Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Paul Georgescu de Alex. Ştefănescu


Personaj invizibil, dar influent



Cu mulţi ani înainte de a muri, Paul Georgescu (7 noiembrie 1923 - 24 septembrie 1989) s-a retras din viaţa publică. Din cauza unei boli care îl împiedica să se deplaseze, stătea închis în casă zile întregi. Lumea aproape că uitase cum arată; puţinii apropiaţi care îl vizitau povesteau că, oricum, îşi lăsase barbă şi devenise de nerecunoscut.

În casă stând, Paul Georgescu dădea frecvent telefoane prietenilor, participând prin lungi şi animate convorbiri la viaţa literară. Pentru delectarea câte unui interlocutor, făcea o adevărată risipă de vervă. Jocurile de cuvinte, poreclele ingenioase date unor scriitori, observaţiile pătrunzătoare şi paradoxale în legătură cu cărţile momentului circulau a doua zi în lumea literară şi se transformau, treptat, în folclor.

Nu era vorba de simple şuete prin cablu, ci de un arbitraj autoritar, practicat însă cu umor şi spirit ludic, astfel încât era agreat şi acceptat de mulţi scriitori. Soarta unei cărţi nou apărute era adeseori hotărâtă de acest Roosevelt al criticii literare, care, imobilizat în fotoliul său, sugera prin telefon ce strategie trebuie adoptată pentru glorificarea sau ridiculizarea autorului în cauză.

Plăcerea vicioasă de a participa - într-un fel sau altul - la dirijarea literaturii Paul Georgescu a descoperit-o din perioada stalinistă, când era încă relativ tânăr şi când, alături de alţi critici marxişti, ca N. Moraru, I. Vitner, Mihail Novicov, Ov. S. Crohmălniceanu, Mihail Petroveanu, Traian Şelmaru, Nestor Ignat, Sorin Toma sau Silvian Iosifescu, critica prompt şi vigilent abaterile scriitorilor de la “linia partidului”.

În 1949, la scurtă vreme după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, era deja redactor la Viaţa Românească, iar în anii următori a început să colaboreze şi la alte publicaţii. După cum reiese din presa literară a vremii , era mereu prezent la “datorie”. Cu o meticulozitate nemiloasă, examina diferite texte literare şi identifica persistenţa spiritului mic-burghez chiar şi în acelea dintre ele care aparent slujeau socialismul (citatele care urmează sunt preluate din studiile consacrate perioadei staliniste de Ana Selejan):

“În poemul liric Străzile din Bucureşti, poeta Nina Cassian îşi manifestă dragostea pentru oraşul de frunte al Republicii noastre.

Dar poezia prezintă o deficienţă însemnată. Ultima parte a poeziei este aceea a străzilor pline de oamenii muncii, defilând victorios. Bucureştiul apare ca oraşul luptelor trecute, în care orice fel de luptă împotriva duşmanului de clasă a încetat. A uitat oare Nina Cassian că pe străzile din Bucureşti se află indivizi care ar dori să vadă oraşul nostru prefăcut într-un morman de ruine fumegânde, în care viaţa să devină scrum, iar bucuria, vaiet?” (Viaţa Românească, nr. 11/ 1952).

Cu o similară sagacitate avocăţească, Paul Georgescu se asociază şi campaniei îndreptate împotriva Almanahului literar din Cluj, aflat atunci sub conducerea lui A. E. Baconsky:

“De la o vreme, cititorii observă cu nemulţumire în multe din materialele din Almanahul literar o îndepărtare de viaţa şi problemele actuale ale poporului nostru, unele tendinţe dăunătoare.”;

“Atunci când, dându-şi seama cât de mult mai are de învăţat, Baconsky s-a apropiat de viaţă şi a lucrat cu seriozitate, el a dat poezii valoroase care au dovedit talentul său, posibilităţile sale de dezvoltare. Din nefericire însă Baconsky crezând pe semne că el cunoaşte îndeajuns viaţa s-a depărtat de ea şi a început să publice versuri scrise într-un stil alambicat, menit să acopere necunoaşterea vieţii şi lipsa de idei.” (Scânteia, nr. 2773, din 22 sept. 1953).





Modernizarea viziunii critice



Articole de acest fel se regăsesc în primele cărţi ale lui Paul Georgescu: Încercări critice, vol. I-II, Buc., ESPLA, 1957-1958. Volumele următoare - Păreri literare, Buc., EPL, 1964 şi, mai ales, Polivalenţa necesară (asociaţii şi disociaţii), Buc., EPL, 1967 - sunt expresia unei rapide modernizări a viziunii critice. Paul Geogescu rămâne un “dialectician”, însă nu mai este un dialectician primitiv, aservit realismului socialist, ci unul occidentalizat peste noapte, capabil să-şi dezvolte raţionamentele în arabescuri imposibil de urmărit până la capăt de “tovarăşii de la partid”. De la altitudinea estetică la care se situează acum, criticul are impresia că nici scriitori ca James Joyce sau John Dos Passos nu s-au eliberat în suficientă măsură de tiparele unei gândiri tradiţionale:

“Tendinţa ce se poate observa la cei mai diferiţi romacieri, de la Balzac la James Joyce, de la Filimon la Zaharia Stancu, de la Tolstoi la John Dos Passos, trecând peste curente şi şcoli, este aceea de a recrea universul, de a crea lumea încă o dată cu o precizie aglomerată, halucinantă - mă refer la reproducerea obiectelor, casa cu mobilele şi curtea cu acareturile, strada şi piaţa, cu trăsuri, metrou, cu bazar, horă, căluşari sau magazine, şi chiar a unor oraşe mari sau măcar a unor cartiere întregi. Majoritatea romancierilor sunt atât de convinşi de necesitatea densităţii obiectuale încât şi-au educat în spiritul acesta nu numai cititorii, dar şi criticii care, cu o mentalitate de fotografi de periferie, se bucură să constate asemănarea cu modelul, şi cu cât e mai încărcată poza, cu atât se laudă impresia de viaţă.” (Însemnări despre roman, în Polivalenţa necesară).

În ceea ce priveşte proza românească, preferinţele lui Paul Georgescu - observă Cornel Ungureanu - “se îndreaptă către Sadoveanu, instituţie literară supremă”. Criticul revine asupra interpretărilor sale simpliste şi tendenţioase din perioada proletcultistă, care făceau din scrierile sadoveniene “o pledoarie despre superioritatea morală a poporului asupra bicisniciei marii moşierimi, o pledoarie despre drepturile ţărănimii asupra pământului acaparat de moşierime” şi vede în opera marelui scriitor o “operă deschisă”, adoptând o perspectivă critică la modă în Occident.





Umorul unui spirit intransigent



Reflectând mereu asupra prozei, Paul Georgescu începe să scrie şi el însuşi proză, reuşind ca, până la urmă, să-şi construiască o nouă identitate literară. Dintr-un teoretician al realismului socialist şi, ulterior, al polisemantismului operei literare se transformă într-un romancier fantezist şi sarcastic, cuprins de un fel de beţie a inventării unui limbaj propriu.

Puţini scriitori din această perioadă sunt atât de buni stilişti. Paul Georgescu are, ca prozator, dezinvoltura unui pistolar din filmele de western, învârtind pe deget arma exprimării. Din limbajul de lemn al criticului proletcultist de altădată nu a mai rămas nimic. Prozatorul îl uimeşte pe cititor, trecând frenetic de la un registru stilistic la altul. Cuvinte la modă sau, dimpotrivă, scoase de multă vreme din uz, expresii deocheate, argotice şi îmbinări de vorbe trunchiate în stilul peltic al pronunţării infantile, sintagme consacrate în limbi străine şi adoptate de noi doar pe jumătate ori expresii idiomatice de-ale noastre, de netradus sunt folosite cu o siguranţă de expert, compunând un captivant şi greu de uitat spectacol lingvistic.

Cu excepţia a două volume de proză scurtă - Vârstele tinereţii, Buc., EPL, 1967, şi Trei nuvele, Buc., Alb., 1973 -, în bibliografia de prozator a lui Paul Georgescu figurează numai romane: Coborând, Buc., EPL, 1968, Înainte de tăcere, Buc., Alb., 1975, Doctorul Poenaru, Buc., Em., 1976, Revelionul, Buc., Em., 1978, Vara baroc, Buc., Em., 1980, Solstiţiu tulburat, Buc., Em., 1982, Siesta, Buc., Em., 1983, Mai mult ca perfectul, Buc., Em., 1984. Este şi aceasta o dovadă că autorul are nevoie de spaţiu ca să-şi desfăşoare recitalul de stilist.

Tema tuturor romanelor o constituie balcanismul modului de viaţă românesc, în accepţia de inactivitate, epicureism, amânare a luării oricărei hotărâri, voluptate a ratării, umorism. În mod surprinzător, un prozator cu foarte mult umor urăşte umorismul. El are, în fond, o dispoziţie la fel de sumbră ca intransigentul Camil Petrescu, pretinzând tiranic semenilor să trăiască la cea mai înaltă tensiune şi, la nevoie, să-şi dea şi viaţa pentru o idee, însă pledoaria propriu-zisă, departe de a suna rechizitorial, ca la autorul Patului lui Procust, seamănă mai mult cu un comentariu zeflemisitor şi clevetitor.

S-ar putea spune că Paul Georgescu, agasat de spiritul balcanic, maimuţăreşte acest spirit, ca să-l compromită. Tiradele lui funambuleşti, despre care s-ar putea crede exprimă un sentiment al relativităţii şi o inepuizabilă cordialitate, sunt de fapt expresia unui spirit intolerant, înclinat să dezavueze orice formă de frivolitate.

Imitând, batjocoritor, atitudinea glumeaţă şi nepăsătoare a locuitorilor de la gurile Dunării, prozatorul simte însă, datorită firii lui hedoniste, şi o anumită plăcere. Există moralişti severi care îşi îndreaptă diatribele cu predilecţie împotriva femeilor frumoase şi uşuratice tocmai pentru a-şi oferi prilejul, delectabil, de a le evoca şi a le descrie. O similară motivaţie psihologică are - foarte probabil - insistenţa cu care Paul Georgescu combate existenţa indolentă şi fluşturatică a compatrioţilor săi. Se simte că el îşi îndeplineşte cu un zel suspect obligaţia de a observa o lume pe care pretinde că o studiază doar ca să o dezaprobe.





Demonul parodiei



Multe cuvinte, puţină epică, aceasta este ecuaţia romanelor lui Paul Georgescu. În Revelionul nu ni se povestesc cine ştie ce întâmplări, este vorba doar de petrecerea unui... revelion. Autorul reuşeşte însă să transforme cele câteva ore de programată şi inofensivă dezmăţare de la sfârşitul anului într-un eveniment existenţial, care reordonează biografiile personajelor. Ori de câte ori vor evoca de acum înainte momente din viaţa lor, aceste personaje vor fi nevoite să precizeze dacă se referă la o perioadă anterioară sau ulterioară acelei nopţi.

Fiindcă, în acea noapte, se destramă iluzii. Ne aflăm într-un anodin, dar tocmai de aceea confortabil orăşel de provincie (foarte asemănător cu localitatea Ţăndărei din judeţul Ialomiţa în care s-a născut şi a copilărit scriitorul), în anii de după primul război mondial, când se căuta instinctiv o compensaţie pentru privaţiunile suferite. Convivii, relativ tineri, trecuţi, majoritatea, prin şcoli înalte şi dornici să se desfete cu mierea vieţii încearcă, iniţial, să facă din revelion un banchet platonician, într-o versiune modernă, adică fantezistă şi şampanizată cu mult umor. Treptat, însă, contradicţiile latente dintre ei, ca şi dramele intime cele mai ascunse se manifestă irepresibil. Veselele şi “iresponsabilele” saturnalii se transformă într-un carnaval grotesc; râsul spasmodic se amestecă cu grimasa de dezgust, declaraţia patetică alternează cu farsa, iar manierele elegante lasă frecvent locul celor mai triviale ieşiri. Mai multe cupluri se despart şi se recombină, ca şi cum revelionul - spaţiu al destinderii - ar permite desprinderea din reţeaua unor relaţii false şi formarea adevăratelor perechi.

Cu acest prilej, fiecare personaj - fiecare personaj important - se vede brusc pe sine într-o altă lumină, descoperind totodată că şi cei din jur au rămas fără mantia de azur din visurile adolescenţei. Toţi aveau astfel de mantii. Tiberiu, eruditul promoţiei, întruchipase multă vreme aspiraţia spre condiţia de om de ştiinţă a unei generaţii smulse din biblioteci şi laboratoare de uraganul războiului; şi iată că acum, acelaşi Tiberiu îşi face public proiectul de a organiza, în somnolentul orăşel de câmpie de pe malul fluviului, cu scopul, declarat, de a-l racorda la trepidaţia civilizaţiei moderne, un club de fotbal! Gina, cu urâţenia ei fizică cutremurătoare, pe care n-o poate ascunde nici un fard, a “secretat” de-a lungul timpului în jurul ei o fină şi spumoasă horbotă de intelectualism şi boemă, sfâşiată cu brutalitate în timpul revelionului de agresivitatea bărbaţilor. Gabriel - într-un fel, protagonistul romanului - îşi dă seama, brusc, că a rămas cu mult în urma vârstei lui din cauza îndărătnicului obicei de a hamletiza, că vagile lui planuri de a face literatură riscă să se transforme într-o blândă mitomanie şi, în consecinţă, acceptă să lucreze în redacţia unui ziar pe care urmează să-l înfiinţeze un fost colonel:

“În definitiv, îşi spuse Gabriel Dimancea, de ce nu. S-ar putea să iasă ceva interesant, sau să nu iasă nimic. E un mijloc să plonjez în prezent. Orişicât. Să încerc să fiu activ. Mai dezumfli un cretin, mai îi dai peste gheară unui mangosit... oricum.”

Acest oricum poate fi considerat cuvântul-cheie pentru înţelegerea metamorfozei personajelor. De la intransigenţa inflexibilă din anii primei tinereţi, de la proiectele vag utopice de renaştere spirituală din vremea războiului, ele fac pasul, acum, către acceptarea acţiunii şi, implicit, a înţeleptei mediocrităţi. Însuşi Vlad, fire aristocratică, cu preferinţe eterice în materie de artă, decide să se dedice unei activităţi lucrative, deschizând un anticariat.

Procesele sufleteşti ale personajelor sunt reprezentate în toată complexitatea lor, fără nici un moment de teoretizare sterilă. Prozatorul are multă vervă, care uneori se transformă în limbuţie, dar care, oricum, îl antrenează necontenit pe cititor, făcându-l să simtă o beţie a vitezei narative.

Spre deosebire de prozatorii tradiţionali, Paul Georgescu îşi caracterizează personajele nu atât prin vestimentaţie, limbaj sau comportament, cât prin cultura lor, iar uneori prin bibliografia cu care se prezintă la examenul instituit ad-hoc de cel ce le-a creat. Radu, de exemplu, este portretizat ca personaj sentimental şi efeminat, “cu hachiţe”, prin intermediul preferinţelor lui literare:

“Cu idei politice generoase, înaintate, cum se zice, adora, în literatură, înălţătoarea poezie a truverilor, lucratele şi lăcătuitele versuri ale ciudatului senior Maurice Scève, întreţinea o candelă vecinic pâlpâitoare lângă rece sclipitoarea artă a lui Mallarmé. Amorezat foc de operele ce-i păreau a tăinui sensuri rare, subţiri şi palpitând de misteruri, închise în lacre de opal, scufundate în adâncul unor eleştee acoperite cu nenufari albi etc. Devenea însă mânios tare, şi vocea i se subţia, suind, când venea vorba, adusă tot de el, de donna angelicata, clamând amorul cel asemănător aceluia ce-l purtară doi rari bărbaţi, unul Beatricei, celălalt Laurei, iar furia discursului său se înălţa ades, cu mare cutremur, la cuvântul «întinare», ce-l făcea să tremure şi să năduşească abundent, de schimba trei batiste.”

Plăcerea de a parodia, proprie celor cu o cultură literară întinsă, se combină în mod ingenios cu gravitatea viziunii, dând romanului o notă de bravadă funambulescă şi de exuberanţă deznădăjduită.





În descendenţa lui Caragiale



Se poate vorbi şi de un caragialism al romanelor. Asemenea marelui lui precursor, Paul Georgescu iubeşte şi urăşte în acelaşi timp lumea “formelor fără fond”, a permanentei sieste şi fieste (joc de cuvinte în stilul său). El duce însă - contaminat de neliniştea secolului douăzeci - până la ultimele consecinţe intuiţia lui Caragiale că miticismul, cu toată aparenţa lui inofensivă, conţine o cruzime latentă. Din adâncurile lui dolce far’niente, ţine să ne avertizeze prozatorul , se poate ivi oricând, ca din adâncurile calme şi mlăştinoase ale lacului Loch Ness, un monstru înspăimântător.

Acest avertisment reprezintă esenţa romanului Vara baroc, construit pe două planuri: în prim-plan evoluează personaje care glumesc mereu şi pierd timpul, iar în fundal se petrec zguduitoare acte de violenţă. Care ar fi zguduitoare dacă somnoroasa şi concilianta conştiinţă a eroilor cărţii nu le-ar menţine undeva, departe, conferindu-le în mod iresponsabil statutul de zvonuri, de întâmplări pitoreşti, potrivite pentru a fi povestite la un şpriţ, de incidente fără semnificaţie, probabilistic necesare în marele bâlci al deşertăciunii care este existenţa umanităţii.

Personajele lui Paul Georgescu stau, parcă, toată viaţa într-un restaurant plin de fum de ţigară, în care muzica stridentă a orchestrei şi orgiasticele hohote de râs se amestecă într-un vacarm asurzitor. Din când în când, câte un mesager grăbit şi încruntat vine să le şoptească acestor personaje, la ureche, veşti alarmante despre ce se petrece pe stradă, dar din cauza zgomotului nimeni nu înţelege despre ce e vorba.

Profesorul şi ziaristul Gabriel Dimancea, protagonistul romanului (şi al acestui roman) îşi cunoaşte bine condiţia de “surd” şi, uneori, chiar vrea să se răzvrătească împotriva ei, dar de cele mai multe ori se simte bine instalat, ca într-un hamac, la umbra unui palmier, în felul lui de a fi. El recurge la o tehnică a amânării, lăsând ca elanurile care îl mai tulbură din când în când să se stingă de la sine, prin simplul fapt că nu li se dă curs. Marile proiecte din tinereţe n-au fost abandonate - renunţarea la ele ar însemna un act de luciditate şi un prim pas spre asumarea răspunderii -, ci împinse tot mai mult în viitor, un viitor indeterminat.

Aproape toate personajele din roman procedează astfel. Muştele care roiesc mereu în jurul lor şi care, alungate leneş cu palma, îşi reiau nedescurajate asediul ştiu ceva: că până la urmă oamenii împresuraţi astfel se vor plictisi - din cauza unei nepăsări înnăscute - să le gonească şi ele se vor putea aşeza în sfârşit pe corpurile lor ca pe nişte cadavre