Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Paul Zarifopol și luciditatea esteticii de Mircea Colosenco

Paul Zarifopol s-a format în spiritul meticulozității omului de cultură german, al fidelității în argumentare și în emiterea ipotezelor în problemele ce-l preocupau. Dar, ca altădată Lessing în Germania, Zarifopol în România a devenit un fervent admirator al culturii franceze. Și cum trăia într-o perioadă de estetizare a tuturor disciplinelor sociale, indiferent că era vorba de știință sau artă, el n-a putut să se abată de la direcția epocii sale.
Fin cunoscător al literaturii române, absorbit de cunoașterea celei franceze până în cele mai ascunse taine și fără să neglijeze cultura germană sau rusă, Paul Zarifopol se detașează net de contemporanii săi de după Primul Război Mondial.
Levantin din a treia generație, P. Zarifopol s-a dovedit a fi un patriot din familia prototipurilor lui Radu Comșa și Ștefan Gheorghidiu. Intelectualist în cea mai bună accepție, a căutat să fie trup și suflet celor mai bune năzuințe din cultura noastră.
Colaborează la diferite reviste literare din țară și de peste hotare până în 1916, anul ieșirii țării noastre din neutralitate, când a venit de la Leipzig, unde a locuit cu unele intermitențe încă din timpul studiilor. Dar contribuția sa cea mai substanțială este aceea de după 1920, când începe efervescența literaturii noastre a celor două decenii din perioada interbelică, când izvorul incertitudinilor și al elucidărilor de circumstanță aparține noii vitalități sociale: imperialismul.
Acei care vor reacționa cu putere sunt reprezentanții „vechii gărzi” capitaliste; burghezul de dinaintea Primului Război Mondial nu-l va putea suferi pe parvenitul născut în toiul „luptelor” din spatele tranșeei. Vechea mentalitate mulată perfect pe fețele neofiților, devine indezirabilă pentru cei ce-au purtat-o. Și astfel încep să i se facă corecturi, reduplicări, deduplicări ș.a.m.d. De schimbare nici vorbă. În aer plutește violent ideea că această perioadă este de tranziție și că este nevoie de desemnarea de idealuri noi.
În spiritul acestei cerințe, oamenii cuprinși de zbucium și prinși în mrejele optimismului, își caută ideologia propice idealului lor de viață. Alții, dimpotrivă, găsesc o altă dimensiune, potrivnică celei a admiratorilor fanatici, și o susțin de dragul adevărului și în limitele sincerității. Aceștia sunt sfărmătorii de idoli, ființele care nesocotesc treburile consacrate, demonii imperturbabili.
Nu toți au rămas intransigenți unei asemenea poziții, care era de multe ori amenințată de a fi ambiguă. Duplicitatea pare să fie singura acuzație ce li se poate aduce. Dar ei nu fraternizează cu nicio „ideologie”, ei sunt militanți în numele bunului gust, al integrității morale și politice, al prudenței culante în expresie, ai lozincii „artă pentru artă” pusă în slujba factorului estetic.
O asemenea profesie de credință a avut-o și Paul Zarifopol.
Eseul, articolul, recenzia sau glosa sa este adresată unui public inițiat. Considerând că factorul estetic nu poate să atragă în discernerea lui decât pe cineva bine intenționat și nu pe un diletant, P. Zarifopol ține să facă precizări în acest sens de câte ori i se ivește ocazia, iar dacă aceasta se lasă așteptată el o caută insistent.
Astfel, subtitlul volumului Din registrul ideilor gingașe este semnificativ: Pagini alese pentru a ține la curent pe tinerii cultivați și serioși. Și cum „politica, morala și sportul, moravurile, arta, tehnicile sunt materiile obligatorii pentru omul cultivat”1, sunt idei gingașe, el cere de la acesta să fie la curent cu ultimele noutăți în domeniile enumerate. Admite din acest punct de vedere noutatea ca fiind „una din valorile nediscutabile”2 și pe care omul cultivat trebuie să și-o asimileze sau să o respingă, după cum îi vrerea. Spiritul imitator îl repugnă însă. De aceea conchide la finele prefeței la volumul Din registrul ideilor gingașe astfel: „Oamenii care n-au spiritul nervos imitator, nici înțesat de apetituri și vanități particulare se țin în chip firesc departe de grosolăniile modelor intelectuale sau politic-sociale. Singură atenția acestor oameni mă interesează și mi-a călăuzit scrisul”3. Preocupat de a scrie pentru un asemenea public, Paul Zarifopol va căuta să nu-l dezamăgească. Își propune în acest scop instruirea lui, de unde unii l-au văzut moralizator. Alții, pentru că nu i-au pătruns adevăratul înțeles și intenția nobilă a cauzei pentru care luptă i-au zis „jouisseur”4. S-au găsit și dintre aceea care s-au exprimat și mai dur „O trăsătură a cugetării d-lui Zarifopol – trăsătură care cade sub simțuri – este excesul de criticism”5. Poate că în portretul făcut omului cultivat lipsit de vanități particulare, departe de ceea ce este modă intelectuală sau politic-socială, adversarii lui Paul Zarifopol au văzut transfigurată figura mizantropului. Și, deci, unui mizantrop nu putea să-i placă decât un alt mizantrop. Nici nu se putea o greșeală mai gravă.
Împotriva vanităților și a modelor de orice fel ar fi ele s-au ridicat atâția contemporani de-ai săi. Între momentele lui Caragiale, miscellanele lui Ibrăileanu și tabletele lui Arghezi se pot stabili în acest sens corespondențe surprinzătoare. Notele și glosele lui Paul Zarifopol își găsesc locul printre acestea asemenea cronicii lui George Călinescu, fostă a mizantropului și devenită a optimistului. De aceea, fronda lui Zarifopol este numai de aspect, căci nuanța sa este de aceeași calitate ca acelor amintiți mai sus. Pompiliu Constantinescu a remarcat primul acest lucru: „După cum Caragiale a văzut plastic semidoctismul unei anumite pături sociale, Zarifopol, printr-o operă analoagă, și-a îndreptat satira pe planul abstract al ideilor și atitudinilor, al sentimentelor și gusturilor de artă”6. Ba chiar l-a considerat apt de a scrie comedii ca și ilustrul său înaintaș și amic.
Ideea că trebuie să știi pentru cine scrii l-a preocupat pe Zarifopol și în eseurile lui de mai târziu. În „Publicul și arta lui Caragiale” cuprins în paginile volumului său Artiști și idei literare române, Buc., 1931, urmărește îndeaproape evoluția cititorului care îl prefera pe Caragiale cu mai multă stăruință la apariția operei acestuia decât la 50 de ani după acest eveniment. Și ajunge la concluzii pe cât de paradoxale pe atât de veridice. Astfel, Zița „stimulată de ambițiile intelectuale ale lui Rică a pătruns prin Alecsandri și Bolintineanu, până la câteva romane franceze”7, dar „copiii și mai ales copilele lor n-au mai cunoscut decât literatură străină”8. Așadar, P. Zarifopol constată că în loc ca publicul să ajungă la o maturizare a gustului estetic, preferința lui este de natură cosmopolită. În loc să pătrundă sensul artei lui Caragiale publicul cititor preferă literatură străină. Nici nu se putea ca urmașii lui Rică și ai Ziței să-și permită luxul de a citi o operă în care străbunii lor au fost batjocoriți fără milă, dar cu artă!
Din rândurile acestui public ignorant, P. Zarifopol și-alege tipurile sale favorite. Tipologia celor cărora le face portretul e vastă. Pilonii însă sunt trei la număr: 1) omul politic sau tipul politic, cum își intitulează un eseu scris în genul fizionomiilor lui C. Negruzzi, sau M. Kogălniceanu, „este o ființă care, prin calitățile sale naturale și sociale, se afirmă cu deosebire destoinică a pune stăpânire pe bunuri produse prin activitatea specifică altor tipuri umane”9; 2) omul tehnic care este un creator pasiv față de impulsurile vulgare; și 3) intelectualul. Iată cum îi zugrăvește portretul acestuia: „Intelectualul curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligență: acela, care, normal și necesar, opune realității trebuința și capacitatea pură de a înțelege, fără nici un respect pentru orice alte interese pe care viața, cu vigoarea ei indiscretă, le împinge obișnuit pe primul plan al sufletului. Atitudinea aceasta este rară și monstruoasă”10. Și pentru ca acest contur să fie și mai concludent P. Zarifopol alătură și câteva exemple. „Montaigne, La Rochefoucault, Anatole France sunt, printre oamenii vestiți, exemple cât se poate de complete, mi se pare, pentru tipul pe care îl avem în vedere”11. Și pentru că spre asemenea idealuri au militat chemații și nechemații, P. Zarifopol ține să adauge ca să prevină un incident nedorit: „Majoritatea speciei noastre pare, într-adevăr, că se compune din imbecili de temperament, dar este bănuială că solicitările practice dezvoltă atât de tare lenea de a gândi, încât capitalul manifest de inteligență s-ar putea să fie mult prea mic față de cel latent”12. O asemenea punere la respect a nechemaților nu lasă nicio alternativă favorabilă. E de neconceput lui P. Zarifopol faptul că aceștia pot să facă imprudențe din ignoranță și să creadă că arta este un divertisment, o divagație în timpul liber. O asemenea „estetică” devine insolentă pentru el, un intelectual puritan, un critic acerb care nu admite „neînțelegeri inocente între public și artiști”13. De aceea observația sa este brutală și irevocabilă: „Arta, pentru gelatinoasa gândire comună, este un fel sport și industrie sentimentală, producătoare de obiecte consacrate, nu se știe clar de ce, ca valori ornamentale de care educația și viața negreșit trebuie să țină socoteală”14. Această „gelatinoasă gândire comună” trebuie să știe precis că „artistul este un meșteșugar; obligațiile și prestigiul nu-și pot avea originea nici rațiunea decât în calitățile lui special producătoare de valori estetice”15.
Părerea aceasta pe care o are Zarifopol despre artă și artist este o idee judicios argumentată, devenită la el un principiu de bază, un far conducător în activitatea ce-a consacrato căutării de valori estetice. Ceea ce e important e faptul că valorile estetice sunt valori umane.
Dându-și seama că factorul estetic se manifestă multilateral și în toate domeniile vieții sociale a omului, Zarifopol l-a surprins și l-a evidențiat în favoarea educației esteticii. De aici și permanenta lui grijă de a se adresa tânărului cultivat, cititorului subtil, intelectualului curat. Și cum acțiunea lui de educație estetică contravine cu estetica dogmatic învățată în școli, Zarifopol parcă șterge cu buretele ce-au zis alții și pornește în ridicarea arhitecturii noilor sale principii estetice cu metoda tabula rasa.
O metodă similară pare să fi avut și E. Lovinescu. Dar ceea ce îi desparte pe cei doi esteți este observația fină făcută de Camil Petrescu prin studiul-pamflet E. Lovinescu. Sub zodia seninătății imperturbabile, aceea că Lovinescu „nu are spirit critic, ci un nemăsurat spirit de critică, ceea ce e o deosebire de esență”16. Zarifopol, în schimb, cu cerbicia lui când era vorba de artificiu, de fals, de grimasă, dar atent și bine intenționat în cazul fenomenelor pozitive de artă, nu contesta talentul celor puși în discuție, ci numai că le dădea o altă față, le căuta altă dimensiune.
Fuga aceasta după noutate îi dă senzație voluptăților ideilor și-l transformă într-un nonconformist, și nu într-un nihilist. El n-a făcut estetică din vanitatea oarbă a snobului, ci a căutat să deslușească în noianul artistic autenticul, originalul, esența artei, substanța ei.
Astfel, opera lui P. Zarifopol poate fi numită, fără a greși, un ghid de artă literară pentru un public avizat, cunoscător. El îi oferă inițiatului o nouă optică, chemându-l să facă judecăți de valoare, pentru ca în acest fel, gustul său artistic să nu fie pervertit de dogme, de realități anulate de vreme. Noua dimensiune pe care o dă valorilor consacrate de a întregi spectrul estetic al valorilor umane. Această constanță stă la baza ideii că e un sfărmător de idoli. „Idolii” pe care i-a sfărmat el sunt cei creați de snobi într-un mod dogmatic, arbitrar. Adresându-se, în ultimă instanță, rafinatului, omului cu un bun gust artistic, opera lui Zarifopol pare să fie un alter ego al „Cărții snobilor” a lui Thackeray.
Dar cum opera sa n-a vehiculizat cu o intensitate și o frecvență pe care o merită, ideile susținute de el cu toată ardoarea au rămas închise în paginile cărților sale sau a revistelor la care a colaborat. Ideea revalorificării moștenirii culturale a operei sale e importantă nu numai pentru contribuția lui în domeniul esteticii literare, ci și a criticii literare, al filologiei, al relațiilor sale cu Caragiale. Nu trebuie uitat faptul că el a fost prietenul cel mai apropiat al marelui dramaturg în perioada berlineză. (Ca un omagiu adus acestuia, Zarifopol a început editarea critică a operei lui și continuată de Ș. Cioculescu).
Ca intelectual, ca om de cultură și artă, Zarifopol este frate bun cu Camil Petrescu. Înrudirea lor se datorește lucidității, apelului la inteligență, intransigență în susținerea propriilor principii. Indiferent de forma mesajului transmis contemporanilor, amândoi s-au folosit de argumente care nu suportă contradicții. Iar atunci când acestea s-au ivit, au fost zdrobite fără milă de cei doi luptători pe frontul ideilor gingașe sau a ideilor sobre. Tezele și antitezele lor sunt adevărate, sinteze ale fenomenului artistic din țară și de peste hotare. Dacă din Camil Petrescu, la ora actuală, cunoaștem creația beletristică, din Paul Zarifopol nu cunoaștem nicio idee, deși în el „sau întâlnit trei personaje care de obicei se evită. Un erudit, un gânditor și un artist. Eruditul stă în umbră și pune cu discreție o știință de primordin la îndemâna gânditorului, căruia artistul îi împrumută straiul de purpură și aur”, cum scrie Mihail Ralea17.

_____________
1 Paul Zarifopol, Din Registrul ideilor gingașe, Buc., 1926, p. 6.
2 Idem, p. 5.
3 Idem, p. 8.
4 Pompiliu Constantinescu, Opere și autori, Buc., 1928, p. 43.
5 D. I. Suchianu, Aspecte literare, Buc., 1928, p. 110.
6 P. Constantinescu, Critice, Buc., 1934, p. 95.
7, 8 P. Zarifopol, Artiști și idei literare române, Buc., 1931, p.7;
9-15 P. Zariopol, Din Registrul..., p. 24, 135, 139, 101, 102, 104;
16 Camil Baltazar, Contemporan cu ei, Buc., 1962, p. 89.
17 M. Ralea, Greutatea criticii estetice, în „Viața românească”, 1/1928, p. 155.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara