta montare a baletului Giselle, pe muzică de Adolphe Adam şi într-o versiune după Jean Coralli şi Jules Perrot, prin care se dovedeşte legat de aceeaşi tradiţie care l-a format. Actul întâi are un aer vetust, aşa cum îl ştim, încărcat de pantomimă şi de convenţii specifice epocii, o pastorală, în care ţărăncuţele, prietenele Gisellei, poartă spumoase costume de tulle. Acestui act Pavel Rotaru i-a adăugat şi un pas de quatre, care nu există în versiunea de la Bucureşti. Cel de al doilea act însă, în care cei care o iubiseră pe Giselle, Hans şi Albert, pătrund în lumea ielelor – vilis, tinere fete moarte din dragoste înaintea nunţii – păstrează integral poezia acestei lumi fantastice, aşa cum o zugrăvise Théophile Gautier. Şi acest lucru datorită coregrafiei inspirate, semnate acum aproape 160 de ani de coregraful francez Jules Perrot (care apare şi într-o cunoscută pictură a lui Edgar Degas, Clasa de dans, din 1874), cât şi a scenelor de ansamblu datorate italianului Jean Coralli. Pare uimitor, şi totuşi mirajul acestui act în alb îşi păstrează nealterat, până astăzi, aerul de visare şi de plutire neverosimilă, pe care Pavel Rotaru a reuşit să le reimprime noii companii de la Sibiu. Dar de visare are nevoie şi omul contemporan, chiar şi în manieră romantică şi, de altfel este propriu postmodernismului, între altele, simultaneitatea tuturor atitudinilor estetice şi a tuturor stilurilor, în măsura, desigur, în care ele sunt autentice, precum acest inconfundabil şi inegalabil act doi din Giselle.
Dar noua montare de la Sibiu ne mai invită să ne gândim şi la un alt aspect propriu materialului coregrafic constituit de corpul omenesc în mişcare, deoarece cei doi primi balerini, invitaţi ai companiei sibiene, care au interpretat rolurile principale, Hye Min Hwang (Giselle) şi Jae Yong Ohm (Albert), primi solişti la Universal Ballet Company din Seul, Coreea de Sud, aparţin altei culturi decât cea în care s-a născut această poveste romantică. Ne-am mai pus această problemă la spectacolul lui Angelin Preljocaj, Albă ca Zăpada, din 2008, datorită interpretei sale principale, Nagisa Shirai, cu proporţii specifice corpurilor asiatice, îndesate, scurte, sau cum spun francezii trapu, deci cu o structură aparte, proprie altei viziuni estetice decât cea a liniilor prelungi specifice clasicismului european, admirabil exemplificate în spectacolul sibian prin Adela Sterp-Crăciun, interpreta Myrthei, regina ielelor. După cum ştim, dansul clasic european – ca şi întreaga cultură şi civilizaţie europeană – a devenit un bun comun, preluat pretutindeni în lume. În Asia preluarea s-a făcut prin intermediul şcolii clasice ruse, inclusiv în cazul celor doi balerini coreeni, absolvenţi ai Academiei de Balet „Kirov” din Sankt Petersburg. Aşa se explică linia lor impecabilă, la care s-a adăugat şi o contribuţie interpretativă de mare valoare, în cazul balerinei Hye Min Hwang. În schimb, contrastul pomenit mai sus, dintre structura corporală şi linia solicitată de formele clasice, a fost vizibil în cazul interpreţilor pas de deux-ului din primul act, Megumi Koshi şi Takahiro Tsubo, angajaţi ai companiei sibiene. Pe lângă membrii trupei, Teatrul de Balet din Sibiu a mai avut şi alţi invitaţi: pe Traian Vlaş, un Hans cald, firesc, pe Horaţiu Cherecheş, cu tehnica sa strălucitoare şi pe Sergiu Dan în pas de quatre, alături de membrii companiei Ruth Bromwen şi Adela Sterp-Crăciun, apoi pe Francisc Strnad (Contele) şi pe Anca Strnad (Bathilde) cât şi câteva balerine constănţene integrate actului doi. Împreună, sub bagheta lui Pavel Rotaru, dansatori ai trupei şi invitaţi, au remodelat, pentru publicul sibian, lumea de intens farmec poetic a acestui balet.
