Oana Marinache, Paul Gottereau: un regal în arhitectură, Editura Istoria Artei, Bucureşti, 2017, 256 p.

Oana Marinache, Gaetan A. Burelly: arhitect restaurator, Editura Istoria Artei, Bucureşti, 2017, 208 p.

în 2017, au apărut la Editura Istoria Artei două monografii succinte ale Oanei Marinache, istoric de artă şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu“, dedicate arhitecţilor Paul Gottereau şi Gaetan A. Burelly. Autoarea are în spate o neobosită activitate de cercetare în arhive, iar succintă în cele două monografii este doar dimensiunea textuală; altminteri, editarea de planuri, elevaţii şi fotografii de epocă ale unor imobile istorice, unele chiar dispărute, ca şi alcătuirea unor bio-bibliografii de arhitecţi celebri ai României rămâne prioritară, iar rezultatele actuale pot constitui o bază de documentare preţioasă pentru oricare alte monografii sau cărţi viitoare de istorie urbană.

Lui Paul Gottereau (1843-1924) îi datorăm astăzi, ca proiecte arhitecturale, Palatul Regal de pe Calea Victoriei (refăcut totuşi substanţial în secolul XX după un incendiu), Palatul CEC, Palatul Cotroceni (actualul Muzeu Naţional Cotroceni), clădirea Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, imobilul actualei Ambasade a Franţei, Palatul „Dinu Mihail“ (actualul Muzeu de Artă Craiova), dar şi arhitectură rezidenţială de case bucureştene şi conace de ţară aparţinând mai multor familii vechi româneşti: Cantacuzino, Bibescu, Lahovary, Văcărescu, Marghiloman, Carp ş.a.). Şi-a dobândit în epocă reputaţia de arhitect al Curţii Regale a României (a fost chiar decorat), proiectând în stil eclectic beaux-artist şi în stil neoclasic, după modelul Parisului epocii sale. A lucrat uneori, mai ales la început, cu propriul său tată, inginerul Alfred Gottereau (sosit în România în urma câştigării proiectului de iluminare cu gaz a Bucureştiului) sau cu Albert Galleron (arhitectul Ateneului Român). În afara arhitecturii regale şi de domeniu public, ca şi a restaurării unei biserici (azi dispărute), a executat şi lucrări de extinderi, reparaţii şi modernizări, cum au fost de exemplu sera şi lucrările de consolidare ale Palatului Suţu (actualul Muzeu al Municipiului Bucureşti). I-au mai aparţinut şi unele imobile ultracentrale de arhitectură rezidenţială care, din păcate, au fost demolate în cursul sistematizărilor Capitalei (de exemplu, pentru desenarea Pieţei Romane).

Gottereau a ales să nu îşi finalizeze studiile la École des Beaux-Arts din Paris, în 1873 urmându-şi deja tatăl în România, de unde a mai revenit în ţara natală abia după mai bine de trei decenii. Multe aspecte ale biografiei lui sunt încă nerezolvate, din cauza opţiunii de a-şi lega numele de un stat tânăr, în care nivelul înţelegerii locuirii şi artei şi însăşi birocraţia (pe care azi o deplângem) erau într-o stare atât de precară încât urmaşii sunt astăzi lipsiţi de informaţii elementare despre trecutul urban sau biografia unor personalităţi de seamă. Aflu totuşi dintr-un studiu al Florentinei Matache, doctorandă în curs cu o teză despre Gottereau, că provenea dintr-o familie de artişti şi chiar cu un critic de artă, şi că abandonarea studiilor superioare de arhitectură după nici doi ani nu ar fi constituit la acea vreme (iar asta nu doar în România) un impediment în asumarea unei cariere de arhitect cu proiecte ample şi responsabilităţi depline. În realitate, nu puţini din central- şi vesteuropenii care au contribuit la occidentalizarea statului român modern au ajuns prin aceste locuri din spirit pur antreprenorial, în căutare de clientelă (lucru care se vede limpede mai ales în cazul „primitivilor“ picturii româneşti moderne), răspunzând cererii de modernizare şi umplere a golurilor de pe o piaţă pe care azi am numi-o emergentă. Pentru arhitecţi în mod special, câştigurile nu erau deloc nesemnificative, iar tânăra dinastie regală din România reprezenta cel mai probabil o bună garanţie.

Totuşi, ca în cazul lui Paul Gottereau, implicarea unora dintre ei în acest „proiect de ţară“ (cum am spune cu un termen de astăzi) putea deveni impresionantă. Paul Gottereau a muncit enorm, şi-a petrecut peste jumătate din viaţă aici şi ne-a lăsat în urmă multe clădiri iconice ale Bucureştiului (şi nu numai). Ţara s-a întâmplat să-i placă (aşa cum era ea), iar dintr-un interviu din presa anului 1909, înţelegem că dezvoltarea în epocă a atelierelor de arte decorative şi a micii industrii locale de materiale de construcţii din ţară se datorează în bună măsură şi eforturilor şi insistenţelor sale. Importul de materiale şi finisaje din străinătate îl întârzia şi îi îngreuna finalizarea proiectelor, astfel încât încurajarea şi facilitarea unor asemenea investiţii locale putea ajunge să însemne pur şi simplu supravieţuire.

Oana Marinache semnalează uneori diferenţele dintre planurile aflate la dosare şi realizările actuale, situaţii care pot reflecta nu neapărat reconstrucţii ulterioare, ci chiar modificări, mai ales de detaliu, la care se putea ajunge adesea pe parcursul şantierului, fie în acord cu problemele tehnice survenite, fie, cel mai adesea, după readaptarea la bugetul comanditarului. În fond, nici Opera din Sydney nu arată ca în macheta cu care a câştigat concursul şi deseori totuşi, chiar în absenţa verificării, consultarea acestor imagini (scoase din arhive cu mare abnegaţie documentaristică) ne lasă cu plăcerea admirării unor desene de o mare fineţe, un distilat ideal al intenţiei constructive, greu de întrezărit uneori în ceea ce mai vezi astăzi. Dar valoarea lor nu este, în acest caz, mai puţin importantă. Alteori, fişe ale imobilului se împletesc cu scurte istorii ale familiei comanditarului, preluate din monografii sau genealogii boiereşti.

Autoarea nu manifestă nicio înclinaţie către nota de pitoresc sau absurd a episoadelor istorice tratate, lăsând asemenea aprecieri strict la latitudinea cititorului, care n-are decât să le trăiască aşa cum îi dictează sensibilitatea. Iată, de exemplu, casa Marghiloman din fosta stradă Mercur: o mică bijuterie purtând marca Gottereau, cu renovări de Petre Antonescu, pe locul căreia s-a construit Blocul ARO (actualul Cinema Patria), semnat de Horia, Ion şi Lucia Creangă. Un imobil devenit el însuşi la vremea apariţiei o marcă a modernităţii, care le stârnea pasiunea studenţilor de la Arhitectură, sătui (prea repede, aş spune) de stilul neoromânesc. Aşadar, eclectism parizian înghiţit de modernism/Art Deco interbelic: am mai putea alege acum?

O altă apariţie editorială din 2017 a Oanei Marinache urmăreşte activitatea de arhitect-şef şi restaurator a lui Gaetan A. Burelly (c. 1813-1896), socrul lui I.L. Caragiale şi fostul proprietar al casei din strada Arthur Verona în care avea să se mute ca proprietar arhitectul Ion Mincu. În această clădire de patrimoniu îşi are astăzi sediul Ordinul Arhitecţilor din România. M-am bucurat anul trecut de o preţioasă vizită ghidată, în care explicaţiile profesioniste şi atente la detaliu ale doamnei arhitect Cristina Woinaroski ne-au semnalat încă de la intrare (tuturor, căci nu eram singură) peretele decapat ce mai păstrează urmele frescei fostului proprietar Burelly, acoperit ulterior cu ulei fie de Mincu însuşi, fie de locatarii socialişti ai casei. M-a încântat opţiunea lui Şerban Sturdza, poetică şi erudită totodată (şi, de altfel, nesingulară în înfăţişarea actuală a interiorului) de a semnala prin decizii de restaurare istoricitatea clădirii, ea însăşi iconică prin atingerea de geniu a lui Mincu şi situată pe fosta stradă Mercur, încărcată de istoria atâtor locuitori celebri (Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, D.A. Sturza, Nicu Cerchez, Anastasie Simu, Gheorghe Bibescu ş.a). O dată în plus, monografia ce a rezultat în urma cooptării Oanei Marinache într-un proiect OAR pentru centenarul Mincu relevă meritul de a mai scoate la iveală câteva documente de arhivă inedite, împletite şi ele cu iţele istoriei unor familii ce ne marchează istoria modernă şi de patrimoniu.

Numele lui Gaetan Burelly, italian naturalizat în Vechiul Regat, este legat mai ales de proiectele de reparaţii şi restaurări de biserici vechi româneşti, între care cel al Mănăstirii Curtea de Argeş, proiect atribuit lui Filip Muntureanu în 1870, dar supravegheat de Burelly. Arhitectul absolvise (credem) Şcoala de Arte Frumoase din Paris, înscrierea lui fiind anterioară celei a lui Dimitrie Berindei, considerat până în prezent primul arhitect român cu studii de specialitate la Paris. În capitala Franţei, Burelly a fost totodată şi secretarul lui Alphonse de Lamartine, iar revenit în ţară, a lucrat între altele şi cu colonelul Borroczyn, autorul planului din 1852 al Bucureştiului şi unul din primii topografi ai Capitalei. Vorbim practic de începuturi absolute, de unde şi importanţa constituirii unor bibliografii în jurul acestor personalităţi aproape necunoscute din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.