Poemul în proză L’Ange, a cărui schiţă datează se pare de la începutul anilor 1920, a fost prelucrat şi definitivat de Paul Valéry abia în 1945, cînd René Huyghe i-a cerut un text inedit pentru recent înfiinţata sa revistă Quadrige, în care l-a publicat în iunie, cu doar o lună înainte de moartea scriitorului.
Îngerul este de fapt o ultimă şi sublim de epurată variaţiune pe o temă care subîntinde întreaga creaţie a lui Paul Valéry, în mod explicit opera sa teoretică nutrită în mare măsură de afinităţile pe care şi le-a resimţit şi pe care le-a întreţinut, adîncindu-le mereu, cu geniul lui Leonardo da Vinci – aceea a gîndirii care îşi poate împinge limitele la infinit, pînă cînd ceea ce ea însăşi concepe îi devine de neconceput. „M-am rătăcit aşa departe prin Leonardo, că nu ştiu cum să revin dintr-o dată la mine însumi…” spune Valéry în Notă şi digresiune. Din această „rătăcire prin Leonardo”, care a avut drept scop interogarea sistematică a mecanismelor creaţiei ştiinţifice şi artistice, şi a resorturilor acelei puteri spirituale unice care o face posibilă, Paul Valéry a ajuns la concluzii care alcătuiesc bazele poeticii moderne, şi care au determinat numirea lui ca titular al catedrei de Poetică de la Collège de France; cele mai consistente analize ale sale în acest domeniu sînt cuprinse în special în cele trei eseuri dedicate lui Leonardo da Vinci: Introduction à la méthode de Léonard de Vinci, din 1894, considerat chiar textul său de debut; Note et digression, din 1919 ; Léonard et les philosophes, datînd din 1929 – texte pe marginea cărora Valéry a făcut adnotări şi comentarii pentru a le pune într-o nouă perspectivă critică şi pentru a le publica întrun corpus unic, care să le evidenţieze devenirea şi importanţa: Les divers essais sur Léonard de Vinci apar astfel în 1931, fiind reluate ulterior în această formă în toate ediţiile operei lui Paul Valéry. Aşa au fost traduse şi în limba română de Şerban Foarţă, prima dată în 1969 (Editura Meridiane), într-o frumoasă ediţie ilustrată, însoţită de notele traducătorului, apoi în 2004 (Editura Paralela 45), într-o ediţie revizuită de traducător.
Cunoscînd aceste eseuri, micul poem în proză Îngerul apare ca o reducţie metaforică a lor: construit ca o „gîlceavă” a Ideii cu materializarea ei, el are drept figură centrală reflectarea, în ambele sale accepţiuni, de oglindire şi meditaţie, pe care se bazează de asemenea multe dintre dezvoltările teoretice cuprinse în cele trei eseuri; care, de altfel, trimit şi alte ecouri în rîndurile acestui text, odată cu evocarea unor chipuri ale misterului şi ambiguităţii create de Leonardo da Vinci – obsesia de-o viaţă a lui Paul Valéry.
Dedic această primă traducere a poemului Îngerul în limba română lui Şerban Foarţă, din a cărui experienţă de traducător al lui Paul Valéry am avut mult de învăţat.

L’ANGE
Une manière d’ange était assis sur le bord d’une fontaine. Il s’y mirait, et se voyait Homme, et en larmes, et il s’étonnait à l’extrême de s’apparaître dans l’onde nue cette proie d’une tristesse infinie.
(Ou si l’on veut, il y avait une Tristesse en forme d’Homme qui ne se trouvait pas sa cause dans le ciel clair.)
La figure qui était sienne, la douleur qui s’y peignait, lui semblaient tout étrangères. Une apparence si misérable intéressait, exerçait, interrogeait en vain sa substance spirituelle merveilleusement pure.
– «Ô mon Mal, disait-il; que m’êtes-vous?» Il essayait de se sourire: il se pleurait. Cette infidélité de son visage confondait son intelligence parfaite ; et cet air si particulier qu’il observait, une affection si accidentelle de ses traits, leur expression tellement inégale à l’universalité de sa connaissance limpide, en blessaient mystérieusement l’unité.
– «Je n’ai pas sujet de pleurer, disait-il, et même, je ne puis en avoir.»
Le Mouvement de sa Raison dans sa lumière d’éternelle attente trouvait une question suspendre son opération infaillible, car ce qui cause la douleur dans nos natures inexactes ne fait naître qu’une question chez les essences absolues ; – cependant que, pour nous, toute question est ou sera douleur.
– «Qui donc est celui-ci qui s’aime tant qu’il se tourmente? disait-il. Je comprends toute chose; et pourtant, je vois bien que je souffre. Ce visage est bien mon visage ; ces pleurs, mes pleurs… Et pourtant, ne suis-je pas cette puissance de transparence de qui ce visage et ces pleurs, et leur cause, et ce qui dissiperait cette cause ne sont que d’imperceptibles grains de durée?»
Mais ces pensées avaient beau se produire et propager dans toute la plénitude de la sphère de la pensée, les similitudes se répondre, les contrastes se déclarer et se résoudre, et le miracle de la clarté incessamment s’accomplir, et toutes les Idées étinceler à la lueur de chacune d’entre elles, comme les joyaux qu’elles sont de la couronne de la connaissance unitive, rien toutefois qui fût de l’espèce d’un mal ne paraissait à son regard sans défaut, rien par quoi s’expliquât ce visage de détresse et ces larmes qu’il lui voyait à travers les larmes.
– «Ce que je suis de pur, disait-il, Intelligence qui consume sans effort toute chose créée, sans qu’aucune en retour ne l’affecte ni ne l’altère, ne peut point se reconnaître dans ce visage porteur de pleurs, dans ces yeux dont la lumière qui les compose est comme attendrie par l’humide imminence de leurs larmes. »
- «Et comment se peut-il que pâtisse à ce point ce bel éploré qui est à moi, et qui est de moi, puisqu’enfin je vois tout ce qu’il est, car je suis connaissance de toute chose, et que l’on ne peut souffrir que pour en ignorer quelqu’une?
«Ô mon étonnement, disait-il, Tête charmante et triste, il y a donc autre chose que la lumière?»
Et il s’interrogeait dans l’univers de sa substance spirituelle merveilleusement pure, où toutes les idées vivaient également distantes entre elles et de lui-même, et dans une telle perfection de leur harmonie et promptitude de leurs correspondances, qu’on eût dit qu’il eût pu s’évanouir, et le système, étincelant comme un diadème, de leur nécessité simultanée subsister par soi seul dans sa sublime plénitude.
Et pendant une éternité, il ne cessa de connaître et de ne pas comprendre.
Mai 1945

ÎNGERUL
Un fel de înger şedea pe marginea unei fîntîni. Se oglindea în ea, şi se vedea Om,
şi -nlăcrimat, şi se mira nespus că îşi apare în unda nudă aşa pradă unei infinite tristeţi.
(Sau dacă vreţi, era acolo o Tristeţe în formă de Om care nu îşi afla propria cauză în cerul senin.)
Figura ce era a lui, durerea ce se zugrăvea pe ea i se păreau de tot străine. O aparenţă aşa de mizerabilă interesa, punea -n mişcare, cerceta în van substanţa-i spirituală minunat de pură.
– „Vai, Rău al meu, spunea el; ce-mi eşti tu mie?”
Încerca să îşi surîdă: se plîngea. Acea infidelitate a propriului chip îi nedumerea inteligenţa perfectă; şi aerul acela aşa de aparte pe care-l observa, o afecţiune aşa accidentală a propriilor trăsături, expresia lor atît de neasemenea cu universalitatea limpezii sale cunoaşteri îi răneau în mod misterios unitatea.
– „Nu am motiv să plîng, spunea el, şi nici că aş putea avea.”
Mişcarea Raţiunii sale în lumina-i de eternă aşteptare afla o întrebare suspendînd infailibilai operaţiune, pentru că ceea ce produce durere în firile noastre inexacte nu iscă decît o întrebare în esenţele absolute; – în vreme ce, pentru noi, orice întrebare este sau va fi durere.
– „Cine dar este acela care-atît de drag îşi este încît se chinuie? spunea el. Înţeleg orice lucru; şi totuşi, văd bine că sufăr. Chipul acesta este chiar chipul meu; plînsul acesta, plînsul meu… Şi totuşi, nu sînt eu oare-acea putere de transparenţă, chipul şi plînsul căreia, şi cauza plînsului, şi ceea ce ar risipi această cauză nu sînt decît imperceptibile boabe de durată?”
Dar degeaba se produceau aceste gînduri şi se propagau în toată plenitudinea sferei gîndirii, degeaba îşi răspundeau asemănările, se declarau şi se manifestau contrastele, iar miracolul limpezimii degeaba se împlinea neîncetat, şi toate Ideile degeaba scînteiau la lumina fiecăreia dintre ele, ca giuvaere ce sînt ale coroanei cunoaşterii unitive, nimic totuşi care să fi fost de soiul vreunui rău nu se arăta privirii sale fără de cusur, nimic care să fi explicat acel chip al deznădejdii şi-acele lacrimi pe care i le vedea printre lacrimi.
– „Partea mea de puritate, spunea el, Inteligenţă care mistuie fără efort orice lucru creat, fără ca nici unul în schimb să o atingă sau să o denatureze, a se recunoaşte nu poate în acest chip purtător de plînset, în ochii-aceştia, a căror lumină alcătuitoare e parcă-nduioşată de umeda iminenţă a lacrimilor lor.”
–„Şi cum e oare cu putinţă să pătimeascatît de mult acest frumos înlăcrimat care este al meu, şi care este din mine, de vreme ce în sfîrşit văd tot ce este el, pentru că eu sînt cunoaştere a toate lucrurile, şi că a suferi nu e cu putinţă decît dacă vreunul îţi e necunoscut?
„Vai, uimire a mea, spunea el, Cap fermecător şi trist, mai este oare şi-altceva decît lumina?”
Şi se cerceta în universul substanţei sale spirituale minunat de pure, unde toate ideile trăiau la egală distanţă unele de altele şi de el însuşi, şi într-o asemenea perfecţiune a propriei armonii, şi promptitudine a corespondenţelor lor, de-ai fi zis că putea el să dispară, iar sistemul, scînteietor precum o diademă, al simultanei lor necesităţi să subziste singur prin sine în sublima-i plenitudine.
Şi timp de o eternitate, el nu a încetat să cunoască şi să nu înţeleagă.