Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Paul Goma de Alex. Ştefănescu


Biografie
Paul Goma este primul scriitor român care s-a opus în mod declarat, din interiorul ţării, regimului comunist. În ianuarie 1977, în plină escaladare a delirului dictaturii lui Ceauşescu, el a anunţat, printr-o scrisoare difuzată de Europa Liberă, că se solidarizează cu semnatarii Chartei 77 de la Praga. Drept urmare, a devenit pentru autorităţi persona non grata. Banala lui locuinţă dintr-un bloc oarecare din Bucureşti era marcată pe vremea aceea, pe hărţile operative ale securiştilor, cu un cerc roşu, desenat nervos. Şi totuşi diverşi simpatizanţi continuau să-l viziteze. Unii i se adresau doar ca unui dispecer al nemulţumirii generale, sperând să poată obţine cu ajutorul lui paşaportul mult visat cu care să plece în Occident. Alţii, puşi pe fapte mari, îl considerau un posibil lider al răzvrătirii împotriva sistemului şi voiau să-l urmeze.
În marea lor majoritate însă românii au ales un mod mai puţin riscant de aderare la ideile lui. Ascunşi în propriile lor locuinţe, ascultau noaptea, pe întuneric, Europa Liberă, ca să afle ce a mai spus răzvrătitul şi ce s-a mai întâmplat cu el. Fremătau de fericire când îl auzeau declarând exact ceea ce ar fi declarat ei înşişi, dacă ar fi avut curaj, şi îi doreau cu ardoare să reziste.
În acel întuneric al solidarităţii laşe s-a creat mitul Paul Goma. Milioane de oameni l-au admirat şi iubit pe scriitorul-contestatar, cu o intensitate care purifică şi consacră, aşa cum temperatura înaltă transformă nisipul în cristal.
Cine era Paul Goma? Avea trecutul unui insurgent solitar, care, fără să fi devenit chiar un martir, fusese în repetate rânduri pedepsit de autorităţi.
Născut la 2 oct. 1935 în satul Mana (Orhei) din Basarabia, a cunoscut din copilărie teroarea bolşevică: după acapararea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, în ian. 1941, tatăl lui, învăţătorul Eufimie Goma, a fost arestat şi deportat în Siberia, pentru o vină ininteligibilă în lumea civilizată, aceea de a fi român. Copilul şi-a recăpătat tatăl în 1943, dar în 1944 întreaga familie s-a refugiat, din cauza războiului, în Transilvania. După încheierea războiului, sovieticii îi revendică insistent pe cetăţenii din Basarabia; membrii familiei Goma se ascund un timp prin păduri, iar în cele din urmă ajung în lagărul de refugiaţi de la Sighişoara, unde scapă de repatrierea forţată numai prin falsificarea actelor de identitate. În 1949 ambii părinţi sunt arestaţi de Securitatea recent înfiinţată şi anchetaţi brutal, vreme de mai multe luni, în legătură cu prezenţa lor în România. În mai 1952, Paul Goma, elev de liceu, trebuie să apară şi el în faţa anchetatorilor Securităţii, pentru a explica de ce ţine un jurnal intim "codificat".
Adevărata ostracizare a viitorului scriitor începe însă după admiterea sa, ca student, la Institutul de Literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti. În toamna lui 1956, imediat după revoluţia din Ungaria, când în toate ţările din Europa de Est se iau măsuri drastice împotriva virtualilor contestatari ai regimului, scrie şi citeşte, la un "seminar de creaţie", un capitol de roman despre un tânăr comunist care, în semn de protest faţă de protestele autorităţilor, îşi predă carnetul de membru de partid. În ziua de 22 noiembrie 1956, studentul nonconformist este arestat şi condamnat la 2 ani închisoare pentru "agitaţie publică". Ispăşeşte anii de detenţie, la Jilava şi Gherla, apoi are parte de 5 ani de domiciliu obligatoriu, în Bărăgan.
Eliberat, duce o viaţă de proscris, până în 1965, când îşi reia studiile - cu examen de admitere, din anul I - la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. După invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, în 1968, devine membru al PCR. În ian. 1966 depune la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă manuscrisul romanului Ostinato, dar în ian. 1967, înţelegând că nu sunt şanse să apară în România, îl trimite în Occident. Romanul este publicat, în traducere, simultan, de o editură din Germania şi de o editură din Franţa şi lansat la Târgul de Carte de la Frankfurt din oct. 1971, adică la scurtă vreme după emiterea funestelor "Teze din iulie" ale lui Nicolae Ceauşescu, care pretindeau scriitorilor să se transforme în propagandişti comunişti. Lansarea provoacă un imens scandal, inclusiv diplomatic, delegaţia română retrăgându-se, în semn de protest, de la Târgul de Carte. Iar scriitorul cade într-o neagră dizgraţie.
În loc să devină prudent, Paul Goma îşi afirmă şi mai explicit revolta. Publică în Occident, în 1972, un nou roman, Uşa noastră cea de toate zilele, şi înregistrează pentru Europa Liberă, în lectură proprie, ample extrase din romanul Gherla. Acţiunile lui protestatare culminează cu episodul din 1977, pe care l-am evocat. La începutul lui apr. al acestui an este arestat şi maltratat de Securitate, iar dacă scapă cu viaţă este numai pentru că opinia publică internaţională reacţionează în favoarea lui. Exasperate, autorităţile comuniste îi oferă un paşaport turistic, pe care Paul Goma îl acceptă, dezamăgit de lipsa de ecou a grevei minerilor din 1-3 aug. 1977. La 22 nov. 1977 ajunge în Franţa, împreună cu soţia şi fiul lui, şi cere azil politic.
În perioada care urmează, Paul Goma este pentru români mai mult decât un simbol înduioşător şi anume un erou în acţiune, care denunţă în continuare, vehement, monstruozitatea dictaturii comuniste din România. Securitatea încearcă de două ori - în 1981 şi în 1982 - să-l asasineze, fără succes. Sumbra instituţie investeşte un imens efort organizatoric şi în denigrarea scriitorului, pentru a-i diminua influenţa. Securişti infiltraţi printre scriitori şi scriitori vânduţi Securităţii răspândesc - îndeosebi prin intermediul revistelor aservite regimului, Săptămâna şi Luceafărul - ideea că Paul Goma, lipsit de talent literar, ar face atât de multă agitaţie numai pentru a atrage atenţia asupra lui. În această situaţie, literaţii de bună-credinţă se află într-o dilemă. Ei ştiu bine că Paul Goma nu are mare valoare ca scriitor şi că nu este în nici un caz un Soljeniţîn român, aşa cum îl etichetaseră diferiţi admiratori din ţară şi editori din Occident. Dar îşi dau seama că spunând adevărul ar face jocul Securităţii. Drept urmare, îl laudă fără rezerve pentru opera literară, minţind deliberat sau autoconvingându-se că exact aşa stau lucrurile. Este cea mai îndreptăţită şi mai... nobilă mistificare înregistrată în această perioadă. Ea este susţinută şi de postul de radio Europa Liberă, îndeosebi prin comentariile faimoşilor lideri de opinie literară Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Numai în discuţiile particulare, unii scriitori din România se pronunţă cu luciditate asupra valorii romanelor lui Paul Goma. La scenă deschisă, însă, ei tac sau supraevaluează aceste romane. Treptat, Paul Goma se transformă într-o statuie şi numeroase personalităţi ale culturii române fac de gardă în jurul ei, apărând-o de cei ce vor să o dărâme.
După 1989, articolele polemice publicate de scriitor în presa românească i-au dezamăgit pe cititori. Nu chiar de la început. Un timp, autoritatea lui a rămas neştirbită. Observaţiile sarcastice pe care el le făcea de la Paris în legătură cu viaţa politică şi literară din România postdecembristă, chiar şi cele de o nedreptate evidentă, erau primite cu încredere şi cu un fel de masochism, ca un binefăcător duş rece. Treptat, însă, şi mai ales datorită fragmentelor de jurnal publicate în diferite reviste, a început să-şi facă loc ideea că scriitorul este mai mult vindicativ decât justiţiar şi că mai şi manifestă o suspectă predilecţie pentru vulgaritate. Această impresie a fost definitiv şi dezastruos confirmată de Jurnalul în trei volume lansat cu mare publicitate de Editura Nemira. În paginile Jurnal-ului, vanitatea autorului ia forme maniacale, iar plăcerea de a-i culpabiliza pe contemporani devine un fel de orgie a maculării oricărui prestigiu.
În zadar au făcut de gardă atâtea personalităţi în jurul statuii idolatrizate. Dărâmătorii de statui nu şi-au atins scopul, dar statuia însăşi, din cauza unui secret viciu de structură, a început să se prăbuşească singură, să se sfărâme, să se transforme într-un morman de moloz.



Încercarea de a face din literatură o "cutie neagră"
Paul Goma nu scrie decât în limba română. Toate cărţile sale publicate în Occident sunt de fapt traduceri ale unor originale româneşti. În mod paradoxal, traducerile s-au tipărit, în cele mai multe cazuri, înaintea textelor de bază. Practic, înainte de 1989, lui Paul Goma i-a apărut în limba română o singură carte, volumul de proză scurtă Camera de alături, în 1968. Această situaţie, această necunoaştere directă a cărţilor de către români a contribuit la întreţinerea legendei că îndârjitul militant anticomunist este şi un scriitor valoros.
După căderea de la putere a lui Ceauşescu, în 22 decembrie 1989, s-a declanşat rapid, printre altele, punerea sau - după cum era cazul - repunerea în circulaţie a creaţiei literare româneşti interzise până atunci de cenzură. O atenţie aparte s-a acordat scrierilor lui Paul Goma, care a fost pur şi simplu asaltat cu propuneri de editurile din România. Romanele lui, despre care până nu demult se vorbea în şoaptă, au început să apară în trombă. În 1990 s-au tipărit romanele Gherla, Culorile curcubeului şi Din calidor. În 1991 - Patimile după Piteşti, Bonifacia, Soldatul câinelui, Sabina şi Ostinato. Abia în 1992, când s-au publicat doar romanul Astra şi culegerea de articole Amnezia la români, ritmul apariţiilor a început să scadă.
Această revărsare de cărţi admirate ani la rând mai mult în necunoştinţă de cauză n-a fost în favoarea scriitorului. Cititorii au avut prilejul să înţeleagă mai clar ca oricând, fie şi cu o strângere de inimă, că Paul Goma nu este prozatorul de mare anvergură, capabil să zguduie conştiinţele.
În marea lor majoritate, romanele lui Paul Goma sunt de fapt secvenţe ale unei vaste, interminabile opere memorialistice. De la copilăria evocată în Din calidor şi până la debutul senectuţii descris în jurnalul apărut în februarie 1997, toate etapele vieţii autorului sunt prezentate, uneori cu o minimă transfigurare, în cărţi foarte asemănătoare între ele stilistic, indiferent dacă sunt prezentate drept ficţiuni sau scrieri non-fiction. Monologurile interioare, trecerea neanunţată de la realitate la vis, interferenţa planurilor temporale reprezintă procedee narative care nu schimbă esenţa memorialistică a cărţilor.
De altfel, autorul nu ascunde faptul că îşi valorifică propria experienţă de viaţă. Dimpotrivă, el îşi face un titlu de glorie din gradul înalt de autenticitate al relatării şi pretinde că reproduce integral faptele.
Pentru a ne convinge, foloseşte, printre altele, următoarea metodă: notează riguros, cu exces de zel, replicile personajelor, respectând particularităţile limbajului fiecăruia dintre ele (inclusiv expresiile dialectale, greşelile de limbă, interjecţiile improvizate, inexistente în dicţionare etc.). În felul acesta speră că va fi crezut în toate privinţele, că textul său va avea regimul acelei "cutii negre" a unui avion pe care se bazează expertiza unui accident.
În mod inevitabil, însă, memoria lui, este adevărat, prodigioasă, operează selectiv. Iar aici apare principala deficienţă a scrisului lui Paul Goma: selecţia nu are drept criteriu expresivitatea literară a momentelor trăite, ci măsura în care ele ating vanitatea scriitorului. Este deci o selecţie tendenţioasă, neliterară. Paul Goma îşi aduce aminte ce anume l-a jignit sau l-a flatat într-o anumită situaţie şi revine obsesiv asupra acelor episoade. El ne oferă nu romane, ci documente ale unei defulări febrile şi insistente. Aşa se explică, printre altele, lungimile şi repetiţiile sesizate de diverşi critici literari. Aşa se explică, mai ales, caracterul prozaic şi chiar meschin al multora dintre evocări. S-a spus despre Soljeniţîn că nu iese - în ceea ce priveşte tehnicile narative folosite - din raza tradiţionalismului. Este adevărat, dar, aşa tradiţională cum e, literatura lui ni se înfăţişează ca literatură, şi încă una plină de forţă, de neuitat. Textele lui Paul Goma, deşi etalează procedee ale literaturii-vérité, deşi cuprind discontinuităţi intenţionate, proprii literaturii moderne, rămân în esenţa lor neliterare.
Literatură propriu-zisă scrisă de Paul Goma poate fi găsită doar în volumul său de debut, Camera de alături, din 1968. Proza scurtă adunată sub acest titlu, proză de atmosferă, vag psihologizantă, este însă indecisă şi ştearsă. În Singurătatea alergătorului de twist (se manifestă, iată, încă de pe acum gustul îndoielnic al scriitorului pentru jocuri forţate de cuvinte), încercarea de a surprinde starea de spirit a unui tânăr eşuează într-o notaţie dezlânată. Celelalte bucăţi din volum, despre lumea copilăriei, dar şi despre reintegrarea în societate a foştilor deţinuţi, sunt şi ele timide artistic, neconcludente. Cu alte cuvinte, atunci când a făcut numai literatură, bazându-se exclusiv pe presupusul lui talent literar, în absenţa unui scandal politic care să-i promoveze cartea, Paul Goma nu a reuşit să se impună atenţiei publicului.


(continuare în nr. 21)

Bibliografie

PROZĂ SCURTĂ. Camera de alături, Buc., EPL, 1968
ROMANE. Gherla, Buc., H., col. "Totalitarism şi literatura estului", 1990 (cartea a apărut întâi trad. în fr. de Şerban Cristovici, la Gallimard, în 1976 şi în sued., de Barbro Andersson, la Coeckelberghs Vörlag, în 1978) * Din calidor - o copilărie basarabeană, Buc., Alb., 1990 (în prealabil au apărut traducerile textului: în fr., Albin Michel, 1987, trad. de Alain Paruit şi în engl., Readers International, 1990, trad. de Angela Clark) * Culorile curcubeului '77. Cutremurul oamenilor, Buc., H., col. "Totalitarism şi literatura estului", 1990 (a apărut şi în 1993, în Bibl. revistei Familia, cu titlul Culoarea curcubeului '77. Cutremurul oamenilor; publicarea textului original, în rom., a fost precedată de publicarea unor versiuni în fr., cu titlul Le tremblement des hommes, Paris, Seuil, 1979, trad. de Alain Paruit şi în oland., Elsevier, 1980, trad, de Paul Koeck) * Ostinato, Buc., Univ., col. "Ithaca - Scriitori români din exil", 1991 (romanul, intitulat iniţial Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă, a fost depus în ian. 1966 la ESPLA; în ian. 1967, constatând că publicarea se amână sine die, autorul îl trimite în Occident, la Târgul de la carte de la Frankfurt din oct. 1971, romanul este lansat simultan în vers. germ. - Suhrkamp Verlag, trad. de Marie-Thérèse Kerschbaumer şi în vers. fr. - Gallimard, trad. de Alain Paruit; în 1974 apare şi în oland. - Bruna & Zoon, Utrecht/ Antwerpen, trad. de Ronald Jonkers) * Patimile după Piteşti (câinii morţi), Buc., CR, 1991 (ed. a II-a, Cluj, D., 1999; în prealabil cartea a apărut tradusă de Alain Paruit, în fr., Hachette, 1981, de Lucian Grigorowitsch, în germ., Thule, de Andrea Borbel, în oland., Elsevier, Manteau, 1985) * Sabina, Cluj, Bibl. Apostrof, 1991 (partea întâi) * Arta refugii, pref. de Marta Petreu, Cluj, D., 1991 (şi Chişinău, Ed. Litera, 1991; în. fr., Julliard, 1990, trad. de Alain Paruit) * Soldatul câinelui, Buc., H. col. "Totalitarism şi literatura estului", 1991 * Bonifacia, Buc., Ed. Omega, 1991 (textul original , în rom., a apărut mai târziu decât versiunea fr., datorată lui Alain Paruit: Hachette, 1983) * Astra, Cluj, D., 1992 (textul a apărut întâi trad. în fr. de Daniel Pujol - Julliard, 1991) * Uşa noastră cea de toate zilele, Buc., CR, 1992 (respins de CR din Buc. în 1970, romanul a apărut în 1972 în vers. germ., la Suhrkamp, trad. de Marie-Thérèse Kerschbaumer, şi în vers. fr., la Gallimard, trad. de Alain Paruit) * În cerc, Buc., Em., 1995 (romanul a fost tipărit întâi în vers. fr. - Gallimard, 1977, trad. de Yvonne Krall) Justa, Buc., Nem., col. "Purgatoriu", 1995 ? Gardă inversă, Buc., Univ., col. "Ithaca - Scriitori români din exil", 1997 (în 1990, romanul este încredinţat pentru tipărire Editurii Scr. Rom. din Cr.; în 1993 plumbul respectiv este dat la topit şi cartea nu mai apare la ac. ed.; trad. în fr. de Şerban Cristovici, fusese publicat în 1979 la Gallimard) * Altina - grădina scufundată, roman-public, Chişinău, Ed. Cartier, col. "Rotonda. Proză", 1998 ? Roman intim, Buc., Ed. Allfa, 1999.
JURNALE, MEMORII, CORESPONDENŢĂ. Adameva, Iaşi, Ed. Loreley, 1995 * Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, ediţie de Lászó Alexandru, Oradea, Ed. Multiprint, 1995 * Jurnal, cuv. în. de László Alexandru, vol. 1 - Jurnal pe sărite (9 febr. 1978 - 2 iun. 1993), vol. 2 - Jurnal de căldură mare (28 iun. - 11 iul. 1989), vol. 3 - Jurnal de noapte lungă (23 sept. -31 dec. 1993) şi Unde am greşit? (addenda), Buc., Nem., col. "Purgatoriu", 1997 * Jurnalul unui jurnal (1997), Cluj, D., col. "Remember", 1998 * Alte jurnale, Cluj, D., col. "Remember", 1998 * Jurnal de apocrif, Cluj, D., col. "Remember", 1999
PUBLICISTICĂ. Amnezia la români, Buc., Ed. Litera, 1992 (cupr. articole publicate în reviste sau citite la posturi de radio în per. 1985-1986; ed. a II-a, 1995) * Scrisuri (1972-1998), Buc., Nem., 1999 (cupr. articole, dialoguri, scrisori deschise).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara