EXPOZIŢIA „Dincolo de Cézanne", organizată de Muzeul de Artă din Philadelphia, a avut drept temă influenţa copleşitoare a pictorului francez nu numai asupra generaţiei de artişti care i-a urmat, ci asupra întregii arte a secolului al XX-lea. Influenţa exercitată de creaţia celui pe care Picasso l-a numit « părintele nostru al tuturor » nu s-a tradus neapărat în asemănare stilistică. După Cézanne, vechi întrebări despre natura percepţiei artistice şi misiunea artei au căpătat noi valenţe. Ca urmare, fiecare creator major din istoria recentă a trebuit să se raporteze, direct sau indirect, la opera lui.
Manifestarea a fost dominată de circa 50 de lucrări ale maestrului: uleiuri, acuarele, desene. Selecţia, cea mai semnificativă de la marea retrospectivă propusă de acelaşi muzeu în 1996, a cuprins lucrări din întreaga carieră a artistului. Organizatorii nu au făcut un efort special în a pune accentul pe creaţii „premonitorii". Într-o expoziţie organizată tematic, lucrările alese au subliniat mai degrabă unitatea întregii creaţii cézanne-iene, indiferent de mediu sau subiect. Pictând o natură statică cu mere, portretul soţiei sau peisaje provensale, artistul a fost mereu preocupat de modelarea formelor prin gradaţii de culoare şi nu prin simple contraste între lumini şi umbre.
Joseph Rishell, principalul îngrijitor al manifestării de la Philadelphia, a ales, mai mult sau mai puţin arbitrar, 16 artişti ai secolului trecut a căror creaţie s-a aflat la un moment dat sub semnul lui Cézanne. Lista începe cronologic cu Matisse şi Picasso şi se termină cu Jasper Johns şi Ellsworth Kelly, incluzând nume ca Mondrian, Giacometti şi Arshile Gorky, dar nu şi cele ale unor Bonnard sau Kandinsky. Lucrările acestor artişti, expuse alături de cele ale maestrului, au evidenţiat faptul că pentru fiecare dintre ei moştenirea cézanne-iam a însemnat altceva. Pentru unii, arta lui Cézanne a însemnat redefinirea relaţiei dintre structură şi culoare şi renunţarea la opoziţia dintre volum şi suprafaţă. Pentru alţii, tratarea obsesivă a unui acelaşi subiect sau impulsul către abstract.
În sala centrală a expoziţiei, lucrări de Matisse, Picasso, Jasper Johns, Brice Marden, au fost grupate în jurul unor variante de mari dimensiuni ale „Personajelor la scăldat", picturi în care Cézanne, îmbinând „realitate" şi plăsmuire, rezolvă de o manieră novatoare vechea problemă a tensiunii dintre figuri şi peisaj. Trei dintre capodoperele lui Matisse - „Lux" (1907), „Personaje la scăldat cu broască ţestoasă" (1908) şi un bronz reprezentând un tors de femeie văzut din spate -demonstrează cum acesta a absorbit lecţia lui Cézanne, evitând alunecarea într-un decorativ unilateral. În absenţa „Domnişoarelor din Avignon", răspunsul lui Picasso ilustrat aici - un grup de şase statui din bronz intitulat şi el „Personaje la scăldat" (1956) - este mai degrabă convenţional...
Regăseşti un alt exemplu al unei indiscutabile influenţe cézanne-iene în naturile statice - vase de diferite mărimi, mereu în aceleaşi nuanţe terne - pictate de Giorgio Morandi. Nimeni n-a înţeles mai bine decât artistul italian nevoia lui Cézanne de a lăsa fiecărui obiect reprezentat independenţa, de a simula profunzimea, nu prin folosirea unui unic punct de perspectivă, ci construind spaţiul ca un şir de relaţii între obiecte alăturate.
Pentru o serie de artişti contemporani, moştenirea cézanne-iam nu înseamnă continuarea explorării unor drumuri deschise de maestru ci pur şi simplu citarea unor elemente izolate din lucrările sale... în „Lac nr. 2", Ellsworth Kelly decupează dintr-un peisaj mediteranean suprafaţa acoperită de apă şi construieşte, pornind de aici, o structură pur albastră ce elimină orice alt context... O compoziţie abstractă de Brice Marden este inspirată de cele trei benzi-planuri ale unei reprezentări a Muntelui St. Victoire... Fotografia lui Jeff Wall - „Drum întortocheat" (1991) - este o parafrază la un peisaj cézanne-ian din 1881 în care o cotitură a unei poteci alterează brusc perspectiva...
Uneori, influenţa cézanne-iam este reflectată de imitaţii servile pe care le regăseşti în picturi de Beckmann, Demuth sau Gorky. Alteori este mult mai subtilă. Steagurile şi hărţile lui Jasper Johns sunt numite de autorul lor „lucruri pe care mintea deja le ştie", aşa cum „deja ştie" forma Muntelui St. Victoire sau forma merelor cézanne-iene. Imaginea este atât de înrădăcinată în subconştient încât nu ne gândim la subiectul compoziţiei, ci doar la armonia coloristică sau la jocul pensulei pe pânză.
Cea mai interesantă dintre perechile de tablouri expuse mi s-a părut cea în care un „Pin" (1895) cé-zanne-ian devine, în viziunea lui Mondrian, un „Arbore" (1912). Chiar alături, abstracta „Compoziţie no 1" (1913) a aceluiaşi. Poate că Mondrian a fost „adevăratul" moştenitor al lui Cézanne, şi nu cuplul antagonic Picasso - Matisse, aşa cum îndeobşte credem.
Alternativ conformistă şi surprinzătoare, expoziţia de la Philadelphia a demonstrat încă o dată că Cézanne a dominat generaţiile de artişti care i-au urmat cum nimeni de la vechii maeştri - Rafael, Rembrandt - n-a mai făcut-o.
